O SCRISOARE PIERDUTĂ – ACTUL II

Autor : I. L. Caragiale

ACTUL II
(Acelaşi salon)

SCENA I
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu stau împrejurul unei mese rotunde, studiind listele electorale; fiecare are câte un creion colorat în mână
Brânzovenescu: Şaizeci şi nouă cu roşu, buni,… unsprece cu albastru… ai lor…

Farfuridi: Doisprezece…

Trahanache: Ai puţintică răbdare… unu, doi, cinci… şapte… zece… unsprezece.

Farfuridi: Doisprezece…

Trahanache: Cu Ienache Siripeanu.

Brânzovenescu: Nici nu mai are drept de vot, de cât şi-a măritat fata… Nu i-a dat casele de zestre? Ei? Dacă votează, merge la puşcărie onorabilul.

Trahanache: Ai puţintică răbdare… Da’ dacă-l putem aduce să voteze cu noi?

Farfuridi: Altă vorbă… Să voteze cu noi, e uşor; are procesul cu epitropia bisericii, săptămâna viitoare… dar să voteze cu noi? Adică cum să voteze cu noi?…

Brânzovenescu: Adică cum să voteze cu noi?

Trahanache: Să voteze cu noi.

Brânzovenescu: Nu pricepi, neică Zahario, vorba noastră? Adică „noi”, partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru cine lucram noi? Noi încă nu ştim…

Trahanache: Mă rog, aveţi puţintică…

Farfuridi: Nu ştim…

Trahanache: Mă rog, aveţi…

Farfuridi: Ba eu merg şi mai departe şi zic, cum ziceam lui amicul meu Brânzovenescu: mă tem de trădare…

Trahanache: Cum de trădare?

Brânzovenescu: De-aia noi astăzi când am mirosit ceva cumva…

Farfuridi: Ceva cumva…

Trahanache: Ceva cumva?

Brânzovenescu: Dacă e ceva la mijloc…

Farfuridi: Ceva la mijloc…

Trahanache: Ceva la mijloc?

Farfuridi: Da, aşa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie.

Brânzovenescu: Dar cel puţin s-o ştim şi noi! (Trahanache vrea să-i întrerupă, fără să izbutească.)

Farfuridi: Pentru că eu am zis-o cu străbunii noştri, cu Mircea cel Bătrân şi cu Vlad Ţepeş, neică Zahario: îmi place trădarea, dar…

Trahanache: Mă rog, ai puţintică…

Brânzovenescu: Ce răbdare, neică Zahario! Nu mai e vreme de aşa lucru. Astă-seară e întrunire?

Farfuridi: Mâine începe alegerea?

Trahanache: Da…

Farfuridi: Ei! Pentru cine votăm?

Brânzovenescu: Pentru cine votăm?

Trahanache: Aveţi puţintică răbdare! Pentru cine aţi mai votat şi până acuma?

Brânzovenescu: Nu înţeleg.

Farfuridi: Nici eu.

Trahanache: Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puţintel…

Farfuridi: Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o cerem şi noi.

Trahanache: Ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? Nu… Zavragii? Nu… Căuzaşi? Nu… D-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili… Mai ales noi trei suntem stâlpii puterii: proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului şcolar, ai Comitetului pentru statua lui Traian, ai Comiţiului agricol şi eţetera. Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg… pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru…

Brânzovenescu: Aşa e…

Farfuridi: Aşa e, dar…

Trahanache: Dar ce? Numele candidatului poate să fie al meu, al d-tale, ori al d-sale, după cum cer enteresurile partidului. Din moment în moment aşteptăm să-l ştim… Prefectul trebuie să vie; nu-l aşteptăm să vie de la telegraf? Ei? Nu bate telegraful?… Bate; ce treabă alta are? Poate că acuma când noi vorbim, poate să fi şi sosit numele… pe sârmă, stimabile… Da, pe sârmă, ce crezi d-ta?

Farfuridi: Toate bune şi frumoase cum le tălmăceşti d-ta, neică Zahario, dar nouă… nouă ni e frică de trădare…

Brânzovenescu: Nu din partea d-tale…

Farfuridi: Nu din a d-tale…

Trahanache: Da’ din a cui?

Farfuridi: Din a cui, din a cui? Ştii d-ta din a cui…

Trahanache: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu.

Brânzovenescu: Ei, stimabile, prea te faci chinez, dă-mi voie…

Farfuridi: Ştii ce, venerabile neică Zahario, ia să dăm noi mai bine cărţile pe faţă.

Trahanache: Dă-le, neică, să vedem.

Farfuridi: Ţi-am spus că mi-e frică de trădare… Ei?

Brânzovenescu: Ei?

Trahanache: Ei?

Farfuridi: Ei? Ni-e frică din partea amicului.

Trahanache: Care amic?

Brânzovenescu: Care amic, care amic? Ştii d-ta…

Trahanache: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu.

Farfuridi: Iar te faci chinez…

Trahanache: Zău nu…

Farfuridi: Din partea amicului… Fănică…

Trahanache: (surprins) Ce?

Brânzovenescu: Din partea prefectului.

Trahanache: (încruntat) Cum?

Farfuridi: (scurt) Nouă ni-e frică… de! Că-şi dă coatele cu Caţavencu…

Trahanache: (urmează jocul crescendo) Cu Caţavencu?

Farfuridi: Cu moftologul…

Brânzovenescu: Cu nifilistul…

Trahanache: (de abia stăpânindu-şi indignarea) Cu Caţavencu? Trădare? Fănică trădător! Ei bravos! Ei! Asta mi-a plăcut! Ei! Nu m-aşteptam! Ei! Ne-am procopsit!

Farfuridi: De! Noi…

Brânzovenescu: Ce ne-am zis…?

Trahanache: (biruit din ce în ce mai mult de indignare) Ai puţintică răbdare, stimabile. Nu dau voie nimănui să-şi permită, mă-nţelegi, să bănuiască măcar câtuşi de puţin pe Fănică. Pentru mine, stimabile, mă-nţelegi, să vie cineva să-mi bănuiască nevasta, pe Joiţica…

Brânzovenescu: Pe coana Joiţica, onorabile…

Farfuridi: Îmi pare rău, neică Zahario, noi nu…

Trahanache: (şi mai indignat) Ai puţintică răbdare… zic: pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu trăiesc de ieri de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta măcar atitica rău… Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucureşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica… şi la dreptul vorbind, Joiţica a stăruit mai mult…

Farfuridi: Ei! Se-nţelege, damele sunt mai ambiţioase…

Trahanache: (şi mai indignat) Ai puţintică răbdare… Nu de ambiţ că ni era prieten, – pentru enteresul partidului. Cine altul ar fi putut fi prefect al nostru?

Farfuridi: S-ar mai fi găsit, poate.

Trahanache: Să-mi dai voie să nu te crez. Un om endependent, care a făcut servicii partidului, judeţului, ţării… şi mie, ca amic, mi-a făcut şi-mi face servicii, da!… Şi să veniţi d-voastră, tot din partid (cu ton de mustrare aspră) şi să bănuiţi că… să vă pronunţaţi cu astfel de cuvinte neparlemantare… Îmi pare rău…

Brânzovenescu: În sfârşit, noi…

Trahanache: Ai puţintică răbdare… Îmi pare rău… (indignat rău de tot.) Care va să zică unde nu înţelegeţi d-voastră politica, hop! Numaidecât trădare! Ne-am procopsit! Ce soţietate! Adevărat, bine zice fiu-meu de la facultate: unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are. (în culmea indignării.) Trădare! Bravos! Fănică trădător! Frumos! (pleacă.) Salutare! Salutare, stimabile! (iese foarte turburat prin fund.)

SCENA II
Farfuridi, Brânzovenescu stau un minut privind unul la altul
Farfuridi: Ei!… ţi-a plăcut venerabilul?

Brânzovenescu: E tare… tare de tot… Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului. Trebuie să mai aşteptăm.

Farfuridi: Să mai aşteptăm? Până când să mai aşteptăm?… Deseară, la sfârşitul întrunirii, parcă-l văz pe venerabilul că se scoală şi trage clopoţelul: „Stimabililor, aveţi puţintică răbdare: Candidatul Comitetului nostru este onor. d. Nae Caţavencu…”

Brânzovenescu: Moftologul!

Farfuridi: Nifilistul! – Şi bravo-n sus, şi bravo-n jos, şi mâine şi poimâine, nenea Ghiţă poliţaiul aleargă până-i iese limba de un cot şi ţi-l toarnă pe d. Caţavencu, care ne-a înjurat şi ne-a batjocorit de atâta vreme pe toate tonurile, deputat la colegiul II… Şi noi… să stăm cu mâinile în sân?… Peste poate!…

Brânzovenescu: Ce-o să faci? Te joc cu puterea?

