Multe flori lucesc în lume,
Multe flori mirositoare!
Dar ca voi, mici lăcrimioare,
N-are-n lume nici o floare
Miros dulce, dulce nume!

Voi sunteţi lacrimi de îngeri
Pe pământ din cer picate,
Când prin stele legănate
A lor suflete curate
Zbor vărsând duioase plângeri.

Sunteţi fragede şi albe
Ca iubita vieţii mele!
Cu voi, scumpe strugurele,
Albe mărgăritărele,
Primăvara-şi face salbe.

Dar deodată vântul rece
Fără vreme vă coseşte!
Astfel soarta crunt răpeşte
Tot ce-n lume ne zâmbeşte…
Floarea piere, viaţa trece!

Mi-i tot mai greu de mine.Îmi ascund
Subt reci avânturi inima deşartă.
Tristeţa mă pătrunde până’n fund
Şi sufletul cu trupul meu se ceartă.

Nu ştiu ce am pe lume de făcut,
Mă uit în toate părţile cu silă,
Zvârl viitorul repede’n trecut
Şi râd, aşa, ca să nu-mi plâng de milă.

Întreb de mine iarba de pe dâmb
Şi frunzele ce-mi freamătă străbunii.
Destinul meu, pipernicit şi strâmb,
Cu mâni de spini adună pleava lunii.

Iau dimineaţă proaspătă din crâng
Să-mi spăl cu ea pustietatea frunţii.
Întreb de mine doinele ce plâng
Scoţând din fluier, într’o crâşmă, munţii.

Vâr mâna’n apă să apuc o stea,
Dar mâna goală iese şi mai goală.
Întreb de mine despre noima mea,
Cu ochii’n balta nopţilor de smoală.

Sunt osândit la viaţă? Sunt vis rău?
Mă voi trezi din somnul meu vreodată?
În brazii putrezi răsturnaţi ăn tău,
Citesc menirea mea adevărată.

Ca să nu fug mi-i nesfârşirea gard;
De asta gem în toate cele scrise
Şi pentru rugul unde am să ard,
Strâng vreascurile zilelor ucise.

Femeia care mi-a vorbit aseară
De constelaţii fixe
Şi stele căzătoare
Avea figura lungă şi verde ca o pară
Şi ochii negri-galbeni ca un adânc de mare…

Femeia care mi-a vorbit aseară
De lucruri mici şi fără importanţă
Avea în glas căldura soarelui de vară
Şi-n gând accentuate propuneri de-alianţă…

Femeia care mi-a vorbit aseară
Avea idei frumoase, dar bizare…
Spunea că “plopii fără soţ” sunt vorbe de ocară,
Şi toţi Luceferii din cărţi sunt stele căzătoare…

Femeia care mi-a vorbit aseară
(Şi care-o să-mi vorbească viaţa toată)
A fost o dată Mamă,
Dar a rămas Fecioară…
Şi Fiul ei nici astăzi n-are Tată!…

Din vorbă în vorbă, vorbă se deschide.

Din vorbă în vorbă iese adevărul.

Din vorbă se face fapta şi din fapta vorba.

Cuvîntul e ca vîntul, nu să ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul.

De multe ori limba taie mai mult decît sabia.

Limba oase n-are şi oase sfăramă.

De aceea

Pune-ţi frîu la gură şi lacăt la inimă

Căci

Gardul are ochi şi zidul urechi.

Vorba rea se duce ca glonţul.

Ce să naşte p-întuneric trebuia să se vază la lumină.

Şi boul are limbă mare, dar nu poate să vorbească.

De aceea

Taci, să-ţi fie casa casă şi masa masă

Glumele să-ţi fie ca sarea-n bucate.

Ca să nu-ţi zică cineva:

Vorbe bune dar nesărate.

Nu e meşteşug a găti mîncare, ci e meşteşug a o potrivi din sare.

Limba îndulceşte, limba amăreşte.

Cu rîma mică se prinde peştele mare.

Vorba dulce mult aduce.

Povestea vorbii

Doi călători într-o vreme merindele isprăvind

Şi lîngă un sat p-o vale cu caii lor poposind,

Zise unul: — Tu şezi, vere, şi mai ia seamă de cai,

Că eu mă duc l-acea casă să cer o pîine încai,

Că d-alde alte bucate crez că aici nu gasim,

Ci cu ce vom putea astăzi să şedem şi să prînzim.

