Inul: Ştii tu, cămeşă dragă, ce erai odată?
– Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămeşă albă cu care se îmbracă oamenii.
– Nu-i aşa! Ai fost o sămânţă, apoi o buruiană clătinată de vânt ca toate buruienile: aşa naltă, supţirea, tocmai de potriva mea; erai in cu floricică albastră, draga mea. Când ai fost crescut şi copt, cum sunt eu acum, oamenii te-au smuls din pământ, te-au legat fuioare, te-au pus copăcel şi te-au lăsat la soare să te usuci. După aceea te-au culcat pe ţol şi te-au bătut cu beţe, ca să-ţi scoată sămânţa,; apoi, bătut şi stâlcit cum erai, te-au dus la baltă şi te-au pus în topitoare, unde-ai stat vro zece zile ca să te topeşti, adecă să-ţi putrezească hlujul. După asta, te-au scos şi te-au pus iarăşi la soare să te usuci, răzămându-te de gardul pe care eşti întinsă acum. Fiind uscat, te-au meliţat, şi hlujul tău s-a prefăcut în posderie, iară cojiţa ta în fuior. Femeile apoi te-au răgilat, te-au periat, te-au făcut fuior frumos şi moale ca mătasa, dinfuior te-au făcut caier, te-au pus în furcă şi au început a toarce, prefăcându-te în tort sau aţă. Tortul l-au depănat pe rişchitor, spre a-l face căleap; călepele s-au fiert cu leşie, să se înălbească, apoi le-au pus pe vârtelniţă, de pe care au început a le depăna pe mosoare, cu letca. De pe mosoare te-au urzit pe urzoi, apoi te-au luat şi te-au învălit pe sulul de dinapoi, punând vergelele printre pături, ca să nu hrentuiască urzala; şi fuscei pintre rost, ca să nu încâlcească natra. După asta te-au nevedit, trecându-te prin iţe şi prin spată; şi, cu ajutorul slobozitorului, al zăvorului şi al lopăţelei, te-au întins în stative, legându-te de sulul de dinainte, de unde se începe gura-pânzei. Călepele lăsate pentru bătătură, le-au depănat pe ţăvi cu sucala; apoi punând ţăvile în suveică, au început a ţese: adecă, a trece bătătura pintre urzală cu ajutorul tălpigilor, al scripeţilor şi al iţelor. Ca să se îndesască firele, bătătura se bate cu vatalele, între care e aşăzată spata. Şi iaca aşa te-au prefăcut în pânză. Când era cald afară şi frumos, femeile te-au dus la baltă şi te-au ghilit; apoi te-au fiert cu leşie şi iar te-au ghilit, până te-ai înălbit. Când erai albă cum trebuie, te-au uscat, te-au făcut vălătuc, te-au croit şi au făcut din tine ceea ce eşti acum.
– Mică buruiană, nu ştiu de unde ai mai scos atâtea despre mine!
– Hei, dragă, dar poate nu ştii că oamenii mai fac pânză şi din sora noastră cânepă şi din fratele nostru bumbac, ba şi din înghimpătoarea urzică, mai fac un fel de pânză. Dar în fabrici se ţes fel de fel de pânzeturi, mult mai uşor şi în timp mult mai scurt.
– Bre, multe mai auzi!
– Mai aşteaptă că n-am sfârşit încă. Din cămeşă sau rufă, peste câtva timp, ai să te faci tearfă, din care se face scamă pentru bolnavii din spitale şi pentru soldaţii căzuţi în bătălie. Apoi te caută ca iarba de leac să facă la fabrică din tine hârtie.
– Mare minune mi-ai spus, dragă buruiană, zise cămeşa. De-a fi aşa, apoi toate lucrurile nu sunt ceea ce se văd, ci altăceva au fost odată, altăceva sunt acum, şi altăceva au să fie.
– Tocmai aşa, soro!
– Gardul pe care eşti tu întins acum a fost altă dată pădure. Ce are să fie de acum înainte?
Mătasa: frunză de dud, intrată în pântecele unor gândaci… Varul ce-a mai fost înainte?… Dar funiile şi odgoanele?…ş.a.l
Femeile leneşe de la ţară au cântecul acesta:

Pusei pânza,
Când da frunza,
Ş-o gătii
La Sân-vasii (Sf. Vasile)
Şi-mi pâru că mă grăbii
Şi de lungă-i
Ca o pungă;
Şi de lată…
Toată-i spartă
Pe sulul de dinapoi
O sută de latunoi
Pe sulul de dinainte,
Cioprea le mai ţine minte.
Printre iţe şi-ntre spată,
Paşte-o iapă deşălată;
Pintre iţe şi fuscei
Paşte-o scroafă cu purcei…

Un vânt de seară
aprins sărută cerul la apus
şi-i scoate ruji de sânge pe obraji.
Trântit în iarbă rup cu dinţii-
gândind aiurea-mugurii
unui vlastar primavăratic.

Îmi zic: “Din muguri
amari înfloresc potire grele de nectar”
şi cald din temelii tresar
de-amarul tinerelor mele patimi.

(1919)

Pe munţi, de unde neaua cu greu se dezlipeşte,
Întocma ca şi muşchiul de vechiul său copaci,
Pe unde om cu suflet atunci numai păşeşte
Când oarba soarte-aduce vrun vânător ghibaci;

Aci, săpată-n pietre, se află-a mea chilie,
Sub fagi cărunţi de zile, ce nu ştiu de săcuri;
Pe unde primăvara cu multă maiestrie
Aşează-ale lor cuiburi ulii, şoimi şi vulturi.

Un pat, un vas de apă, măsuţa mea pătrată,
Pe dânsa tubul magic, de care mă servesc.
Cu-aceste scule simple se află mobilată
Căsuţa mea de munte în care locuiesc.

Eu n-am fugit de lume c-ar fi prea păcătoasă,
Cum fac părinţi şi mame ce intră-n monăstiri,
Ducând vieaţă aspră, nu însă virtuoasă,
Că-n lume e vârtute a fi domn pe simţiri.

Nici cred că e deşeartă a omului silinţă
Spre tot ce mintea-ncearcă, geniu-i deplinit,
Străbate apa-n piatră şi stric-a ei fiinţă,
De ce nu chiar şi omul cu naltul său spirit?

O faptă glorioasă, păstrată-n istorie
Din evii barbariei străvechi ce au trecut,
Însuflă până astăzi curagi şi bărbăţie
Şi-ndeamnă-a merge sigur pe drumul început.

Pruncuţul mic de zile se-mpiedecă şi cade,
Se vaietă şi plânge, se trage-ncetişor;
S-apucă cu iuţeală de verice palisade,
Să-şi afle numai scopul de-a merge pe picior.

Popoare sugrumate se luptă cu tărie
A rumpe jugul aspru şi mult apăsător;
Prin aste însă cheamă asupră-şi o mânie
A celor ce le-apasă, şi-n urmă-s prada lor.

Ma, toată încercarea de ceaţă ş-apăsare,
De sâlă şi sclăvie e un triumf părut;
Căci spiritul culturei străbate de mirare
Şi viitoru-nvaţă cu fruct de la trecut.

Martirii legei nouă, vărsându-şi sacrul sânge
În cauza cea morală şi plină d-adevăr,
Formară o falangă ce nu se mai înfrânge,
Şi care stă din seculi, ca stâlpul cel de fier.

Cât pentru-a mea chemare aci-n singurătate,
Vă spun că am plăcere a fi un privitor
La tot ce se întâmplă prin urbi, cetăţi şi sate
Prin casă şi-n afară la-ntregul nost’ popor.

Ocheanul meu pătrunde la Dunăre devale
Prin negura din fumul gâtlegelor de foc;
Ce fac, ce cochetează colo în căpitale
Românii prin saloane, eu văd şi-aud de loc.