Farfuridi: Ce să fac?… Batem o depeşă la Bucureşti, la Comitetul central, la minister, la gazete, scurt şi cuprinzător: (bătând cu pumnul drept în palma stângă, ca un telegrafist pe aparatul lui, sacadat, tot textul-proiect al depeşii) „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II… Trădare! Trădare! De trei ori trădare!”

Brânzovenescu: (scurt) E tare! prea tare! N-o iscălesc.

Farfuridi: (cu tărie, impunător) Trebuie să ai curaj ca mine! Trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!

Brânzovenescu: Aşa da, o iscălesc!

Farfuridi: O iscălim: „Mai mulţi membri ai partidului”…

Brânzovenescu: Da’ dacă ne cunoaşte slova la telegraf?

Farfuridi: Punem pe altcineva s-o scrie.

Brânzovenescu: Pe cine?

Farfuridi: Trebuie să găsim pe cineva să ni-o dea la telegraf! ‘Aide, Brânzovenescule.

Brânzovenescu: Numai să nu păţin ceva.

Farfuridi: (impunător) Trebuie să ai curaj: anonimă. Câte ceasuri sunt?

Brânzovenescu: Cinci.

Farfuridi: ‘Aide degrab’, între cinci şi şase fix se-nchide telegraful… (ies cu grabă.)

SCENA III

Pristanda: (singur, intră prin dreapta, e puţin mişcat) O făcurăm şi p-asta… şi tot degeaba. Am pus mâna pe d. Caţavencu… Când am asmuţit băieţii de l-a umflat, striga cât putea: „Protestez în numele Constituţiei! Asta e violare de domiciliu!” – Zic: „Curat violare de domiciliu! Da’ umflaţi-l!” Şi l-au umflat. L-am turnat la hârdăul lui Petrache. M-am întorsc cu birja acasă la el, am căutat prin toate colţişoarele, am ridicat duşamelele, am destupat urloaiele sobii, am scobit crăpăturile zidului: peste putinţă să dau de scrisoare. M-am întors la poliţie, l-am scotocit prin buzunare, peste tot: nu e şi nu e. L-am ameninţat că am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoţii de cai,… degeaba: nu spune decât numai şi numai coanii Joiţichii. O caut şi nu o găsesc; acasă nu-i, aici nu e… A! Iacăt-o… Coană Joiţico!

SCENA IV
Pristanda şi Zoe
Zoe: (venind repede din fund) Ghiţă, bine că te găsesc.

Pristanda: Şi eu vă căutam, coană Joiţico…

Zoe: Ghiţă, Ghiţă, ce-am aflat? Ce aţi făcut? Aţi înnebunit? Adineaori, când ieşeam de-acasă, am aflat de la doctorul că te-ai dus cu jandarmii, ai călcat casa lui Caţavencu, l-ai luat pe sus şi l-ai dus la poliţie, la arest! Cum ai făcut asta?

Pristanda: Ordin verbal de la conul Fănică.

Zoe: Unde e Fănică?

Pristanda: Nu ştiu, îl caut şi eu.

Zoe: Şi pentru ce l-aţi arestat pe Caţavencu?

Pristanda: Pentru ca să-i apucăm scrisoarea.

Zoe: Şi ai apucat-o?

Pristanda: Nu, coană Joiţico, după cât am căutat şi pe dânsul şi la el acasă, scrisoarea este ascunsă altundeva.

Zoe: Ghiţă, m-aţi nenorocit! Scrisoarea o să fie publicată mâine şi aţi făcut şi scandal degeaba. Dăscălimea o să urmeze înainte cu gazeta şi în lipsa lui… Ce-o să zică la Bucureşti guvernul, când o afla că aţi violat domiciliul lui Caţavencu şi l-aţi restat în ajunul alegerilor, după ce guvernul era asigurat că toate au să se petreacă cu bine şi cu linişte?… Cum o să mai poată rămâne Fănică prefect?

Pristanda: Coană Joiţico, am uitat să vă spui: după câte făgăduieli şi ameninţări i-am făcut lui Caţavencu, mi-a răspuns că în zadar mai stăruiesc şi că la urma urmelor nici nu mai vrea să stea de vorbă cu nimini, dar cu nimini, decât numai cu d-voastră.

Zoe: Cu mine?… Du-te, Ghiţă, du-te degrabă, dă-i drumul şi roagă-l din partea mea să poftească aici… Îl aştept…

Pristanda: Numai dacă conul Fănică…

Zoe: Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia ta, Ghiţă…

Pristanda: Cum să nu ţiu, coană Joiţică? Unsprece suflete!

Zoe: Du-te degrabă, într-un suflet, şi să nu vii fără Caţavencu. Poartă-te bine cu el. Ia o birjă şi vino-ntr-o clipă.

Pristanda: Ascult!

Zoe: Ai venit?

Pristanda: M-am dus!…

SCENA V

Zoe: (agitată, scoate gazeta şi citeşte) „În numărul de mâine al foii noastre vom reproduce o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate cătră o damă de mare influenţă. Originalul va sta la mine la dispoziţia curioşilor, în biuroul nostru de redacţie. Atât pentru astăzi. A bon entendeur salut!…” Ce mai e de făcut?… (se primblă agitată, apoi se opreşte ca în faţa unei inspiraţii.) Trebuie să alegem pe Caţavencu. Nu mai încape vorbă, nu mai e vreme de stat la gânduri. Cu un mişel ca el, când ne ţine la mână aşa de bine, lupta ar fi o copilărie, o nebunie… Fănică… trebuie să se învoiască… trebuie… Ei! Ş-apoi! Mai la urmă Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul… Dar unde e Fănică? Unde poate să fie?…

SCENA VI
Zoe şi Tipătescu (venind din fund)
Tipătescu: Zoe! Aici eşti?

Zoe: Fănică!… Te aşteptam… Ce ai făcut? Ai arestat pe Caţavencu. Te-ai gândit bine la ce ai făcut? Cum ţi-a venit să faci una ca asta? Pentru ce ai făcut-o?

Tipătescu: (nervos) Pentru ce? Pentru ce? Tu mă întrebi pentru ce? Pentru nerozia care ai făcut-o tu, pentru ca să evit nenorocirea pe care ai cauzat-o tu din neglijenţă. Se poate atâta distracţie! Atâta nebăgare de seamă! O scrisoare de amor s-o arunci în neştire într-un buzunar cu batista, şi s-o pierzi ca şi cum ai pierde o hârtie indiferentă, ca un afiş, după ce ai ieşit de la reprezentaţie… La atâta lipsă de judecată, să-ţi spui drept, nu m-aşteptam! Ce Dumnezeu! Eşti femei în toată firea, nu mai eşti copil. Atâta neglijenţă nu se pomeneşte nici în romane, nici într-o piesă de teatru.

Zoe: Judecă-mă, Fănică, judecă-mă… (plânge.) Da, aşa e… am fost o copilă… am făcut o nerozie fără seamăn; dar acuma trebuie îndreptată. Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la minemăcar un moment în viaţa ta, scapă-mă… scapă-mă de ruşine! Tu eşti bărbat, nu-ţi pasă! Pentru tine, afişarea intrigii noastre n-ar fi o nenorocire… dar pentru mine… Fănică, gândeşte-te… gândeşte-te. (plânge.)

Tipătescu: Tocmai de-aia m-am asigurat de persoana lui Caţavencu…

Zoe: În zadar, Fănică; Caţavencu poate muri astăzi, mâine gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră. Dumnezeule! Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!… O săptămână, o lună, un an de zile n-o să se mai vorbească decât de aventura asta… În orăşelul ăsta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv… dar încă având motiv… şi ce motiv, Fănică!… Ce vuiet! Ce scandal! Ce cronică infernală!… Şi eu, Fănică, în timpul ăsta, ce să fac? Să mor? Să mor dacă voieşti… Pentru că după asta nu o să mai pot trăi.

Tipătescu: Atunci, dacă nu e altă scăpare… Zoe! Zoe! Mă iubeşti…

Zoe: Te iubesc, dar scapă-mă.

Tipătescu: Să fugim împreună…

Zoe: (retrăgându-se) Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?…

Tipătescu: (descurajat) Atunci nu ne mai rămâne nimica de făcut?

Zoe: Ba da!

Tipătescu: Ce?

Zoe: Să sprijinim candidatura lui Caţavencu!

Tipătescu: (sărind) Peste putinţă!

Zoe: Să-l alegem!

Tipătescu: Niciodată.

Zoe: Trebuie.

