Definiţia despărţirilor
Autor : Octavian PalerNu ştiam că floarea amară a singurătăţii
are dacă o atingi pe obraz
Sunetul unor paşi care pleacă.
Am schimbat naşterea pe moarte
În rest am rămas de tot sărac.
M-a izbit cu aripa un înger
şi am devenit rege,
pe un tron în prăbuşire.
Nu ştiu ce înseamnă cinci,
nu ştiu ce înseamnă patru
în genere nu ştiu nimic,
dar mărturisesc că mi-e strâmtă coroana,
prieteni, ca un orizont îmi sunt tâmplele,
ca o stea sau ca un glonţ îmi este coroana,
de-a dreptul în frunte.
Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii
are dacă o atingi pe obraz
Sunetul unor paşi care pleacă.
Vreau tot , sa stiu ca tot mi-e cunoscut
Cu tot ce-a fost , ce este si va fi
Sa mi se-nsire-n fata , zi cu zi ,
Enigmele de-acum si din trecut .
Vreau Sfinxul sa-si dezlege-al lui secret
Gioconda sa-mi explice-al ei suris
Sa aflu tot ce-a fost in paradis
Cu Eva si Adam sa stau la tabiet
Vreau soare , apa , tunete si ploi
Dar si verdeata , dune ca si stinci
Sa urc cu greu , pe coate si pe brinci ,
Sa am si nestemate-alaturi de noroi
Atunci , poate atunci ,voi intelege viata
Misterul ce se naste ne-ncetat
In ce e pur , curat sau intinat
In zile luminoase sau cind se lasa ceata
Si cind nu va mai fi in fata-mi vreun mister
O voi porni , agale , cintind usor , spre cer .
Sonetisti de calti si-alvita
presedinti de plastilina
inveliti în foi de vita
decorati cu naftalina
ciubucari honoris-causa
flasnetari de iarmaroc
va consuma menopauza
ard castanele în foc
amirali de corabioare
ideologi de mucava
cautatori de pete’n soare
sefuleti fără perdea
caractere de namol
pseudonime de halva
mumii de la Tekirghiol
inchiriati pe-o acadea.
( * Revista de tendinte surrealiste de la Constanta)
Eu am crescut cu Verdi,
Cu Bach si Titzian,
Visind pe Buonarotti
In vers esenian.
M-am imbatat cu Strauss,
Chopin mi-a fost amant
Si-am adormit pe Goya
Cu gindul la Mozart.
Rimbeaud imi e prieten,
Baudelaire e cam gelos,
Enescu-mi cinta seara
Cu-arcusul lui duios.
Rossini imi alina
Iubirea pentru List,
Vivaldi ma transpune
Pe unde de artist
Si ma ascund confuza
In ginduri delirante,
Pozind chiar pentru Rubens
In scenele flamande.
Titanii vietii mele
Pe care i-am iubit…
De nu v-as fi-ntilnit
La ce-as fi mai trait?
Până ieri, ca-ntr-o clepsidră,
Stătea tristă o omidă.
N-a ştiut că-n miez de noapte,
Zânele, cu-albastre şoapte,
I-or aduce ca să zboare
Către cer şi către soare
Aripi cu nectar pe ele,
Praf de aur şi de stele.
Fluture cu zbor vrăjit
Visul ţi l-ai împlinit?
Las ochii, mamă, las să plângă!
Tu-n leagăn tot cu mâna stângă
Mi-ai dat să sug de-aceea sânt
Nătângă!
Dar n-am pus doară jurământ,
Să merg neplânsă în mormânt!
Nu plâng că mi-e de Leana teamă;
De ciudă plâng eu numai, mamă.
Cuvintele ei nu le ieu
În samă,
Dar mi-e ruşine şi mi-e greu,
Că scoală satu-n capul meu.
Ea duce sfat din casă-n casă
Că n-am broboade de mătasă,
N-am şorţ cu flori şi dacă n-am
Ce-i pasă?
N-am mers să-i cer, aveam-n-aveam;
Şi n-o să-mi meargă neam de neam.
Stă-n drum de vorbă cu vecine
Şi bate-n pumni: Să mor îmi vine,
Auzi tu! Să se prindă ea
Cu mine!
Ştii, ieri, la moară, ce spunea?
Că-s proastă foc şi gură rea!
Şi-auzi! îi umblă-n cap, tu, soră,
S-ajungă ea Lucsandrei noră!
O, meargă-i numele! N-o vezi
La horă?
Ce şorţ! Nu-ţi vine nici să crezi;
Fă cruce, fa, să nu-l visezi.
Nu l-aş purta nici de poruncă!
Ce poartă ea, alt om aruncă.
C-un rând de haine-o văd mergând
La muncă,
La joc şi hori acelaşi rând,
Îl poartă-ntruna, şi de când!
Lucsandra-i doară preuteasă,
Ea-şi cată noră mai aleasă,
S-o ducă-n bunuri şi-n duium
Acasă.
Ea n-a ajuns, oricum şi cum,
Să-şi strângă nora de pe drum.
Să-şi ieie noră pe-o satană?
Că e săracă şi golană;
De ce nu vine ca să-i dau
Pomană?
Nu-i casa lor în care stau
Şi-n casă nici cenuşă n-au!
Auzi tu, mamă, câte-mi spune?
Şi-aleargă-n sat să mai adune
Şi câte porecliri pe-ascuns
Îmi pune.
De-aş sta să-i dau şi eu răspuns,
La câte legi am fi ajuns!