Din timp în timp voi scrie, să ştie fiecine
Pe cel ce s-amăgeşte prin jucării prunceşti
De-şi vinde fii şi mamă în urmă şi pre sine;
Pre cei ce varsă ura în inime frăţeşti.

Iar dacă-un caz fatale ar da vot de pierire,
Ştergând din cartea vieţei p-acest prea blând popor
Atunci în astă lume neavând vro mulţămire,
Aci p-o stâncă rece doresc ca să şi mor!

(1854)

V-am spus, cum mi se pare, de nu îţi fi uitat,
Că lupul se-ntâmplase s-ajungă împărat.
Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui
Ceea ce s-a urmat sub stăpânirea lui.

Auzind împăratul că-n staturile sale
Fac năpăstuiri multe păroşii dregători,
Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale
Unde să nu vezi jertfe mai mulţi prigonitori1,
Porunci să se strângă obşteasca adunare
Lângă un copac mare;
Căci vrea pe unii-alţii să îi cam dojenească,
Şi-n puţine cuvinte,
Să le-aducă aminte
Datoriile lor.

Toţi se înfăţişară; şi-nălţimea lupească
Începu să vorbească
C-un glas dojenitor:
„Domnilor de tot felul! Bune sunt astea toate?
Datoriile slujbei astfel le împliniţi?
Nu aveţi nici sfială, nici frică de păcate,
Să faceţi nedreptate şi să năpăstuiţi?
Toate slujbele voastre ţara vi le plăteşte:
Încă, pe la soroace,
Câte un dar vă face.
Dar reaua nărăvire,
Ce o aveţi din fire,
Nu se tămăduieşte.
Vedeţi cu ce morţi grele
Se isprăvesc din lume
Şi cum lasă rău nume
Acei care fac rele.
Gândiţi-vă că poate veţi da cuvânt odată
La-nalta judecată.
Gândiţi-vă la suflet, şi luaţi de la mine
Pildă a face bine.”

Ăst cuvânt minunat,
Pe care domnul lup auz că l-a-nvăţat,
Trecând pe lângă sat,
La ziua unui sfânt, când preotul citea
Şi propovăduia,
Pe mulţi din dregători să plângă i-a-ndemnat.

„E! ce aţi hotărât, jupâni amploiaţi?
Oare-o să vă-ndreptaţi?”
Îi întrebă atunci înălţimea-mblănită,
Ce purta o manta de oaie jupuită.
„Spuneţi, o să schimbaţi purtarea-vă cea proastă?”

– „Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia-voastră,
Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat;
Ne poate fi iertat,
Să vă-ntrebăm smerit, de vreţi a ne-arăta,
De unde-aţi cumpărat postavul de manta?”
Când mantaua domnească este de piei de oaie,
Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.

Vine, tată, Oltul mare;
Malul stâng de-abia-l zăresc.
Las să vie Oltul mare,
Că, români de când trăiesc,
Oltul tot la piept ne are
Şi-i al nostru şi ne ştie
Şi nu bate cu mânie
Malul cel basarabesc.
Vine mare, las să vie
Că ni-e sol dumnezeiesc.
Vine, tată, Oltul mare,
Brazi trăsniţi rostogolind.
Las să vie Oltul mare,
Căci tătarii-ncoace tind,
Dar li-e Oltul în cărare
Şi n-au inimă să-l treacă
Şi sperieţi se-ntorc şi pleacă,
Cu noi horă nu se prind.
Las să vie, că-i îneacă,
Neamul nostru mântuind.
Vine, tată, Oltul mare,
Şi cu sânge-amestecat.
Las să vie Oltul mare,
Că mulţimi de oşti tătare
El pe mal a apucat.
Lifte poartă, lifte duce,
Lifte, bată-i sfânta cruce;
Oltul capul le-a mâncat!
Las să vie să-i apuce
Că ni-e scut de Domnul dat.