Tipătescu: O dată cu capul! Te gândeşti la ce spui? Iată pe ce depeşe am pus mâna adineaori, a adus-o la telegraf canalica care a găsit scrisoarea ta, beţivul de ieri. E o depeşe anonimă. Am oprit-o şi am dat ordin la telegraf să nu mai expedieze nimica fără ştirea mea; dar ştiu eu ce poate conţine o depeşe cu cheie?… Iată: „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II. Trădare, trădare, de trei ori trădare… Mai mulţi membri ai partidului…” …Orice s-ar întâmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu!… Spune-mi, să căutăm, să găsim alt mijloc?

Zoe: (zdrobită) Alt mijloc nu văz,… alt mijloc nu este.

Tipătescu: Atunci…

Zoe: Atunci… (înecată) lasă-mă, lasă-mă în nenorocire… lasă-mă să mor de ruşine… Omoară-mă pe mine care te-am iubit, care am jertfit tot pentru tine… Iată unde m-ai adus! Iată cât plăteau jurămintele tale! M-ai adus la moarte – pentru că (hotărâtă) mă omor înainte de izbucnirea scandalului, astăzi, acuma, aici! – M-ai adus la moarte, şi mă poţi scăpa, şi mă laşi să mor… (plânge.)

Tipătescu: Zoe! Zoe!

Zoe: Lasă-mă… Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor… (plângând.) Să mor cu siguranţa că opt ani de zile m-ai amăgit în fiecare minută, că nu m-ai iubit niciodată… niciodată… niciodată…

Tipătescu: Zoe! Să vedem, să ne mai gândim!

Zoe: Nu mai e vreme de gândit, Fănică! Fiecare minută care trece mă apropie de pieire… Trebuie să te hotărăşti!

Tipătescu: (în luptă cu el însuşi) Să mă hotărăsc! Să mă hotărăsc…

Zoe: (înecată) Adineaori, în Lipscani, am aflat de arestarea lui Caţavencu. Am alergat ca o nebună la redacţie. Iată ce foaie au scos comitetul lor. (îi dă foaia, Tipătescu o citeşte încet.) Înţelegi la ce trebuie să ne aşteptăm după arestarea lui.

Tipătescu: Omul ăsta îşi joacă viaţa!

Zoe: Nu şi-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea; pentru că încă o dată îţi spui… din două una: ori tu mă iubeşti şi eu trăiesc, şi atunci lupta e peste putinţă cu Caţavencu – trebuie să-mi cedezi; ori nu, şi atuncea mor, şi dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se-ntâmple orice… (zdrobită.) Sunt horărâtă… (revenindu-i deodată toată energia.) Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările (cu energie crescândă) şi am să lupt! şi cu tine am să lupt, pentru că acuma tu eşti piedica a mai grea, care mă opreşte să-mi capăt iar liniştea!… Da, sunt hotărâtă, şi trebuie să biruiesc tot, şi pe tine… aşa de hotărâtă sunt, încât adineaori am poruncit lui Ghiţă să meargă să dea drumului lui Caţavencu şi să-l poftească aici din partea mea….

Tipătescu: Femeie nebună! Ce ai făcut?

Zoe: Am făcut ce am crezut că trebuie să fac. Dacă nu nu vrei să sprijini pe Caţavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi, ca să mă scapi – atunci eu, care voi să scap, îl sprijin eu, îl aleg eu…

Tipătescu: Cum?

Zoe: Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Caţavencu, bărbatul meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Caţavencu. În sfârşit, cine luptă cu Caţavencu luptă cu mine… Aide, Fănică, luptă, zdrobeşte-mă, tu care ziceai că mă iubeşti! Să vedem! (pleacă spre dreapta.)

Tipătescu: Zoe!

Zoe: Lasă-mă! (iese.)

Tipătescu: (urmărind-o) Zoe! Zoe! (iese după ea. O clipă scena goală.)

SCENA VII
Ghiţă Pristanda şi Caţavencu
Pristanda: (apărând în fund şi făcând loc cu respect lui Caţavencu să treacă) Poftiţi, cocoane Nicule, poftiţi… (umilit) şi zău, să pardonaţi, în consideraţia misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloşi la datorie. D-voastră ştiţi mai bine ca mine… aşa e poliţaiul: tată să-ţi fie -trebuie să-l ridici? Îl ridici! N-ai ce-i face: e misie. De aiai (foarte rugător) mă rog să pardonaţi…

Caţavencu: Îmi pare rău, Ghiţă, că mai stăruieşti cu scuzele tale… Adică noi nu ştim cum merge poliţia? (sentenţios.) Într-un stat constituţional un poliţai nu e nici mai mult nici mai puţin decât un instrument!

Pristanda: Curat instrument!

Caţavencu: Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină… Eu chiar am scris un articol în privinţa asta. Nu ştiu dacă l-aţi citit?

Pristanda: Trebuie să-l fi citit, coane Nicule; eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdauna; că să nu vă uitaţi la mine… adică pentru misie… (misterios) altele am eu în sufletul meu, dar de! N-ai ce-i face: famelie mare, renumeraţie după buget mică…

Caţavencu: Şi în sfârşit, cum ar fi posibil martiriul, dacă n-ar exista călăul?

Pristanda: Curat, coane Nicule!

Caţavencu: (schimbând tonul) Cetăţene, nu uita condiţia cu care am venit aici! Am venit în casa prefectului, nu voi însă să dau ochii cu el, nu mă pot aşa de ieftin compromite. Am venit chemat de doamna Trahanache, pe dânsa voi să văz.

Pristanda: Mai e vorbă, coane Nicule, pe coana Joiţica, pe dumneei… conul Fănică nici nu e aicea… Poftiţi, poftiţi, şedeţi, coane Nicule, mă duc să spui coanii Joiţichii că aţi venit… (vrea să plece.)

Caţavencu: Poţi să-i adaogi chiar că mă grăbesc să mă întorc în temniţa unde m-a aruncat dizgraţia dumneei.

Pristanda: Ascult. (aparte.) Mare pişicher! Strajnic prefect ar fi ăsta! (iese aruncând priviri furişe de admiraţie cătră Caţavencu.)

SCENA VIII

Caţavencu: (singur) În sfârşit, capitulează! Se putea altfel?… Iubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia (râde) parcă-l auz deseară proclamându-mă candidat al colegiului. Sărmanul Farfuridi!… (grav.) Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta!… Amabilul Fănică trebuie să facă venin de moarte… atât mai bine pentru mine! Îşi pierde minţile, atât mai rău pentru el! Mă arestează, atât mai bine pentru mine! Coana Joiţica, mai cuminte ca toţi, mă cheamă, şi eu, politicos, iată-mă, gata să-i sărut mâna cu respect… Mă rog, n-ai ce-i face: mâna care-ţi dă mandatul!… Dar… unde e coana Joiţica?… nu văz pe coana Joiţica… (Se-ntoarce spre fund, apoi spre stânga, în fine spre dreapta. În momentul acesta apare Tipătescu în uşa din dreapta, unde stă un moment nemişcat. Gest de surpriză din partea lui Caţavencu. Aparte.) Tipătescu! O preferam pe ea!

SCENA IX
Caţavencu, Tipătescu
Tipătescu: (a apărut în dreapta cu aerul încruntat şi pumnii încleştaţi, a stat în uşe, a mers apoi liniştit la uşa din fund, măsurând din ochi pe Caţavencu, şi s-a oprit în fund un moment; aparte) Ţine-mă, Doamne!

Caţavencu: (jenat) Stimabile domn, scuzaţi-mă dacă v-ar părea că mă prezint la d-voastră astfel, într-un mod neregulat… Trebuie să vă spun că am fost adus aici din arest de poliţaiul d-voastre, după ordinile… şi nu m-şteptam să vă întâlnesc…

Tipătescu: (aparte) Impertinent!

Caţavencu: Pentru că mi se spusese că eram chemat de… altfel nici nu aş fi venit… În fine, dacă sunt aici prizonier, rămâi… dacă sunt liber – şi nu cer nimic mai mult – mă retrag îndată…

Tipătescu: (care a tot bătut din călcâi cu impacienţă, coboară încet, rar şi cu dinţii strânşi) Iubite şi stimabile d-le Caţavencu, nu înţeleg pentru ce între doi bărbaţi, cu oarecare pretenţie de seriozitate, să mai încapă astfel de meşteşuguri şi rafinării de maniere, astfel de tirade distilate, când situaţia lor e aşa de limpede… Eu sunt un om căruia-i place să joace pe faţă… Să-mi dai voi să-ţi spui ceva… Ia poftim, ia poftim, mă rog. (îi oferă un scaun, aparte.) Să fiu cuminte. Ce bine că-i Zoe dincolo!

Caţavencu: Stimabile domn, d-tale îţi place să joci pe faţă, primesc; mie-mi place să joc scurt, scurt. (gest de retezare.) Situaţia noastră o putem dezlega numaidecât. (Tipătescu îi oferă jeţul, el îl respinge uşor.) Mulţumesc.

