Tu-mi ziceai o dată cum că pîn’ la moarte
Dragostea ta toată mie-mi vei păstra ;
M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate,
Astfel merge lumea, nu e vina ta.

Tu-mi ziceai odată, ah ! al meu iubite,
Partea mea din ceruri ţie ţi-o voi da :
Toate sînt uitate, toate sînt pierdute,
Astfel este veacul, nu e vina ta.

Cînd vărsai, ştii, lacrămi şi-n genunchi la mine
Îmi ziceai : o dragă, nu te voi uita !
Mă uitaşi îndată, mort fui pentru tine ;
Vremea şterge toate, nu e vina ta.

Cînd te-aveam în braţe, buza ta cea dulce
Roa fericirii pe a mea lăsa ;
Dar acum otravă şi venin mi-aduce
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.

Aurul şi slava îţi goni amoru,
Şi-ţi văzui credinţa că în vînt zbura,
Ţi-ai închis şi rana, îţi peri şi dorul
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.

Cinste şi iubire, dragoste, credinţă,
Ieri jurai tu mie, azi cui s-o-ntîmpla ;
Nu cunoşti iubire, nu simţi pocăinţă,
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.

Dar cu toată însă, multa-ţi necredinţă,
Inima-mi tot bate orcînd te-oi vedea ;
Înger eşti în ochi-mi, sfîntă mult fiinţă,
Astfel e amoru, nu e vina mea !

În mine se petrece-o agonie,
Ca într-o tristă casă solitară,
În sufletu-mi bătut de vijelie
Eu văd un om ce-a început să moară…
Un cîntăreţ cu rostul de la ţară
Se duce-acum şi n-o să mai învie
Cu chipul lui senin de-odinioară…

Demult… Demult… Din cea dintîi clipită,
De cînd te-au smuls de la bătrîna vatră,
Din casa cu şindile-acoperită,
De-atunci începe moartea-ţi nesfîrşită,
De-atunci te fură fiecare piatră…
Te-au biruit în stingerea domoală
Străine legi din guri necunoscute ;
S-a poticnit curata ta sfială.
La orice pas, de pravili neştiute ;
Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară
Te-ai dus, sărmane suflet de la ţară.
Din orice colţ mi te pîndea o sîrmă
Şi te-alunga un şuier de maşină…
Avutul tău s-a risipit pe cale,
Te-au părăsit şi zmei şi cosînzene,
Ţi s-a uscat şi lacrima din gene,
Au amuţit şi sfaturile tale…
Aşa, pe rînd, ţi-a tot trimis viaţa
Un nou tîlhar, în orice clipă nouă,
Şi fără milă-n toată dimineaţa
Te-a despoiat cu mînile-amîndouă !…

Acuma simt : drumeţul dă să moară…
Un oaspe nou îi stă la căpătîie,
Încetişor în casă se strecoară,
Cu albe mîni, cu inima bolnavă,
Cu ochii arşi de friguri şi otravă…
Stăpîn de-acuma el o să rămîie.

Privindu-şi lung ograda în ruine,
El trist îşi spune gîndul ce-1 apasă ;
“Tu mori acum… dar umbra ta revine,
Şi pururi simt că singur nu mă lasă,
În nopţi tîrzii s-a furişa la mine
Şi-o să mă ştiu străin la tine-n casă…”

Nici n-ai ieşit pe uşa cea de perete dată,
Şi-ncep să număr ziua când vei veni din nou,
Mă înveleşti cu părul şi mă săruţi o dată,
Şi pieri din faţa mea cântând ca un ecou.

Iubirea mea-i făcută din grijă şi-aşteptare,
Să merg cu tine-alături îmi este interzis.
Stai într-un turn de aur sclipind în depărtare,
Şi ca s-ajungi la mine tu zbori peste-un abis.

La ora fermecată te-aştept cu îndoială,
De-ntârzii simt o spaimă, de vii, melancolie,
Mi-e teamă de-aceea zi în veci catastrofală
Când nu te va mişca a mea thaumaturgie.