Mergînd el, vede muierea în mîini cu un făcăleţ

Stînd, judecîndu-şi bărbatul cu răstiri, cu grai semeţ;

Iar bărbatu-i se vîrîse pe supt pat, de frica ei,

Şi se bocea cu glas mare, ca pruncii cei mititei.

Călătorul, de la uşă această scenă privind,

Între multa lui mirare zise muierii grăind:

— Ucigă-te crucea, drace! (Şi se închina mereu.)

Ia stăi, femeie, aşteaptă, ce faci, pentru Dumnezeu!

Cum poţi tu să-ţi baţi bărbatul? Oaie e el, vacă, ţap?

Au nu ştii că el îţi este dat ţie să-ţi fie cap?

— Tocma d-aceea — ea zise — de-mi voi bate capul eu,

Cui ce-i pasă? Că poci face ce voi vrea cu capul meu:

De-l voi lovi de perete or de vreun bolovan,

La aceasta n-are treabă să mă judece Nan, Bran;

Dar tu ce cauţi aicea, ia cară-te din ăst loc,

C-apoi încarc făcăleţul în spinarea ta pe loc.

— Am venit — el îi răspunse — ca să te rog de ceva,

să ne dai turtă or pîine, de vei fi avînd cumva,

Că am isprăvit merindea ce o aveam pentru drum,

Nici aţă n-am tras prin gură de aseară pîn-acum.

— Piei d-aci! — zise muierea — dacă ai fost cerşetor,

Ce ai venit la casa mea să te faci judecător?

Şi cu zicerea această, asupra-i se repezi,

Ca să-l facă mai cu poftă în acea zi a prînzi;

Care de nu fugea-ndată, precum venea ea să dea,

Vro cîteva făcăleţe în spinare-i grămădea.

Ducîndu-se el în fugă şi la celalt ajungînd,

Cîte i se întîmplase le spuse toate pe rînd;

Iar tovarăşul său rîse ş-îi zise: — Geaba trăieşti!

Nu ştii să te porţi, frăţie, cu firile omeneşti;

Şi cu tine mor de foame! Dar şezi tu, eu să mă duc,

Şi să vezi acum îndată bucate cum îţi aduc.

După ce zise el asfel, plecă ş-acolo mergînd

Găsi pe muierea încă pe bărbatu-şi judecînd.

Stînd el şi privind din uşă, zise: — Ba prea bine, zău!

Eşti bună de-l laşi să plîngă ş-îngădui să-ţi stea buzău;

Dar nu ca la satul nostru, cînd îl vede supt pat tras,

Ţi-l îmboldeşte ş-îl bate pănă nu mai scoate glas,

Ba încă îi porunceşte şi îi zice hotărît

Să-i cînte şi cocoşeşte cum stă acolo vîrît.

Cum îl auzi muierea, lăsă acel făcăleţ

Ş-începu să-l îmboldească cu un băţ mai lunguleţ,

Dînd şi strigînd către dînsul: — Dar nu taci, mă, n-auzi tu?

— Nu tac, fă, nu — el răspunse către ceea ce-l bătu —

Că nu-s muiere ca tine, ci-s inimă de voinic,

Bate-mă oricît îţi place, că asta eu tot o zic.

— Iartă-l, — îi zise streinul — e sirmanul nătărău!

Nu ştii că este o vorbă, degeaba baţi fierul rău!

Tu îi zici rasă, el tunsă, şi niciodată nu poţi

Prostia cea din născare din capul lui să o scoţi.

Pe cînd zicea el acestea, femeia stînd ş-ascultînd

Se-ntoarse către bărbatu-i ş-îi zise cu cuvînt blînd:

— Ai văzut tu om de treabă, cuminte şi înţelept?

Ai auzit vorbe bune? Asculţi cum judecă drept?

De ce nu avesei, Doamne, parte d-astfel de bărbat,

Să mă las el să mă bată, iar nu eu să stau să-l bat?