Tipătescu: (acelaşi joc) Ia poftim, mă rog, ia poftim!

Caţavencu: (acelaşi joc) Mulţumesc!

Tipătescu: (privind ţintă la Caţavencu şi cu tonul mârâit) Poftim de!…

Caţavencu: (care s-a retras puţin, cedează în sfârşit şi cade pe fotoliu cam fără voie) Mulţumesc.

Tipătescu: Aşa. (şade aproape de el, Caţavencu se cam retrage. Tipătescu se îndeasă spre el, Caţavencu acelaşi joc, şi iar.) Astfel dar, onorabile domn, d-ta, – prin ce mijloace nu-mi pasă! – posedezi o scrisoare a mea, care poate compromite onoarea unei familii…

Caţavencu: (gest) A!

Tipătescu: Mă iartă că te-am ofensat. Să fiu şi mai scurt… Iată: d-ta eşti un om practic, d-ta posedezi un lucru care-mi trebuie mie. Eu viu şi-ţi zic: (cu multă afabilitate) mă rog, onorabile domn, ce-mi ceri d-ta în schimbul acelui lucru?

Caţavencu: (naiv) Cum, nu ştii?

Tipătescu: (asemenea) Nu…

Caţavencu: (asemenea) Nici măcar nu vă dă-n gând?

Tipătescu: (asemenea) Nu… d-aia întreb…

Caţavencu: Stimabile domn, (cu dignitate) un om politic…

Tipătescu: (cu pofidă) Adică d-ta…

Caţavencu: Dă-mi voie… Un om politic trebuie, mai ales în nişte împrejurări politice ca acelea prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul oricărui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru…

Tipătescu: (impacientat, bătând din călcâi) Mă rog, onorabile, încă o dată… (răspicat) ce-mi ceri d-ta în schimbul acelei scrisori? Scurt! Scurt! (repetă gestul de retezare al lui Caţavencu.)

Caţavencu: Ei?… Dacă este aşa, dacă voieşti scurt, iată: voi (rugător) să nu mai combaţi, ceva mai mult, să-mi sprijini candidatura…

Tipătescu: (vrând să izbucnească) Candidatura d-tale! (stăpânindu-se.) Onorabile domn, nu ţi se pare că ceri prea mult?…

Caţavencu: Atuncea d-ta, care mi-ai propus schimbul, care-mi faci întrebarea, trebuie să răspunzi…

Tipătescu: (apropiindu-se şi îndesându-se înspre Caţavencu, se repetă jocul de scenă de mai sus) Ba zău, spune, nu ţi se pare prea mult? ‘Ai? Ce zici?

Caţavencu: (naiv) Nu.

Tipătescu: (cu insinuare) Dacă s-ar retrage Comitetul permanent şi am rezerva un loc pentru prea iubitul d. Caţavencu?…

Caţavencu: (zâmbind şi cu bonomie) E un nimic, stimabile…

Tipătescu: Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi acelaşi d. Caţavencu?…

Caţavencu: (asemenea) E puţin, onorabile…

Tipătescu: Dacă în locul de primar, vacant acum, şi în locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae s-ar numi tot nenea Caţavencu? ‘Ai? (Caţavencu surâde cu un gest de refuz.) Şi dacă şi moşia „Zăvoiul” din marginea oraşului…

Caţavencu: (zâmbind asemenea) Dă-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece patri noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare (mângâie şi umflă cuvintele distilându-şi tonul şi accentul) ce, dacă vom lua în consideraţie, trecutul unui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru, de abia ieşit din…

Tipătescu: (bătând impacient din călcâi şi întrerupându-l) Ei! Să lăsăm frazele, nene Caţavencule! Astea sunt bune pentru gură cască… Eu sunt omul pe care d-ta să-l îmbeţi cu apă rece?… Spune, unde să fie! Bărbăteşte: ce vrei de la mine? (se ridică fierbând.)

Caţavencu: (ridicându-se şi el) Ce vreau? Ce vreau? Ştii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi… între fruntaşii politici… Vreau…

Tipătescu: (fierbând) Ce vrei?

Caţavencu: (asemenea) Vreau… mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva! Nimic! Nimic! (după o pauză, cu insinuare caldă şi crescândă.) Mi se cuvine!… Te rog!… Nu mă combate… Susţine-mă… Alege-mă. Poimâine, în momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută,… în momentul acela vei avea scrisoarea (cu multă căldură)… pe onoarea mea!

Tipătescu: (aproape să izbucnească) Pe onoarea ta?… Şi dacă nu pot să te aleg?…

Caţavencu: Poţi!

Tipătescu: (pierzându-şi cumpătul din ce în ce) Şi dacă nu voi? – Zi că nu voi să te aleg?

Caţavencu: (îndârjit) Trebuie să vrei.

Tipătescu: (d-abia mai stăpânindu-se) Uiţi că nu e bine să te joci cu un om ca mine astfel. Nu! Nu! Nu voi să te aleg!

Caţavencu: Trebuie!

Tipătescu: Nu!

Caţavencu: Trebuie să vrei, dacă ţii câtuşi de puţin la onoarea…

Tipătescu: (izbucnind) Mizerabile! (Caţavencu face un pas înapoi.) Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-şi zdrobesc capul… (se repede, ia un baston de lângă perete şi se întoarce turbat cătră Caţavencu.) Mişelule! Trebuie să-mi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea… ori te ucid ca pe un câine! (se repede năvală la el. Caţavencu ocoleşte masa şi canapeaua, răstoarnă mobilele şi se repede la fereastră, pe care o deschide de perete îmbrâncind-o în afară.)

Caţavencu: (tremurând, strigă la fereastră în afară) Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! Prefectul asasin! Ajutor!

SCENA X
Aceiaşi – Zoe venind repede din dreapta
Zoe: (repezindu-se între Caţavencu şi Tipătescu, rugătoare şi foarte emoţionată) Domnule Caţavencu, domnule, pentru Dumnezeu! Te rog, nu striga… Fănică, ai înnebunit?… Domnule Caţavencu… mă rog…

Caţavencu: (emoţionat şi el) Cum să nu strig, doamnă?

Tipătescu: (zdrobit de mişcare, ştergându-şi fruntea şi căzând pe un scaun la dreapta) Mişel! Mişel! Mişel!

Zoe: (rugătoare) Domnule Caţavencu, cer scuze pentru momentul de iuţeală care l-a făcut pe Fănică să uite…

Caţavencu: Nu încap scuze, doamnă… trebuie să ies d-aci numaidecât: nu mai pot sta un moment într-o casă unde-mi este viaţa în primejdie!…

Zoe: Domnule Caţavencu, în sfârşit d-ta eşti un om cuminte, un om practic, d-tale îţi este indiferent de la cine ţi-ar veni aceea ce-ţi trebuie aşa de neapărat…

Caţavencu: Nu-nţeleg…

Zoe: Ai cerut, în schimbul scrisorii de care e vorba, mandatul de deputat. Ai jurat pe onoarea d-tale că poimâine când ăi fi proclamat, vei da scrisoarea aceluia ce te-ai face să fii ales… Ei! Eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu; mie să-mi dai scrisoarea… Primeşti?…

Caţavencu: (ca lovit de o idee) Primesc…

Zoe: (încet cătră Tipătescu, care stă cufundat în gânduri pe fotoliu) Şi înţelegi că atunci, când, luptând cu tine, voi căpăta scrisoarea,… tot,… tot,… Fănică, va fi isprăvit între noi (tare). Suntem deplin înţeleşi, domnule Caţavencu…

Caţavencu: Da, madam, pe deplin… dar… (îi face semn cătră Tipătescu.)

Zoe: (stăruind lângă Tipătescu) Fănică! Fănică! Hotărăşte-te! Poţi fi tu duşmanul liniştii mele?… Spune!… (rugându-l frumos) Fănică!…

Tipătescu: (nemaiputând lupta şi sculându-se) În sfârşit, dacă vrei tu… fie!… Întâmple-se orice s-ar întâmpla… (cu hotărâre.) Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia… prin urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!…

Zoe: (triumfătoare) A!

Caţavencu: Poimâine veţi avea… (se aude zgomot afară, vocea lui Trahanache: „Ai puţintică răbdare!”)

Zoe: Nenea!

Tipătescu: Zaharia!

Caţavencu: Venerabilul!

Tipătescu: Repede, ascundeţi-vă amândoi… Nu trebuie să vă vază…

(Zoe iese degravă în stânga, Tipătescu cu Caţavencu la dreapta.)

