Pe verdea margine de şanţ
Creştea măceşul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danţ.
Întâi pătrunse printre foi,
Şi le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Şi suspină — cum se suspină…
Şi suspină — cum se suspină…
Albeaţa lor de trandafiri,
Zâmbind prin roua primăverii,
La mângâierile-adierii
A tresărit cu dulci simţiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mişcau catifelate,
Gătite toate-n rochi de bal,
De vântul serii sărutate,
De vântul serii sărutate.
Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunii,
S-au dat în braţele minciunii,
Şi rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul tainic le şoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ş-un valţ nebun le învârtea,
Un valţ — din ce în ce mai tare,
Un valţ — din ce în ce mai tare.
Glic!
Face gâtul sticlei glic!
Draga mea, eşti un simbol;
Zâmbetu-ţi e raiul gol…
Tu eşti mare, eu sunt mic.
Glic!
Glic!
Tu bei vin şi eu beau bere,
Asta nu face nimic;
Un simbol eşti în picere,
Est pahar ţie-ţi ridic:
Glic!
Glic!
Eşti o nimfă, sunt un faun;
Face gâtul sticlei glic!
Pentru ce te uiţi sub scaun?
N-ai să poţi vedea nimic.
Glic!
Săltând, grierul la ţară
Şuierat-au toata vară,
Şi când iarna au venit,
Cu nemică s-au trezit,
Neavând macar de dor
Muscă sau un viermişor
Pe furnica sa vecină
Au rugat să-l împrumute
C-un grăunte, c-o neghină,
Să mai prindă la vârtute,
Zicând: Zău, la timp de trier,
Dau parola mea de grier,
Înturna-voi toată soma
Ş-interesul de-mprumut!
Dar furnica econoamă
I-au zis: Vara ce-ai făcut?
Prin câmpii şi prin grădine
Am cântat păn-au dat bruma.
Tu cântai, îmi pare bine,
Gioacă, vere, dar acuma!
Privesc oraşul furnicar
Cu oameni mulţi şi muri bizari,
Pe strade largi cu multe bolţi,
Cu câte-un chip l-a stradei colţ.
Şi trec foind, râzând, vorbind,
Mulţime de-oameni paşi grăbind
Dar numai p-ici şi pe colea
Merge unul de-a-nletelea,
Cu ochii-n cer, pe şuierate,
Ţiindu-şi mânile la spate.
S-aude clopot răsunând,
Cu prapuri, cruci, icoani, viind,
Preoţii lin şi în veştminte
Cântând a cărţilor cuvinte.
În urmă vin ca-ntr-un prohod;
Tineri, femei, copii, norod;
Dar nu-i prohod sfinţire de-apă,
Pe uliţi lumea să nu-ncapă;
Se scurg încet tarra bumbum
Ostaşii vin în marş acum,
Naintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Şi tobe tare-n tact ei bat
Şi paşii sună apăsat;
Lucesc şi armele în şir,
Frumos stindarde se deşir;
Ei trec mereu tarra bumbum
Şi dup-un colţ dispar acum…
O fată trece c-un profil
Rotund şi dulce de copil,
Un câne fuge spăriet,
Şuier-un lotru de băiet,
Într-o răspântie uzată
Şi-ntinde-un orb mâna uscată,
Hamalul trece încărcat,
Şi orologiile bat
Dar nimeni mai nu le ascultă
De vorbă multă, lume multă.
Bat lung peste tara
Reci ramuri de vant
Si codrul de ceara
Miroase a sfant.
Vin zile carunte…
Spre vaile moi
Se lasa marunte
Dulci neguri de oi.
Cocoare gonace
Pe-un cer pamantiu
Spre calde conace
Aceleasi cai scriu
Si-n poala zabuna
A norilor orbi
Vazduhull aduna
Sinoade de corbi.
Dezmierzi o lumina?
Se stinge… De-acum
Ti-e mana de tina,
Obrazul de fum.
Pe o pernă cu verdeaţă,
De lumină tulburată,
Cască leneş
O brânduşă
În corola-i parfumată.
Împrejuru-i, ghiocei,
Toţi cu fruntea
În pământ,
Scutură din clopoţei,
Uşurel mustraţi de vânt.
Treabă multă-i în natură,
Nu se stă,
Nu se visează;
Când deschid copiii ochii,
Primăvara-i de mult trează.
Altfel, rămâne dor visul
Nopţilor de iarnă, sure
Şi-al copacilor
Plângând,
Fără haine, în pădure.
Iată, vin colindători,
florile dalbe,
Noaptea pe la cântători,
florile dalbe.
Şi ei vin mere, mereu,
florile dalbe,
Şi-L aduc pe Dumnezeu
florile dalbe.
Şi-L aduc pe Dumnezeu
florile dalbe,
Să vă vă mântuie de rău
florile dalbe.
Inima să întărrească,
florile dalbe,
Oamenii să înfrăţească,
florile dalbe.
Că pe cer s-a arătat
florile dalbe,
Un luceafăr minunat
florile dalbe.
Noi vă zicem să trăiţi,
florile dalbe,
Întru mulţi ani fericiţi,
florile dalbe.
Şi ca pomii să-nfloriţi,
florile dalbe,
Şi ca ei să-mbătrâniţi,
florile dalbe.
Fiică dalbă de-mpărat
Lumnioară, ochii-s negri
Dimineaţă s-o sculat
Faţa dalbă şi-o spălat
La fântân-o alergat
La fântână la făjet
Unde curge apa-ncet
Şi-mprejur p-ângă fântână
Sunt feciori de-a ei măsură
Ea-n fântână s-o-aplecat
Junii la ea s-o ţâpat
Inelu’ i l-o luat
Inelu’ i l-o luat
Adă june inelu’
Putrăzâu-ai ca măru’
Rujini-ai ca ghieru’
Rujini-ai ca ghieru’
Ca ghieruţu plugului
În postul Crăciunului.
—”Iar mura-ntr-adins o făcu pe pământ
Sălbatica Zân-a pădurii,
Căci ochii ei negri asemenea sunt
Cu negrele boabe-ale murii.
Iar unde e mura, sădită de ea,
Pot merge neveste şi fete,
Flăcăilor însă vederea le-o ia
Şi junghiuri prin cap le trimete!
Şi zmeura-anume-o făcu pe pâmânt
Sălbatica Zân-a pădurii —
Obrajii ei rumeni ca zmeura sunt,
Obrajii şi rumenul gurii.
Iar pe-unde sădeşte ea zmeură-n văi
Pot merge femeile-n pace,
Dar floarea din faţă le-o ia la flăcăi
Şi galbeni ca faguru-i face.
Iar muşchiu sub brazi într-adins l-a lăsat
Sălbatica Zân-a pădurii,
Ca muşchiul de moale e caldul ei pat,
Acolo sub umbra răsurii,
Iar pe-unde e muşchi, e pe-acolo şi ea:
Pot merge să şează copile,
Flăcăilor însă odihna le-o ia
De pier şi se-ngroapă cu zile!”
—”Ei, parcă pe Zână eu nu ştiu s-o-nşel!
Neveste şi mură să fie!
Eu stau pe potecă şi-aţin frumuşel
Cărarea la fete-n câmpie,
Iar când o să văd eu că Zâna mi-e rea
Şi-mi fură tăria făpturii,
O prind prin păduri şi-o sărut şi pe ea
Pe hoaţa de Zân-a pădurii!”
« Pagina anterioară — Pagina următoare »