Văzînd streinul acuma că femeia s-a-mblînzit,

Socoti că este vremea să-şi capete de prînzit

Ş-îi zise: — Te-aş ruga, dragă, de ţi să-ntîmplă cumva

Vro bucăţică de pîine, or turtă, or altceva,

Să-ţi faci pomană cu mine, că ş-aseară n-am cinat,

Am avut ceva merinde, dar cu drumul s-au mîncat.

— Bucuros, ea îi răspunse şi scoase turta pe loc,

Îi dete totdeodată şi friptura după foc.

— De vei — urmă ea a-i zice — aici să şezi să prînzeşti,

Îţi dau lapte dulce, acru şi zmîntînă de pofteşti.

— Ba, ba destul — el îi zise — şi îţi foarte mulţămesc,

Calu-mi este la păşune ş-acolo merg să prînzesc.

Aşa el de la femeia prînzuleţul cîştigînd

Şi la tovarăşul care îl adăsta ajungînd,

— Iacă prietine, — zise — dacă ştii cum să te porţi,

Bucăţica chiar din gura lupului poţi să o scoţi.

De aceea zice:

Cu o lingură de miere mai multe muşte prinzi decît cu o bute de oţet.

Nu te amesteca nepoftit în vorba altora.

Că

Nepoftitul scaun n-are.

Unde nu-ţi fierbe oala, nu-ţi băga lingura.

Nu te amesteca ca mărarul în toate bucatele.

De multe ori gluma înjură muma.

Şi

Gura aduce ură.

Nu vorbi pe dintregul ca baba chioară.

Că să găseşte vreunul de

Îţi umflă ceafa de pumni şi spatele de ciomege.

Şi

Pîn’ la împăratul, rabzi încăieratul.

Ş-apoi

Bătaia şi ocara nu se întoarce niciodată.

Şarpele, pînă nu-l calci pe coadă, nu să-ntoarce să te muşce.

Furnica cît e de mică şi tot, dacă o calci pe picior, capul îşi rîdică şi te pişcă.

Însă

Să vorbească şi nea Chilom, că şi el e om.

Toată paserea pe limba ei piere.

(O slugă flecară pe unde slujise)

O slugă flecară pe unde slujise

Toţi tot îl bătuse şi tot îl gonise,

Încît dintr-aceasta prea rău ajunsese,

Hainele pe dînsul toate să rupsese.

Un negustor astfel portul prost văzîndu-i,

Odată-ntîlnindu-l l-a-ntrebat, zicîndu-i:

— Ce o fi pricina de nu-ţi merge bine?

Că eu te ştiu încă de copil pe tine,

Beţiv, curvar nu eşti, cărţi nu joci, îmi pare,

Cum putuşi ajunge-n aşa proastă stare?

De ce nu-ţi vîri capul la vrun om de treabă

Şi tot umbli razna pe drumuri degeabă?

— Jupîne, — el zise — nu-mi e altă vina

Decît căci spui dreptul e toată pricina.

Minciuna nu-mi place, vorbesc adevărul.

D-aceea orunde mă pisez ca mărul

Şi mă dau îndată pe poartă afară,

De nu-mi găsesc locul şi pacea în ţară.

Îi zise lui omul, auzind aceste:

— Că spui adevărul nici un rău nu este,

Aşa slugă mie chiar îmi trebuieşte

Şi de vei, d-acuma vin’ de te tocmeşte.

Să tocmiră-ndată şi se învoiră,

În două-trei vorbe zapisu-ntăriră.

Deci îl luă omul ca să-l procopsească

Şi plecă cu dînsu-n piaţ să tîrguiască.

Cumpără, îi dete un codru slănină

Şi într-o hîrtie puţină făină,

Zicîndu-i: — Na, du-le acestea acasă

Şi ză să gătească ceva pentru masă.

El, dacă se duse la a sa stăpînă,

Să uită la dînsa, dîndu-i-le-n mînă,

Şi văzînd că cată cam pieziş din fire,

Începu să-i zică ei şi să se mire:

— Aolio! cu cauţi chiar ca o găină,

C-un ochi la făină şi alt la slănină!

Ea cum îl aude, luînd furca, sare

Ş-îl încarcă bine cu ea pe spinare,

Strigînd: — Auzi vorbă! auzi fleac odată!

Tocma un ca tine de min’ joc să-şi bată!