SCENA XI

Trahanache: (singur) Nimeni?… Şi dobitocul de fecior mi-a spus că Fănică şi Zoe sunt aici… (merge la uşa din dreapta şi bate cu discreţie.) Nimeni! (asemenea în stânga.) Nimeni! (vrea să plece prin fund şi ca şi când şi-ar aduce aminte de ceva.) A! Era să uit! (şade la masa de scris, ia condei şi hârtie şi scrie, citind.) „Dragă Fănică, te-am căutat! Mă întorc peste o jumătate de ceas. Trebuie să ne vedem înainte de întrunire. Aşteaptă-mă negreşit; nu ieşi: ai puţintică răbdare… Trahanache…” (pune scrisoarea la vedere pe masă.) Acuma să dăm de căpătâiele firelor iubitului nostru d. Caţavencu. (iese prin fund repede. Un moment scena goală; apoi uşile din dreapta şi din stânga se deschid binişor. Din stânga iese Zoe, din dreapta Tipătescu şi Caţavencu.)

SCENA XII
Tipătescu, Caţavencu, Zoe, apoi Cetăţeanul turmentat
Tipătescu: Blestemată politică! Un moment să n-ai pace! (merge la uşa din fund şi o închide.) Suntem în linişte… (lui Caţavencu.) Eu merg la telegraf să-ţi anunţ la Bucureşti candidatura… d-ta aşteaptă acasă un cuvânt al meu… Deseară, la întrunire, fii cu tact… trebuie mult tact. (se aud în fund bătăi în uşă; toţi din scenă tac şi nu mişcă; iar bătăi, apoi trei fluierături.) E Ghiţă, ăsta e semnalul lui! (merge şi deschide uşa din fund, prin care apare Cetăţeanul, fluierând ca de mirare.)

Tipătescu: Iar? (se dă înapoi.)

Caţavencu: Omul meu! (se dă cam la spatele Zoii.)

Cetăţeanul: Da, iar eu! (sughite.) Am venit pentru istoria aia de care am vorbit az-dimineaţă… Ce facem? Iacă, mâine începe… Eu… pentru cine votez?

Tipătescu: (ţinându-i calea să nu coboare în scenă) Pentru cine? Pentru cine? Lasă-mă în pace, cetăţene: ai ajuns de nesuferit… Votează pentru cine pofteşti…

Cetăţeanul: Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba pe poftă…

Tipătescu: Ei! Lasă-mă-n pace, administraţia nu voieşte să influinţeze câtuşi de puţin pe nimini.

Caţavencu: (intervenind) Pardon, daţi-mi voie: mie-mi pare din contra că într-un stat constituţional, mai ales într-un stat tânăr ca al nostru, administraţia ar trebui să…

Zoe: (asemenea) Se-nţelege…?

Cetăţeanul: (cătră Caţavencu) Ei! Onorabilul! Nu te vedeam; sluga! O mie de ani pace! Şi zi, mă lucraşi, ai? Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu pentru cinstea obrazului… pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea… bravos! Dom’le Nae.

Caţavencu: A! A!

Zoe: Fănică! Fănică! Trimite-l… e nesuferit!

Tipătescu: (nervos) În sfârşit, cetăţene, te rog lasă-ne cu binişorul, lasă-ne… Ce pofteşti de la mine?

Cetăţeanul: Nu ţi-am spus? (sughite.) Mâine începe… Ei? (sughite.) Eu pe cine aleg? Pentru cine?… (face semnul votării şi sughite.)

Zoe: Pentru d. Nae Caţavencu.

Cetăţeanul: Pentru… (sughite şi pufneşte de râs.) Nu mă-nnebuni că ameţesc…

Tipătescu: (din ce în ce mai nervos, luând pe Cetăţeanul de mână şi zguduindu-l) Pentru că eşti un om viţios…

Cetăţeanul: Nu mă smuci, că ameţesc!

Tipătescu: (asemenea) Pentru că te-ai lăsat să-ţi ia din buzunar, să-ţi fure scrisoarea…

Cetăţeanul: Ei! Nu face nimica, poate mai găsim alta…

Tipătescu: Lasă-mă să vorbesc… pentru că eşti…

Cetăţeanul: Lasă-mă să vorbesc… pentru că eşti…

Cetăţeanul: Alegător…

Tipătescu: Nu… beţiv… viţios… păcătos.

Zoe: Fănică!…

Tipătescu: Da, beţiv… uite şi acuma eşti turmentat, eşti băut…

(Caţavencu râde.)

Cetăţeanul: Aş!

Tipătescu: (cu dezgust) Uite, nenorocitule! Miroşi cale d-o poştă… (îl împinge.)

Cetăţeanul: (şovăind) Ăsta este mirosul meu naturel…

Tipătescu: Miroşi a rom…

Cetăţeanul: Ei bravos! Vrei să miros a gaz?

Tipătescu: Ei! Pentru toate astea trebuie să-ţi dai votul lui onorabilul d. Caţavencu… Pentru aşa alegător, mai bun ales nici că se putea…

Zoe: Fănică!…

Caţavencu: Totdeauna ironic, (zâmbind) stimabile!

SCENA XIII
Aceiaşi – Farfuridi, Brânzovenescu şi Trahanache
Tipătescu: (montându-se treptat) Da, pentru d. Caţavencu lucrăm noi, pe d-sa noi îl sprijinim, pe d. Caţavencu să-l alegeţi d-voastră. Şi nu-l sprijinim de silă, îl sprijinim pentru că dumnealui este cel mai onest concetăţean al nostru…

Zoe: Fănică, fii calm…

Tipătescu: Da, sunt calm… Pentru că dumnealui (Farfuridi, Brânzovenescu şi Trahanache apar în fund şi ascultă. Cei dintâi arată tot ce se petrece în scenă celui d-al treilea) nu e ca alţii mişel, pentru că nu e ca alţii canalie, nu e ca alţii infam… (se montează din ce în ce)… pentru că încă o dată, la alegători ca d-ta, cu minte, cu judecată limpede, cu simţ politic, nu se poate mai bun reprezentant decât d. Caţavencu, (apăsând) onorabilul d. Caţavencu! (Tipătescu împinge cu scârbă pe Cetăţeanul turmentat.)

Caţavencu: (zâmbind cu bonomie) Ce răutăcios!

Brânzovenescu: (din fund) A!

Farfuridi: (lui Trahanache) Iacă trădarea! Când îţi spuneam, venerabile!… (coboară toţi.)

Trahanache: Ei! Ai puţintică răbdare!

Zoe: Nene! (se repede la Trahanache şi-l trage deoparte unde-i vorbeşte încet şi cu multă mişcare. Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat vorbesc de altă parte asemenea.)

Tipătescu: Ei! Lăsaţi-mă toţi în pace!

Farfuridi: Te lăsăm, stimabile, dar mergem la Bucureşti…

Brânzovenescu: Şi vom spune tot…

Tipătescu: (aparte) Duceţi-vă la dracul! (trece lângă Trahanache şi Zoe.)

Farfuridi: La ziare!

Brânzovenescu: La Comitetul electoral central!

Farfuridi: La guvern!

Cetăţeanul: (arătând pe Farfuridi şi Brânzovenescu lui Caţavencu) Oleu!… Fugi că ameţesc! (Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat convorbesc foarte mişcat deoparte cu Farfuridi şi Brânzovenescu.)

Trahanache: În sfârşit, ce e, Fănică?

Tipătescu: Nu mă-ntreba pe mine, nene Zahario!

Zoe: (cu energie) Nici o vorbă, nene, trebuie…

Trahanache: De ce?

Zoe: (precipitată) Dacă mă iubeşti, dacă ţii la mine, acuma tăcere; îţi spun pe urmă tot. (vorbesc încet toţi trei.)

Caţavencu: (cătră Farfuridi şi Brânzovenescu) Daţi-mi voie, stimabile, nu d-voastră veţi avea mai multă încredere faţă cu înaltele locuri decât onorabilul (toţi ascultă, Tipătescu se plimbă agitat în fund) d. Tipătescu, prefectul cel mai onest!…

Trahanache: Da!

Caţavencu: Cel mai integru!…

Trahanache: Da!

Caţavencu: Cel mai credincios!…

Zoe: Fireşte!

Caţavencu: Daţi-mi voie să vă spun că toate zbuciumările d-voastră sunt numai şi numai chestii personale, şi când vin nişte asemenea persoane… ca d-voastră…

Cetăţeanul: Nanana!

Farfuridi: Care va să zică şi insulte!

Brânzovenescu: Bravos!

Caţavencu: Chestie de tarabă, onorabile! Daraveri de clopotniţă, stimabile!

Zoe: (cătră Trahanache) Se-nţelege!

Caţavencu: Alegătorii vor vorbi…

Zoe: (îndemnând pe Cetăţeanul turmentat şi pe Trahanache) Da, alegătorii vor vorbi.