Din mine trupul tău nu se va face rodnic,
Puţin te strâng în braţe, mai mult te văd în vis,
Nu-ţi voi fi mire sacru, ci pururi un logodnic,
Să merg cu tine-alături îmi este interzis.

(„Lauda lucrurilor – Statornicie”, 1963)

Privire-adâncă. Searbăd. Ca cioc de vultur, nasul;
Sprâncene arcuite şi trase cu compasul;
O frunte largă; buze ca veşteji trandafiri;
Pe ochi perdea de gene din pleoapele subţiri
Ce lasă să străbată cum stau întredeschise
O lume de concepţii ş-o lume de abise.

De lebădă-i e gâtul; de marmură-al său piept,
Aci, de pe-o terasă, îl vezi semeţ şi drept
Privind albastrul Tibru, panglică lucitoare,
Pierdut cu mintea-n visuri, scăldat cu fruntea-n soare;
Aci, molatec, leneş, apleacă, feminin,
Grumazul său de fildeş pe toga sa de in.

Neron!… Palatul, noaptea, răsună de orgie
Precum răsună, ziua, oraşul de urgie…
Banchete, flori, Falerno şi cântece de-amor
Ciocnindu-se, adesea, cu ţipete ce mor,
Pornesc, peste tot locul, un haos fără nume
Dar haosu-nsemnează o epocă, ş-o lume.
Neron!…
E Roma-n flăcări, în lacrimi şi-n măcel,

Căci Cezarul o ştie mai rea şi decât el;
E vinu-n cupe de-aur şi sângele pe scară;
Desfrâu de vin-năuntru, desfrâu de sânge-afară…
Dar astfel precum este: bizar şi criminal,
Neron e încercarea de-a fi original.

Muntele şi-acum ascunde
Între nouri fruntea lui;
Trăsnet când prin stânci pătrunde
Dintre stânci şi-acum răspunde
Vulturu-ngrijat de pui.

Fiarele şi-acum îşi cată
Sus prin codri adăpost,
Turme când pe culmi s-arată
Însă vârfu-i niciodată
N-o să fie cum a fost!

Că pe culmi atunci, pe creste,
Uriaşi trăiau cumpliţi,
Cu copii şi cu neveste.
Noi ştim numai din poveste,
Că-s acum de mult pieriţi.

Ici, pe-un munte, câte unul,
Altu colo-n pisc era;
Când vorbea, urla ca tunul;
Când fugea pe culmi nebunul,
Sub el locul tremura.

Noi le ştim, românii, toate,
Că trăiam şi-atunci pe-aici.
N-aveam grija lor, nepoate:
Le păream prin vale poate
Nişte biete de furnici.

Şi trecură vremi, trecură,
Uriaşii puţintei
Tot mai repede scăzură.
Cei din urmă cari văzură
Sfântul cer, îi ştim pe trei.

Un flăcău şi două fete;
Nimeni altu-n lung şi-n lat.
Ele-umblau nemângăiete
Şi-ntre ele-o ceartă dete,
Cui să-i fie el bărbat?

Preţul fu, ca-n vremi trecute,
O cetate-n munţi la nori:
Care-o va clădi mai iute.
Deci clădiră pe-ntrecute
Mânioasele surori.

Dar în dimineaţa-n care
Cea mai tânără-şi avea
Gata turnul ei cel mare,
Ceealaltă-n supărare,
De pe-alt munte cum privea,

Fier de plug luând în mână,
Azvârli spre turn cu el,
Şi-a izbit aşa păgână
Zidul cel de-o săptămână.
Retezându-l aşa fel,

Că şi culme şi cetate,
Cu flăcău şi fată-n zbor,
Toate fost-au spulberate
Şi prin văi întunecate
S-a nălţat mormanul lor.

Ea, cea singură-n viaţă,
Hohotind porni acu
Şi-a pierit pe culmi prin ceaţă
Dintr-această dimineaţă
N-o ştim ce se mai făcu.