(N. Lenau)
Stai deasupră-mi, ochi de întuneric,
Cu putere mă pătrunde-acu ­

Serioasă, blândă, visătoare,
Neadâncit de dulce, noapte, tu!

Cu-al întunecimii tale farmec
Risipeşte ceaţa lumii reci,
Să te simt plutind deasupra vieţii-mi,
Singuratic, tu, în veci de veci.

Clădit-au grecii doară cetăţi de fală pline
Şi temple mari şi ziduri ciclopice-au zidit,
Dar toată măiestria clădirilor eline,
Columnele de marmur şi templele divine,
De mult s-au năruit.

Trăiesc numai imagini, hrănite de-amintirea
Condeiului istoric, ca vis numai trăiesc:
Dar cine poate zice că le-a pierit mărirea?
Ce cap va fi-ndărătnic să nege nemurirea
Poporului grecesc?

Nu murii ţin pe-o gintă, căci murii pot să cadă;
Nu oamenii fac neamul, căci ei se nasc şi mor:
Bărbaţii numai poartă putere şi dovadă,
Dar nu prin fier şi lance, ei nu înving prin spadă,
Ci-nving cu mintea lor.

Se nasc, având în suflet mari, nobile destinuri;
Trăiesc, ca să creeze, şi trec ca nişte regi.
Umplând a lumii goluri, golind a mării plinuri,
Ei mor deplânşi de-o gintă şi, chiar să moară-n chinuri.
Nicicând nu mor întregi!

Aceia sunt bărbaţii, cari pot s-alunge norii
Naţiunilor uitate prin noapte şi sub fier,
Bărbaţi superbi cari poartă menirile-Aurorii,
Au larg avânt de vultur şi-n şir, ca şi cocorii,
Ei fură foc din cer.

Oh, sfânt şi nalt e darul, când ori la care neamuri
Trăiesc bărbaţi cu suflet, cum nouă ne-a trăit
Cipariu, căruntul duce, purtând a limbii flamuri,
Cătând să lămurească prin vii şi mândre lamuri
Un grai îmbătrânit.

Căci l-a trimis Geniul luminii să-şi unească
Puterea cu-ale altor bărbaţi cu suflet plin:
Să caute şi să afle, să frângă-a lumii mască,
Întregi să ne redeie şi iar să ne renască
Prin grai de la Quirin.

Şi-acum răsună tonuri lugubre-n tot de-a latul
Pământurilor unde un grai găseşti şi-un port,
Că varsă lacrimi şipot tot colţul şi tot satul,
Că gem la groapă flamuri cernite, ca bărbatul
Naţiunii doarme mort!

Gândirea lui, aprinsă de-a neamului iubire,
Azi doarme-n glii şi doarme întreg avântul lui!
Cipariu, care cată prin veacuri de-amintire
O limbă românească şi-a limbii noastre fire,
Cipariu de-acum nu-i!

E mort Cipariu? Voi spuneţi că-i mort? Dar oare poate
Să moară omul care dă vieţi, care-i trimis?
Nu-i mort! În mii de piepturi, în piepturile toate,
Trăieşte el de-a pururi; nici moartea nu ni-l scoate
Din piept, unde ni-e scris!

Trei scânduri şi-o movilă de glii nu pot s-ascundă
Pe-un om iubit de-o lume, pe-un om de fapte mari!
Un neam întreg, ce plânge, stă gata să răspundă
Că-n veac va recunoaşte cu-o inimă profundă
Pe marele Cipariu!

(La mormântul lui Timotei Cipariu)

Cerul e ţesut din stele,
Luncile – din floricele,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.

Din pământ izvorul iese,
Grâul – din seminţe dese,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.

Razele ne vin din soare,
Iar miresmele – din floare,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.

(poezii pentru copii)

A trăi fără-a iubi,
Mă mir ce trai o mai fi !
A iubi făr-a simţi,
Mă mir ce dragoste-o fi !
A simţi făr-a dori,
Mă mir ce simţire-o fi !
A dori făr-a jertfi,
Mă mir ce dor o mai fi ?