Afară! afară! slugă blestemată,

Să nu-mi calci în curte, că-ţi sparg capu-ndată.

El fugind pe poartă în drum se opreşte,

Iacă şi stăpînul său îl întîlneşte.

Îl întreabă: — Ce e? Că l-a gonit zise,

Scărpinîndu-şi locul unde îl lovise.

— Dar de ce pricină? — stăpînul întreabă —

Pe bună dreptate, or aşa, degeabă?

— Văz eu, — el răspunse — e cum se vorbeşte:

Cine spune dreptul loc nu-şi mai găseşte.

Auzind stăpînul din ce i-a fost plînsul,

Începu să zică asfel către dînsul:

— Ba nu-ţi e, sirmane, niminea de vină,

Ci gura-ţi, flecara, este de pricină;

Să spui adevărul altă să-nţelege,

Nu de unul ş-altul omul să se lege;

Gura ta te bate ş-o să te mai bată

Daca ea îţi este flecară odată.

Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru,
ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul,
ştim cel mai bine legea şi mersul înainte,
suntem după nevoie şi lacrimă şi dinte.

Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine.
Aici şi pâinea, sarea, noi a avem la masă,
căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă.

Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ
Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt.
De-aceea poate-n libertate să lucească,
deasupra noastră, universala boltă albastră.

Nastratin Hogea odată pe fiul său l-a-ntrebat

Niscaiva zaharicale vreodată d-a mâncat.

Copilul său îi răspunse că n-a mâncat nicidecum.

Hogea îl întreabă iarăşi: – Dar ce mănânci tu acum ?

– Pâine uscată cu apă. Hogea zise: – Aşadar,

Socoteşti tu c-ar fi-n lume vrun alt mai dulce zahar

Ca astă pâine uscată ce o uzi şi o îmbuci,

Cu atâta gust şi foame cât ş-altui poftă aduci ?

Va urez, frumoase armuri ale-Ausoniei antice,
Cungiurate de mari gemeni, impar ite de-Apenin,
Unde l`nga laurul verde cre=te-olivul cel ferice,
Unde floarea nu se trece sub un ceri ce-i tot senin,
Undre m`ndre monumente ale domnitoarei ginte
Inviaza mii icoane la aducerea aminte!
Va urez… ca cine poate fara dor, far-umilin a,
Acea pulbere sa calce, al eroilor morm`nt,
Ce in curs de ani o mie a statut in biruin a
S-astazi vii sunt prin esemple de virtute =i cuv`nt,
Inc`t in asemanare nu a fost, subt orice nume,
Mai mare , nimic, nici trainic, de c`nd omul
este-n lume!
Pe a Tibrului =es Roma tabar`ta-i ca un munte
Din palaturi surupate =i morm`nturi adunat,
Intre care Capitolul o carunta nal a frunte
Ce de barbari =i de timpuri cu respect i s-a pastrat;
Unde un popor de statui, a lui Fidias urzire,
V`nta Greciei =-a Romei imi arata la privire.
Intre surupate temple, obelisce =i coloane,
Ca un turn de fier intreaga sta colona lui Traian;
Pre ea vad: Istrul se pleaca Iasienei legioane,
Cum cu patria sa pere-a Decebalului o=tean
Si cum in de=arta Dacie popor nou se-ntemeiaza,
De-unde limba, legi =i nume a rom`nilor dereaza.

C`nd in codru vechi stejarul e rapus de batr`ne e,
Din a sa manoasa arna cresc placute floricele;
A=a dupa-a Romei paos, in alese frumuse e,
Rasarit-au noi lucefiri: Ariost =i Rafaele,
Galileu, Columb, =-Italiei, ce prin genia lor luce,
Ca-n vechime lumea astazi necurmat tribut aduce.
In gradin-asta Eiropei, unde rostul dulce suna,
Si pictura, armonia, prin un farmec a supus
Pe a lumei sclavi =i domnii, carii pururea s-aduna,
Plini de dorul amirarei, de la nord =i de l-apus,
Un rom`n a Daciei vine la strabuni, ca sa sarute
Tarna de pe-a lor morm`nturi =i sa-nve e-a lor virtute!

Copile cu ochi senini,
Tu iarăsi vii printre străini,
În peşteră de paie reci
Tu capul iarăsi ţi-l apleci.