Noi, românii, ştim aceste,
Că pe-aici ne-avurăm rost
Când trăiau capcâni pe creste:
Multe ştim, că multă este
Vremea de când ştim ce-a fost.

Vezi pe-un deal acolo satul?
Dealu-ntreg e un mormânt:
Piscul ras din Rătezatul.
Moarta fată şi-ngropatul
Uriaş acolo sânt!

Iepuraşilor li-i dată
O problemă complicată.
Şi în bănci perechi – perechi,
Scriu pe frunze de curechi
Tot cu morcovi subţirei:
Un fel de creion la ei.
Unul de atât gândit,
Stă în bancă neclintit
Cu creionul dus la gură,
Necăjit fără măsură,
Şi tot cată în plafon
Şi tot roade din creion.

Eu ştiu că mă iubeşti, frumoaso,
De ce-mi trimiţi surâsuri reci?
Ah, nepăsarea asta las-o
De nu vrei să mă pierzi pe veci.

De vrei o viaţă să te-ascult
Arată-ţi dragostea întreagă :
Cu cât mă vei iubi mai mult,
Cu-atâta îmi vei fi mai dragă !

(„Poemele singurătăţii“ ,1906 – 1912)

Eroii mei sunt doi cocoşi
De rasă, pintenaţi, frumoşi
Ca ofiţerii la paradă.
Doi cavaleri aristocraţi.
Dintr-o privire ofensaţi
Încep duelul fără spadă.
Au martori puii speriaţi.
Teren – o parte din ogradă,
Dar n-au motiv de sfadă,
Căci nu se ştie-a cui e vina –
Misteru-nvăluie pricina, –
Deci: căutaţi găina…

Din amândouă părţile,
Încep ostilităţile.
Ei stau o clipă faţă-n faţă
Cu ciocurile la pământ,
Apoi deodată-şi iau avânt
Şi lupta-ncepe săltăreaţă:

Sar deodată,
Dau cu ciocul.
Cad alături.
Schimbă locul.
Bat din aripi,
Dau din gheare.
Unul cade,
Altul sare…
Iar s-atacă,
Iar se pişcă…

Dar deodată nu mai mişcă…
Faţă-n faţă, multă vreme,
Stau aşa, ca două gheme
Neclintite
Şi zburlite,
Până când, pe nesimţite,
Unul părăseşte sfada,
Întorcându-se cu coada…

Atunci ieşi de sub şopron
Un filozof-clapon,
Urât
Ş-atâta de bătrân încât
A dat în mintea puilor…
El s-a oprit în faţa lor
Cotcodăcind sonor:
-“Eu dezaprob acest conflict,
E o ruşine , un delict
Nedemn de vremi civilizate.

Dar aşteptăm un viitor
Când, mândri de chemarea lor,
Cocoşii nu se vor mai bate…
Voi vă certaţi pentr-o găină,
Da nu vedeţi? E curtea plină!
Ba treceţi gardul la vecini
Că şi pe-acolo sunt găini…
De ce vă puneţi gheara-n gât?
Să lase unul, cât de cât,
Să dea şi celălalt ceva, –
Eu, cât de cât, socot c-o da!”

Un clopot trist rasuna in lume
Si parca totul din mers s-a oprit.
Napraznica veste-nconjoara pamintul
Si-mi pare-un cosmar de-nchipuit.

La ultimul drum al tinerei vieti
Si ingerii depling a ei soarta
Si-n graba se-aduna ca s-o astepte
La a eternitatii deschisa poarta.

Priveste in urma la ceasu-i oprit
De-un glonte rebel, blestemat,
Si dintr-o data-ntelege fatalul
Destinului ei atit de ciudat.

O lacrima curge pe timpul trecut
Si-o stea cade din cer cu durere,
Dar ea se inalta in sus, tot mai sus,
Acolo unde viata nu piere.

O voce se-aude-n acorduri astrale
Si cherubimi murmura-n cor.
E vocea lui Zoe ce inca strabate
De-acolo la noi, un cintec de dor.

(lui Zoe Cěmpeanu  )