Trahanache: Da, alegătorii vor vorbi, fireşte!

Cetăţeanul: (serios) Da, noi vom vorbi!

SCENA XIV
Aceiaşi – Ghiţă Pristanda venind fuga din fund, cu o depeşă-n mână

Pristanda: Coane Fănică! O depeşă fe-fe urgentă!

Zoe: O depeşă! (se-ntorc toţi spre fund.)

Tipătescu: (deschide nervos depeşa şi citeşte) „Cu orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să aleagă pe D. Agamemnon Dandanache. (toţi mişcare.) Se face din aceasta pentru d-voastră o înaltă şi ultimă chestie de încredere”… A!

Farfuridi şi Brânzovenescu: Aha!

Zoe: (cu toată energia) A! Nu se poate! Vom lupta contra oricui… Vom lupta contra guvernului!… (Tipătescu a căzut obosit pe un scaun.)

Trahanache: Ai puţintică răbdare!

Zoe: Da, nene! Vom lupta contra guvernului!

Caţavencu: Da, vom lupta contra guvernului! (Caţavencu, Zoe şi Trahanache de o parte, Farfuridi, Brânzovenescu frecându-şi mâinile cu satisfacţie de altă parte; Ghiţă în fund; Tipătescu obosit pe scaun, ca şi cum n-ar lua parte la ce se petrece. Cetăţeanul turmentat în mijloc.)

Cetăţeanul: (târât de curent) Da! Vom lupta contra… (sughiţând şi schimbând tonul)… adică nu… Eu nu lupt contra guvernului…

(Cortina)

Opera Apartinand I. L. Caragiale | | Nici un Comentariu »

Rândunica

Autor : Elena Farago

Un băiat şi-o fată mică
Stau privind o rândunică,
Şi băiatu’ spune: – Mult
Îmi place să le-ascult,

Ciripind, pe rândunele,
Şi pe alte păsărele,
Şi mi-aş da ce am mai bun
Să pot ştii şi eu ce spun.

Rândunica îl priveşte
Şi cu dragoste-i vorbeşte:
– Să-ţi spun eu dacă doreşti,
Drag copil ce ne iubeşti:

Dimineaţa, noi, din toate
Păsările-ntâi sculate,
Ne-nchinăm spre răsărit,
Ciripind: ţzrr… bvidevit…

Şi apoi încep codroşii,
Cu cap sur, cu coade roşii:
Ticc… tecc… tec… şi, după ei,
Prind brabeţii mititei:

Cirip-ci… să ciripească,
Până-ncep să se trezească
Şi-alte păsări, care-n cor
Îşi înalţă ruga lor.

Opera Apartinand Elena Farago | | Nici un Comentariu »

Uitarea

Autor : George Filip

umbra coboară din trupul de Om
şi mi se face covor la picioare
calci peste ea – o scuipi – o toceşti
şi nu plânge că-i greu şi c-o doare

o privesc cum zace sub mine
şi unoeri – rar – îmi dau seama
că umbra mută mă duce-n spinare
cum mă târau cândva tata şi mama

vreau s-o cinstesc – în vreo crâşmă
să ne omenim – ca acasă
dar umbra fidelă nu se clinteşte
stă ca un câine – sub masă

atunci m-am gândit să cobor eu la ea
dar a fugit undeva – în pământ
ne-au podidit florile şi uitarea:
peste noi trecea o boare de vânt.

Opera Apartinand George Filip | | Nici un Comentariu »

Ecce homo

Autor : Ion Minulescu

Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape –
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape…

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii –
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii…

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole –
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres –
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne’nţeles!…

Opera Apartinand Ion Minulescu | | Nici un Comentariu »