Copilule cu ochi senini,
Tu iarăşi vii prinre străini,
Copilule cu suflet blând
Tu vii şi azi ca orişicând

De mii de ori, copil sărman
Tu vii în lume an de an
Dar totuşi tu copile blând
Tu vii şi azi ca orişicând

Demult, cu suflet plin de dor,
Te-ai coborât de mila lor
În ieslea rece te-ai culcat
Şi nimeni nu te-a legănat

Şi neştiind nu te-au primit
Iar tu cu suflet plin de dor
Ai plâns mereu de mila lor.
La mii de uşi ai aşteptat

Dar nimeni nu s-a îndurat
Copil cu lacrimi pe obraz,
Cu bine răul să-l plăteşti
Să rabzi, să ierţi şi să iubeşti.

Să te jertfeşti de mila lor,
Copil cu suflet plin de dor
Copilule, sărman copil,
Curat ca roua din april.

De câtă vreme tu petreci
La uşa inimilor reci,
Dar câţi ţi-or mai descuia azi
Copil cu lacrimi pe obraji.

Nemărginită bolt-a nopţii,
Deschide tainica ta carte
Şi-ascultă-mi glasul zbuciumării
Neputincioase şi deşarte.
Doar mila ta n-o să se stingă
Când două mâini tremurătoare
Îşi împreun’ nevolnicia
În chip de rugă şi iertare.

Azi ţintele de nestemate
Culege-le din cingătoare,
Căci ochii stelelor mă mustră,
Şi plânsul stelelor mă doare.
Azi orice picur de lumină
Din faţa ta îmbujorată
În ţintirimul larg al minţii
O cruce proaspătă-mi arată.

Le văd şireag… şi mă cutremur,
Şi fiecare clipă-mi pare
O fărmitură ce se smulge
Ca dintr-un cântec de pierzare.
Simt mintea dezgropându-şi morţii,
Căzând la fiecare groapă,
Şi jalea trecerii eterne
Mi-apasă plumbul pe pleoapă.

Când tu mi-aprinzi în mii de facle
Senina dragostei dovadă,
Înfiorându-se-n adâncuri,
Plâng ochii osândiţi să vadă.
Aducerea-aminte vine,
Şi din oglinda-i blestemată
Învie rostul celor duse…
Iar eu ascult ce-a fost odată…

O lume-şi desfăcea-nainte-mi
Comoara tainelor bogată,
Zvâcnea eternul ei cutremur
Sub tâmpla mea înfierbântată.
O patimă-mi robise ochii
Cu strălucirea ei păgână
Şi mă smulgea cu braţ de vifor
Din valul lumii de ţărână.

Simţeam fiorii-ndrăgostirii,
Măreaţa-mbrăţişare mută,
Când în amurg târziu de vară
Pământ şi boltă se sărută.
Şi-n smalţul pulberii de rouă,
Ce strălucea pe câmp, măruntă
Părea că firea-i hărăzeşte
Nădejdii mele dar de nuntă.

Eu mi-am zidit în nori altarul,
Şi inima, smerita roabă,
Îngenuncheată-n umilire,
Jertfea curata ei podoabă…
Azi nu mai este… Şi mă doare
Când vraja razelor senine
Aprinde-o candelă de veghe
Într-o biserică-n ruine…

Azi fulgerele mele-s stinse
Şi moarte-s zâmbetele toate
Şi nu va mai rodi nisipul
Din biata mea pustietate.
În lanţ de neguri şi uitare
Aş vrea amarul meu să-l ferec…
Nemărginită bolt-a nopţii,
Îmbracă-ţi haina de-ntunerec!

Aruncă vălul tău de umbră
Pe toate farmecele firii
Şi-ngroapă-n adâncimi de ape
Ispitele îndrăgostirii.
Pe scânteierile de rouă
Şi peste câmpul nins de floare,
O beznă grea, ca giulgiul morţii,
Să cearnă pace-adormitoare.

Când glasul tinereţii moarte
Şi-al viselor înfrigurate,
Rătăcitor, fără repaos,
La poarta sufletului bate,
Eu, învălit în întuneric,
Să-nchid zăvorul de la poartă,
Şi nici o stea să nu mai vadă
Singurătatea mea deşartă.

(1905)