Ea-mi sare-n drum, că doară-doară
M-apuc să-i spui o vorbă-n poară;
Şi dacă tac, îi vin călduri
Să moară.
Să vezi tu, mamă,-njurături!
Că ea cu mă-sa-s zece guri.
Cu gura, mă-sa bate-o gloată,
Şi-i de otravă Leana toată
Mi-ar pune capul sub picior,
Să poată.
Dar lor pe plac eu n-am să mor,
Că n-am ajuns la mila lor.
De foame nu dau popii ortul!
Eu iarna singură-mi ţes tortul
Şi umblu şi eu cum socot
Că-i portul.
De n-am mătăsuri, am ce pot,
Nici bun prea-prea, nici rău de tot.
Mă prind cu ea? Cel sfânt s-o bată!
Dar cum mă prind? Ea e bogată,
Ce haine mi-am făcut ca ea
Vrodată?
La joc mă poţi oricând vedea
Cu fetele de sama mea!
Ori am vorbit cu dânsa glume?
O fac de râs şi-i scot eu nume?
Ori ies, gătită-n ciuda ei,
În lume?
Îi ştiu eu focul ochii mei!
Lisandru e, că alta ce-i?
Dar ce? Îl ţiu legat de mine?
Îl trag de mânecă? Ba bine!
El vine-aşa, de dragul lui,
Când vine.
Eu nu pot uşa să i-o-ncui,
De stă prea mult, eu cum să-i spui?
Sunt eu la urmă vinovată,
Că Leana umblă ca turbată
Să-l vadă-n casa lor intrând
O dată?
Şi dacă lui nu-i dă prin gând,
Ea blastemă de nu-şi dă rând!
Dar poate da ea bobi cu sâta!
O fierbe ciuda pe urâta,
Că-s mai frumoasă decât ea,
Şi-atâta!
Să aibă Leana-n frunte stea,
Nu-i partea ei ce-i partea mea.
Că boii-s buni, bine-i bogată;
Dar dacă pui flăcăi odată
S-aleagă dânşii cum socot
O fată:
Bogata-şi pupă boii-n bot,
Îmbătrânind cu boi cu tot!
Într-o lume de neguri
Trăieşte luminoasa umbră.
Mai întâi scăldată
În ceţi eterne şi sure,
Însă, încet-încet,
Razele mari a gândirii
Negurile albe pătrund
Şi formează un arc albastru,
Clar senin în jurul lui,
Ce-a lui margini îşi găseşte
Într-a negurilor creţi
Şi-nainte, înainte
Zboară geniul de lumină.
Îndărătu-i pintre neguri
A rămas un fluviu clar
De albastru senin aer.
În dungi supte, în cordele
De argint, ele suspendă
Fluturări şi creţi în calea
Râului de-aer albastru,
Ce de cale îi serveşte
Mândrului geniu şi nalt
Al luminei.
Stăpâne codru, crai bătrân:
Mai ţii-le tu minte, oare?…
La umbra unui fir de nalbă
Plângea o floare de cicoare,
Şi-un firicel de izmă-creaţă
Se săruta atunci cu Oltul…
Atunci m-am dus în lume eu,
Feciorul lui Iosif preotul!
Părinte-al meu din vremi de mult,
Era şi-o casă la răscruci…
Era a noastră… Nu ştiu, tu
Aminte dacă-ţi mai aduci?…
Că matca Oltului bătea
La colţul casei într-un soc,
Şi-n Olt se oglindeau, din geam,
Trei rădăcini de busuioc…
Când mi-am luat într-un amurg
De frunza ta bunul rămas,
Era şi tata… Ştii-l tu?…
Şi mama sta sfârşită-n glas…
Şi hâtrul dascălu Ilie,
Cel înţelept, glumeţ şi şchiop,
La vatră răzimat spunea
O pilduire din Isop…
Bătrâne codru! Eu m-am dus,
Răpus de-un gând nebun, pesemne,
Uitat-am pilda lui Isop,
Vârtejului să nu mă-ndemne…
Dar ostenit odat’ privind
La zarea cerului albastră,
Am plâns, şi gândul m-a bătut
Să mă întorc la casa noastră!…
…Şi m-am întors, stăpâne-al meu!…
Dar casa noastră nu mai este…
Azi, rogu-te, să-mi spui din frunză
Îndurerata ei poveste!
Că dascălu Ilie-i mort…
Cum s-a schimbat de-atuncea satul…
Şi Oltului i-a mutat matca
Poruncă de la împăratul…
Cinstite crai! A fost demult.
Că s-a schimbat atât de-atunci:
Seninul razelor de soare
Şi faţa florilor din lunci…
Şi-n valul vremilor s-a dus
A vieţii mele dimineaţă,
Cum s-o fi dus demult pe Olt
Cel firicel de izmă-creaţă…
Zadarnic cat stolul de visuri
Ce printre paltini se pierdură
Şi dorurile mele scrise
Pe faţa foilor de mură…
Şi toate râsetele mele
Din alunişul din zăvoi,
Şi plânsul meu de-odinioară…
Ne-aveam atât de bine noi…
Azi, lasă-ţi freamătul să-mi pară
Un mulcom zvon de patrafire,
Ce blând asupra mea-şi pogoară
Duioasa lor hirotonire…
Şi spune-i vântului să tacă
Când va porni de-aici la plai:
Că răposatul n-a fost vrednic
De poala ta, bătrâne crai!
(1905)
« Pagina anterioară — Pagina următoare »