Fiica haosului

Autor : Duiliu Zamfirescu

A fost odată un voinic,
Coborâtor din ginte veche,
Crescut pe cal încă de mic
Şi vânător făr’ de pereche.
Era din mamă, pământean,
Iar despre tată, spuneau unii
Că se trăgea de la Traian
Şi amintea, prin chip, străbunii.
Trăit în munţi de mititel,
Crescuse chipeş şi voios,
Încât vorbea lumea de el
Ca de un nou Făt-Frumos.
Când se pornea la vânătoare
Cu şoimi aduşi de prin străini,
Ţipau vultanii la izvoare
Şi puii de prin vizuini,
Şi dau năvală neam de neamuri
Prin văgăunile adânci:
Vânatul uşurel prin ramuri
Iar vulturii pe vârf de stânci.
Şi rămâneau să-i steie-n cale
Doar băietanele din sat.
Dar nu-i ardea măriei-sale
De un asemenea vânat.
Prin munţii plaiului vecin
De-un cârd de vreme se zvonise
De Filip de la Severin
Că dintr-un vis înnebunise,
De ani întregi venea mereu
La curtea sa împărătească
O Pajură cu chip de zmeu,
Cu cioc şi limbă păsărească,
Şi-n miezul nopţii croncănea
Pe-un ciot din turla cea bătrână,
Şi-l tot chema, l-ademenea
Să se coboare-ntr-o fântână.
Se tânguise tuturor
Şi le spusese ce-a visat:
C-ar fi ascunsă-ntr-un izvor
O fată-a unui împărat.
În faţa lui, cu barba sură,
Stau slujitorii din palat,
Şi, trişti, cu mâinile la gură,
Îl căinau că-i fermecat.
Trăiţi la dânsul din părinţi,
El le zâmbea cu ochii buni:
Ca tot nebunul, pe cuminţi,
Îi socotea pe ei nebuni.
*
Pe scoborâşul unei văi,
Într-o pădure încâlcită,
Era pe măgura dintăi
O peşteră întroienită
Sub uscături de brazi cărunţi
Şi mâlitură de izvoare,
În care pustnicii din munţi
Spuneau că cine intră, moare.
Din fundul ei se depăna
Izvorul purtător de basme,
Ce codrul tot îl împăna
Cu cosânzene şi fantasme;
Din fundul ei spuneau ciobanii
Că iese Pajura în vale,
Şi năruieşte bolovanii
Cu vântul ?ripelor sale.
Porni voinicul fără teamă,
Lăsându-şi cai şi vânătoare;
Zicea că soarta lui îl cheamă:
Că cui e scris să moară, moare.
Şi merse azi, şi merse mâni,
Şi merse vreme îndelungă,
Şi dând din cap, şi dând din mâni,
Ajunse vremea să ajungă.
La rotitura unui cot,
Rămase într-o boltă mare,
Împodobită peste tot
Cu pietre şi mărgăritare.
Sclipeau tavanele, cuminte,
Din raza gemelor albastre,
Ce mii de veacuri înainte
Se întrupaseră din astre,
Şi luminau, căzând în joc,
Oglinda unui lac feeric,
Ce răsfrângea săgeţi de foc
În depărtatul întuneric.
Deasupra limpedelui lac
Cădeau din bolta de lumină
Pletoase ramuri de copac
Şi vrejuri lungi de gelsomină,
Şi împletite între ele
Legau un leagăn în colori,
Cu foi de nufăr drept perdele
Şi aşternut de praf de flori.
Pe pat, dormea frumoasa Zână,
Fecioara vremilor eterne,
Cu capul rezemat pe-o mână
Şi părul despletit pe perne.
O stea, aprinsă în zenit,
Şi coborâtă, virginală,
Pe-un fund de pat închipuit
De Auroră boreală,
Cu forme albe omeneşti
De fată-mare adormită,
Era frumoasă ca-n poveşti
Şi ca-n poveşti, nesocotită.
Frumoasă ca întâiul vis
Al dragostei celei dintăi,
Visa sub ochiul ei închis
Bălane plete de flăcăi.
Trăgea din firea-i de femeie
Năravul primului păcat,
Şi doar era mai mult idee
Decât un trup adevărat.
El o atinse binişor
Pe părul blond îngălbenit
Ce ca o undă de izvor
Cădea la vale despletit,
Şi un fior trecu vibrând
Prin trupul alb al adormitei
Punând viaţă rând pe rând
În gând şi-n braţele iubitei.
Atunci deschise ochii mari,
Rotunzi şi plini de veste bună,
Doi ochi şireţi şi cărturari,
Adânci ca două nopţi cu lună;
Îşi duse braţele spre piept
Şi se-nroşi, părând c-aşteaptă
Un lucru nou şi înţelept:
Iubirea unică şi dreaptă.
*
Sorbea voinicul din privire
Minunea ce-l încremenise,
Şi revenindu-şi în simţire
Îi prinse mâinile şi-i zise:
„De eşti un vis, sau eşti reală,
De eşti, sau nu eşti, sau poţi fi,
Tu eşti icoana ideală
A năzuinţii de-a iubi.
Eu te-am visat de-atâtea ori,
Te-am căutat pe zbor de vânt,
Te-am îmbinat pe cer, din nori,
Din toamna blândă pe pământ;
Te-am desluşit într-un miros,
Dintr-un amurg de zi de vară,
Şi nu a fost nimic frumos
Fără ca umbra-ţi să nu-mi pară,
Te ştiu că eşti prin tot ce-i viu,
Precum e raza de la soare,
În tot ce este străveziu:
Văzduh sau apă curgătoare;
Te ştiu, te simt, te şi trăiesc,
Te voi trăi întotdeauna,
Lăsând viesparul omenesc
Să-şi schimbe patima cu luna.“
Iar ea. uitându-se la el,
Plutea în caldele-i cuvinte,
Şi măsurat, încetinel,
Răspunse glasul ei cuminte:
„Nu m-am născut şi n-am să mor,
Căci prinsă sunt din vecinice:
A tot ce-a fost, am fost izvor
Şi-oi fi a tot ce-o fi să fie.
Pământul, când s-a rupt din soare,
În învârtirea lui prin haos
M-a prins în el ca-n închisoare
Şi m-a boltit spre lung repaos.
Şi eu, ce nu aveam făptură,
Închisă astfel în pământ,
Sub mângâierea de căldură
M-am întrupat, şi astăzi sânt.
Dar dacă sunt, viaţa mea
E singură ca mai-nainte:
Sunt o imagine de stea
Înmormântată într-o minte.
Tu ai venit, dar vei pleca,
Mă vei lăsa pe veci în jale.
Eu nu te pot împiedica
De-a te supune firii tale.
În lumea ta locuitor
Sau mort, pierdut în vremi senine,
Tu eşti de-acum nemuritor
Căci eşti de-a pururea în mine.
Eu te-am iubit aşa cum eşti
(Nemuritoare cum mă ştiu):
Cu forme crude, omeneşti,
Dar cu suflare de om viu.
Căci viaţa e în legea firii
Cea mai semeaţă-nfiripare
Fiind un fel al nemuririi
Cu conştiinţă de ce are.
Şi tu-mi eşti drag atât de mult,
Atât de dulce îmi eşti drag,
Că dac-ar fi să mă ascult
Te-aş ţine-n lumea mea pribeag.
Dar tu eşti om, crescut în soare,
Deprins, în raiul tău feeric,
Să porţi pământul sub picioare,
Iar nu să gemi în întuneric.
Întoarce-te să-ţi vezi pământul,
S-asculţi cum viaţa-şi cântă viersul,
Cum pasările-şi cântă cântul
Şi armonia Universul;
Întoarce-te să vezi cum cere
Viaţa ta drum prin lumine,
Şi-atunci, de vei avea putere,
Revino iarăşi către mine.“
*
El sta pe gânduri şi zâmbea,
Neştiutor dar pururi dornic,
Înţelegând numai că ea
Putea să-l creadă nestatornic.
Pătruns de milă, şi supus
De trista ei înţelepciune,
Îşi prinse hlamida mai sus
Şi se sculă: „Mă voi supune.
Adună-ţi părul de pe umeri,
Resfiră firele lui moi,
Şi numără cât poţi să numeri:
Când vei sfârşi, voi fi-napoi.“
Şi astfel tânărul zicând,
Porni din nou pe lungul drum.
Se întorcea din când în când,
O mai zărea acum şi-acum,
Până ce ochiului deschis
Pieriră liniile firii,
Cum pier fiinţele din vis
În haosul neamintirii.
Iar ea, cu sufletul la gură
Şi ochii osteniţi de clipăt,
În delicata ei făptură
Lupta să-năbuşe un ţipăt.
Căci, Zână scoasă din poveste,
Ea îl iubise omeneşte,
Şi legea omenească este
Să sufere cine iubeşte.
Iar el, în fundul de pământ,
Rămase singur călător:
Era o noapte de mormânt,
Un clin de iad îngrozitor,
În care bezna se simţea
Greoaie apăsând pe minte,
Şi despărţind ca o perdea
Ce e, de ce-a fost înainte.
Mergea cu gândul încordat
În scăpărarea de lumine,
Pe care ochiul speriat,
Le scânteia el, de la sine.
Când da-n urcuş cărarea grea,
Fugea pietrişul de pe prund;
De cobora, i se părea
Că valea nu mai are fund.
Cădea, şi se scula rănit,
Şi iar umbla, şi iar cădea.
Era vânjos şi oţelit,
Dar… ce-ar fi dat să vadă-o stea!
O stea! o rază! o scânteie!
O licărire de lumină!
Şi bucuros atunci să-şi ieie
Pedeapsa pentru orice vină.
Dar vina lui nu sta în el,
Ci vina lui era în fire:
Mergând spre ea, avea un ţel,
Acum, mergând, umbla-n neştire.
Şi câteodată sta pe loc.
I se părea că-i iese-n cale
Un năzdrăvan de dobitoc
Ce se-nchina Măriei-sale,
Purtându-şi ochii pe-o tipsie
În labele de dinainte,
Şi-n locul lor, în scăfârlie,
Crescându-i câte-un colţ de dinte.
Sau întindea mâna să prindă
Muscuţe albe pe sub gene,
Ce în a ochilor oglindă
Mişcau, mirate, din antene.
O groaznică gheară de mort
Torcea din mintea lui un fir,
Un subţiratic fir de tort
Ce-l îndruma spre cimitir.
Şi el umbla încetinel
De frica firului subţire:
De s-ar fi rupt, murea şi el
Sau rămânea în nesimţire.
O stea! o rază! cât de mică!
S-o vadă numai că luceşte!…
Era voinic şi făr’ de frică
Dar… se simţea că-nnebuneşte.
*
Şi când ieşi din nou la soare
Şi dete de lumina plină,
Curgea din ceruri o splendoare
De scânteiere de lumină.
Atât de tânără şi nouă,
Încât, pe valea ce se pierde,
Părea că primăvara plouă
Cu picături de un nou verde.
Un roi de lume zburătoare
Sărea prin crengi, de veselie,
În haine vii de sărbătoare
Şi creste ca de cununie,
Şi alerga din toată ţara
Să-şi prinză locul de pe ranguri:
Se cununa codrul cu vara
În cânturi vesele de granguri.
Iar el, ce nu putuse crede
C-ar fi în munţi aşa comoară,
Privea uimit. Credea c-o vede
Acuma pentru prima oară.
Deasupra lui, pe-un vârf de tei,
Un piept rotund de turturică
Ce se-mbuca cu soţul ei
Huia, tremurător de frică.
Deasupra lor, mai sus, mai sus,
Ţipau cu glasul argintiu,
Mergând în unghiuri spre apus,
Poeţii şesului pustiu.
Părea că-n totul se ascunde
Prisos de soare, tinereţe,
Viaţă să reverse-n unde
În tot ce-i viu, două vieţe.
Atuncea el îşi aminti
De cai, de şoimi, de vânătoare,
De curtea lui. O fi ce-o fi,
De-acuma el aicea moare.
*
Iar tu, rămasă unde eşti,
În fund de peşteri sau în haos,
Icoană scoasă din poveşti,
A frumuseţii în repaos,
Adormi din nou, şi dormi pe veci,
Şi uită mâna vinovată
Ce ţi-a-ncălzit mâinile reci
Şi sufletul sfios de fată.
Viaţa e în legea firii
Cea mai semeaţă-nfiripare,
Fiind un fel al nemuririi
Cu conştiinţă de ce are.
Dar conştiinţa ei n-o-nşeală
Când năzuieşte către tine,
Căci tu eşti forma ideală
A suferinţei de mai bine.

Pribeag

Autor : Octavian Goga

Plânge-o mierlă-ntr-o răchită
La răscruci de Dealu-Mare…
Suie-n pas domol răzorul
Un voinic pe murg călare…

Jos, în smalţ de soare-apune,
Turla satului străluce;
Sapă murgul şi nechează
Şi-nspre vale vrea s-apuce…

Se înalţă-n şea voinicul,
Vede-o casă-ntre poiene,
Şi cu mâneca cămăşii
Zvânt-o lacrimă din gene…

Într-o clipă strânge frâul
Şi-l îndeamnă-n altă parte,
Dârz pleoapele-şi închide…
“Du-mă, murgule, departe!…”

Sfărmând jgheabul cu potcoava
Drumului s-aşterne murgul –
Peste plopi cu frunza rară
Cade-nlăcrimat amurgul…

(1905)

Opera Apartinand Octavian Goga | | Nici un Comentariu »

Din scrisoarea unei bătrâne

Autor : Elena Farago

O, lasă-ţi obiceiul de-a răscoli în scrum
Prilejuri de durere în biata cale-a vieţii,
Ci scaldă-ţi ochii limpezi în roua dimineţii,
Şi nu-ntreba ţărâna de urmele din drum…

E vitregă ţărâna şi sfatul ei avan,
La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vieţii, la toţi, şi dor şi jale
Şi drumul fiecărui e răbojit pe-un plan,

În care-s însemnate, cu ape şi poteci,
Şi dragostea şi ura şi mila şi păcatul,
Pân-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul
Şi mutul semn al crucii din liniştea de veci…

O, sunt, de bună seamă, şi lacrimi în noroi,
Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieţii,
Şi jalea şi amarul vor fi de veci drumeţii
Cei nelipsiţi, din calea oricărui dintre noi…

De-aceea vezi tu uită cât poţi cu ochi senini,
Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieţii
Să poţi vedea şi-n pâcla şi-n roua dimineţii,
Un rost, în faţa cărui nu poţi să nu te-nchini.

