Ce cauţi unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurător
Şi unde păsările-ntruna
Se-ntrec cu glas ciripitor?

N-auzi cum frunzele-n poiană
Şoptesc cu zgomotul de guri
Ce se sărută, se hârjoană
În umbr-adâncă de păduri?

În cea oglindă mişcătoare
Vrei să priveşti un straniu joc.
O apă vecinic călătoare
Sub ochiul tău rămas pe loc?

S-a desprimăvărat pădurea,
E-o nouă viaţă-n orice zvon,
Şi numai tu gândeşti aiurea,
Ca tânărul Endymion.

De ce doreşti singurătate
Şi glasul tainic de izvor?
S-auzi cum codrul frunza-şi bate,
S-adormi pe verdele covor?

Iar prin lumina cea rărită,
Din valuri reci, din umbre moi,
S-apar-o zână liniştită
Cu ochii mari, cu umeri goi?

Ah! acum crengile le-ndoaie
Mâinuţe albe de omăt,
O faţă dulce şi bălaie,
Un trup înalt şi mlădiet.

Un arc de aur pe-al ei umăr,
Ea trece mândră la vânat
Şi peste frunze fără număr
Abia o urmă a lăsat.

Nu spun că a fost un noroc
că te-am născut.
Spun numai că a fost o minune.

Caută să nu mori iubita mea,
Încearcă să nu mori dacă poţi.

Mie mi s-a dus viaţa,
ţie ţi s-a dus norocul.

Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc.

Aseară-n patul vechi cu baldachin
Mi-ai oferit din nou dulceaţa ta,
Chiar lampa ruşinată pâlpâia
De-am stins-o, având gaz foarte puţin,

Iar peste noapte, dornic m-am trezit
Şi n-ai zis nu (!) şi ţie îţi plăcea !
Insă cu toată dărnicia ta
Nicicum, să ştii, că nu m-ai mulţumit ;

Diseară, gaz în lampă nu mai pune,
În zbor mă reîntorc plin de ispite
Că-mi trec prin minte gânduri mai nebune…

Când te voi lua tiptil, pe negândite
Gustându-ţi iar dulceaţa, chiar de prune,
Să-mi faci, am să te rog, nişte clătite !

Se spune că ar fi fost o babă, pe care o chema Dochia.Adică babă nu era ea, ca să vedeţi. Ea era fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă că toţi fiii de crai o peţiră, dar ei nici unul nu-i plăcea.
Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte război împotriva împăratului, tatăl fetei, îl bate, îl prinde şi se apropie de palatul fetei, căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.
Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă.
Şi-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace, căci era iarnă şi topenie de frig, şi a luat drumul spre pădure. A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până primăvara, când a dat colţul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc şi aşa până şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a zvârlit ultimul cojoc, unde începe deodată un vânt aşa puternic, încât o îngheta pe babă şi o preface într-o stană de gheaţă . Pasămite c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său.
De atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbăcios în cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne ajută şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas şi vorba că: “să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!”

Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.
De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt
ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

Cu cuvinte stinse în gură
am cântat şi mai cânt marea trecere,
somnul lumii, îngerii de ceară.
De pe-un umăr pe altul
tăcând îmi trec steaua ca o povară.

Iar Matei în baltă stete
Până-n zori, în stuf ascuns,
Frigul nopţii l-a pătruns
Şi prin suflet spaimă-i dete
Că pierirea l-a ajuns.

Dumnezeule-al puterii,
Vezi-mă-n ce stare sânt!
Fă, să scap de-acest mormânt,
Depărtându-mi ianicerii,
Şi mă leg cu jurământ

Că scurgând această baltă,
Chiar pe locul unde zac
Mănăstire am să fac,
Mândră, veselă şi naltă,
Şi cu aur am s-o-mbrac.

Turcii însă-l căutară
Şi-altă zi, şi nencetat,
Iar Matei în stuf a stat
Şi-altă noapte, mai amară,
Mort de foame şi-nsetat.

Dat-ai prin Hristos, Părinte,
Cele nouă fericiri!
Scapă-mă de prigoniri
Şi-ţi voi ridica, preasfinte,
Tot pe-atâtea mănăstiri!

Ruga nu i-a fost primită
Nici acum, şi-a stat Matei
Ocolit de agarei
Înc-o noapte-aşa cumplită,
Şi plângea, gândind la ei:

Vai, Părinte-al îndurării,
Depărteaz-acest pahar,
Şi scăpând dintr-un amar,
Mănăstiri voi face ţării
Câte slujbe-n sărindar.

Şi-apoi fu, că tot plecară
Nechemaţii venetici.
Iar Matei a strâns voinici
Şi-a gonit pe turci din ţară
Şi-a-ngropat şi mulţi aici.

Iar pe locul unde-n baltă
El ascuns trei nopţi a stat
Sfânt locaş a ridicat
Pe colin-acum înaltă,
După cum s-a şi jurat.

Şi-apucat-a să clădească
Alte nouă, rând pe rând,
Şi i-a dat Dumnezeu gând
Într-o zi să le sfinţească,
Toate-acelaşi hram având.

Iar în urmă ridicat-a
Un altar după altar,
Domnului cel sfânt ca dar
Cel din urmă dându-l gata,
I-a pus nume Sărindar.

într-o noapte în timp ce vuia
codrul din creştete
Dumnezeu mă soma c-o nuia
moale: rosteşte-te!

mă rosteam însă cum să-mi înalţ
slava cu ţipete ?
nici o scară spre cerul de smalţ
nici un scripete

mă rosteam însă vai! ce arbust
gingaş e sîngerul :
cum să-ncapă în trunchiu-i îngust
dracul şi îngerul ?

mă rosteam şi dansau tot mai jos
astrele sprintene
Dumnezeu apăsîndu-mi gelos
burta sub pintene

mă soma şi-am urlat ca din teasc:
fiara luminii mă
cotropeşte şi – iată: îmi nasc
propria inimă !

A orbit de boală grea
Hoţul tatei, şi-aş fi vrut
Să-i găsesc un leac, ceva.
Nici un vraci nu l-a avut.
N-am aflat nici un spiţer,
Nici la târg şi nici la cer.

De vreo şase ani sau şapte
Ochii-i zac, peceţi de noapte,
Şi-ngropat în gol cu totul
Cată cu nasul şi botul.
Uite-l, dibuie şi parcă
A zări niţel încearcă.

A trecut şi s-a lovit,
A lătrat! O fi simţit.
A-nţeles că pe aici
Umblă-n tufe un arici.
Altă dată, lângă casă,
A dat de broasca ţestoasă.

Într-o zi s-a pomenit
Ciufulit, dar mulţumit,
Că visase că bătea
Cinci dulăi şi o căţea.
El se ceartă printre stele
Şi cu nişte cucuvele.

Hoţu e căţel de treabă.
Puii cloştii îl întreabă
Cum e noaptea-n noaptea lui
Şi-l mângâie ca pe pui,
Povestind mai lămurit
Ce-au visat şi-au mai gândit.

Îl iubesc şi derbedeii
Din văzduhuri, porumbeii,
Prieten bun, un porumbel
Doarme în coteţ cu el.

Am trait intotdeuna printre oameni umili,
Necunoscuti si mereu contopiti in multime,
Mari si mici, veseli si tristi, urati si frumosi,
Cutezatori si vesnic nelinistiti ca plopii,
Cu pieptul larg intampinand furtunile,
Sau melancolici visand la pierdutele umbre,
Dormitand intre vaga parere de rau
Pentru cele ce n-au fost sa fie
Si calmele sperante viitoare.
Lor le-am fost flaut deznadajduit,
Tulnic de seara lina si fluiera nebuna ;
Razand si plangand, asteptand primavara,
Ghicind ziua dupa formele norilor,
Intorcandu-ma in amurg pe stradute obscure,
Din anii mei o parte i-am petrecut cantand
Imnuri domoale de slava.

Am trait intotdeuna printre oameni umili,
Cei care-nalta orase si schimba temeliile lumii –
Dupa ei vesnic umbla vantul si ploaia
Sarutandu-le urmele. Cu funtea inclinata,
In fata lor marturisindu-mi darul,
Nu strig cuvinte goale, ci-as vrea sa-i simt trecand
Prin visul meu ca printr-un camp deschis
Cu neinsalatoare orizonturi,
Sa treaca mereu chiar daca nu-si vor da seama
Ca merg printr-un tinut ce le apartine.
Numele meu sa treaca intreg asupra lor,
Sa raman ca fantana pierduta in ses,
Pe care nu stii niciodata cine-a zidit-o,
Singura intre cativa ulmi ori salcami,
La rascrucile vremii.
Temei de plans sa nu-i fiu nimaniu,
Ci pururi sa fiu unde sunt – unde-am fost totdeuna,
Prin lume cantaret ratacitor.

Inainte de vreme carunt ca o salcie,
Stau in amiaza zilei uimit de-atata soare,
Si ma intorc mereu pe unde-am fost,
Printre cei fara nume,
Si singur ma confund cu fiecare.