Opera Apartinand Elena Farago | | Nici un Comentariu »

Psalmi moderni

Autor : Alexandru Macedonski

I – Oh! Doamne

Oh! Doamne, rău m-ai urgisit,
În soarta mea m-am împietrit
Rămân ca marmura de rece…
Să plâng, să sufăr, am uitat.
Am fost un cântec care trece,
Şi sunt un cântec încetat
Rămân ca marmura de rece…
Uscat e tot ce-a înflorit,
Entuziasmul a murit,
Şi a mea inimă a-ngheţat…

Am fost un cântec care trece
Şi sunt un cântec încetat.

II – Ţărână

Ţărână — suntem toţi ţărână,
E de prisos orice trufie…
Ce-a fost, în veci are să fie…
Din noi nimic n-o să rămână.
Zadarnic falnice palate
Sunt în pământ rădăcinate
Nici o pieire nu s-amână.
Despoţi, cu frunţi încoronate,
Poeţi, cu harpe coronate,
Filozofi, oameni de ştiinţă,
Păgâni, vestiţi prin necredinţă,
Nici o pieire nu s-amână…
Ţărână, suntem toţi ţărână.

III – Iertare

Iertare! Sunt ca orice om
M-am îndoit de-a ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare-atom…
Iertare! Sunt ca orice om.
Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toţi se crede prigonit,
Dar, Doamne, nu m-ai părăsit…
Sunt om ca orice om — iertare.

IV – Duşmanii

Duşmanii mei se înmulţesc
Şi nedreptatea mă-nfăşoară…
Abia mai pot să mai trăiesc
De cine n-am lăsat să moară,
Aleargă toţi şi mă-nnegresc,
Ah! Viaţa nu este uşoară.

V – Zburam

Zburam pe aripi strălucite…
Copilul cel de altădată
Nevinovat ca şi o fată
Neveştejită de ispite,
E azi mocirla noroioasă
Cu adâncime-ntunecoasă
Şi cu miasme otrăvite.
Sunt eu de vină, sau nu sunt,
Oh! Dumnezeule preasfânt,
Auzi-mi glasul pocăinţei,
Redă-mi puterea biruinţei,
Refă-mă omul care-am fost
Sau dă-mi obştescul adăpost…
Zburam pe aripi strălucite.

VI – Şi-au zis…

Şi-au zis: — e singur — e pierdut
Asupra mea se năpustiră…
Onoarea mea o nimiciră,

Am sângerat, dar am tăcut.
Mă înjosiră, mă loviră,
Cu mici, cu mari mă răstigniră;
Din inimă nu mi-au lăsat
Un singur colţ nesfâşiat.
Fraţi, rude, toţi mă duşmăniră,
Pe cât plângeam, pe-atât rânjiră,
O ţară-ntreagă s-a-ntrecut
Să-mi dea venin — şi l-am băut.
Dar, Doamne, nu te biruiră.

VII – Cât am trudit…

Cât am trudit, cât am muncit,
Şi cum nimic n-am folosit,
În lume nu este răsplată…
Dreptatea este blestemată,
Şi omul bun nesocotit.
Pe fruntea mea n-am nici o pată –
Zadarnic! — sunt un osândit,
În lume nu este răsplată.
Cât am trudit, cât am muncit.

VIII – Eram

Eram puternic împărat
Prin sufletească poezie,
Prin tinereţe, prin mândrie,
Prin chip de înger întrupat.
Mi se-mplinea orice dorinţă,

Era o lege-a mea voinţă;
Râdeam de orice duşmănie…
Prin sufletească poezie,
Domneam de soartă nencercat.
Eram puternic împărat.

IX – N-am în ceruri

N-am în ceruri nici o stea…
Soarta mea e soarta rea,
Am pierdut orice credinţă
Înecată-n suferinţă,
Am pierdut orice putere
Nimicită de durere;
Însă viaţa nu-mi blestem
Şi nici moartea nu mi-o chem;
Fără scop trăiesc în lume
Nu mai sunt decât un nume,
Nu mai plâng, nici nu mai gem,
Iar cuprins de griji amare,
Nu mai sunt decât răbdare…
N-am în ceruri nici o stea.

X – Doamne, toate…

Doamne, toate sunt prin tine
Şi averea, şi puterea,
Fericirea, mângâierea
Ce ne trebuie ştii bine.
Dai cu dreaptă socotinţă

Mulţumiri şi suferinţă
Lui Isus i-ai dat o cruce
Căci ştiai c-o poate duce;
Când dureri ne dai şi nouă,
Ne dai plânsul ca o rouă;
Când dai marilor putere,
Nu le dai nici o plăcere,
Când dai răilor cruzime,
Dai blândeţe la victime.
Eşti puterea înţeleaptă
Şi justiţia cea dreaptă;
Fă oricând ce vrei din mine.
Doamne, toate sunt prin tine…

XI – M-am uitat

M-am uitat la fericiţi…
I-am văzut nemulţumiţi
E orice zădărnicie.
Cei pe care-i vezi în slăvi
Adăpaţi sunt cu otrăvi;
Cei trăiţi în sărăcie
Plâng pe-a lor nemernicie;
Cei mai mândri împăraţi
Sunt de chinuri zbuciumaţi
E orice zădărnicie.
Vai, născut eşti să trăieşti,
Nencetat să pătimeşti
Fii frumos, fii sănătos,
Eşti de-acelaşi vierme ros;
Traiul crud şi nempăcat

Te sfărâmă nencetat,
Să te soarbă are pripă,
Nu-ţi dă pace de o clipă.
Bogăţie, sărăcie,
E orice zădărnicie.
Sănătate, tinereţe,
Minte, suflet, frumuseţe,
Tot ce-a fost, ce-are să fie,
E orice zădărnicie.
Fiţi, trăiţi, dar nu doriţi…
M-am uitat la fericiţi.

Opera Apartinand Alexandru Macedonski | | 1 Comentariu »

Expunere de motive

Autor : George Topârceanu

Întâi, fiindcă mi-a fost lene…
Al doilea, nu-s modernist
Sentimental ca Demostene
Şi nici ca Blaga – futurist…

Al treilea, mi-e imposibil:
Eu dezaprob şi versul şchiop
Şi orice premiu divizibil…
Al patrulea – sunt mizantrop.

Al cincilea, din fudulie…
Al şaselea, fiindcă n-am
Încredere-n Academie
Şi nici la cine s-o reclam…

Al şaptelea, – mi-a fost ruşine…
Al optulea, n-aveam nici eu
Părere bună despre mine…
Al nouălea, îmi vine greu

Să mă prezint cu opu-n mână
Pe la iluştrii mei confraţi
Din Academia Română,
Să zic: “E bun – mi-l premiaţi?…”

Al zecelea, nu pot admite
Să fiu învins la handicap –
Şi când m-ar scoate din sărite
Le-aş da, pardon, cu opu-n cap!

Al unsprezecelea, – valuta
Reduce-o parte din talent.
Când mia face azi cât suta,
Ori dai un spor echivalent,

Ori tragi oblonul la fereastră…
Şi-al doisprezecelea – nu pot,
Fiindcă printre dumneavoastră
E unul cârn şi idiot…

(Pentru ce n-am concurat niciodata la premiile Academiei.)

Gelozie

Autor : George Topârceanu

Daca nu ne-am fi-ntilnit
(Absolut din întâmplare),
Tu pe altul oarecare
Tot asa l-ai fi iubit.

Daca nu-ti iesam în drum
Ai fi dat cu bucurie
Altuia strain, nu mie,
Mingaierile de-acum.

Ai avea si vreun copil
Care, poate (idiotul!),
Ar fi semanat în totul
Cu-acel tata imbecil.

Si asa… ce lucru mare
Ca-ntr-o zi ne-am intilnit
Si ca-s foarte fericit, –
Absolut din întâmplare!

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech