Saruta-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sarutarea ta ar fi în stare
Să stinga focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire si de soare.

Saruta-mi gura, buzele-nclestate
Ce vorba si surâsul si-au pierdut.
Iti vor zambi din nou inseninate
Si-ndragostite ca si la-nceput.

Saruta-mi fruntea, gândurile rele
Si toate indoielile-or să moara,
In loc vor naste visurile mele
De viata noua si de primavara.

Mama, din odaia noastră,
Îmi arată la fereastră

Fulgi de-argint, plutind prin aer!
Iarna-i toarce dintr-un caier

Şi-i aşează peste casă.
Bat din palme bucuroasă.

Asta-i iarna? Vreau afară!
Ochi miraţi întâia oară!

Mama spune că e nea.
Vreau s-o gust dacă-i aşa!

Cât vorbim silabisit
Cineva ne-a urmărit.

Ne ascultă, nu vorbeşte,
La fereastră ciripeşte!

Ştim că va veni şi mâine
După firmituri de pâine.

Iarna-i grea când eşti micuţă
Şi flămândă, vrăbiuţă!

Iubirile vin,
Iubirile pier…
Cui să le dau,
Cui să le cer?

Doruri ascunse,
Patimă crudă –
Cine să vadă,
Cine s-audă?

Vise cărunte,
Nadă prin nadă –
Cine s-audă,
Cine să vadă?

Mantii de ape,
Lujeri de foc –
Râd…de durere,
Plâng…de noroc.

Ca nişte frunze negre spulberate ,
Trec ciorile cernând singuritătate.
Cu prapurul ei vânăt vine seara,
Noiembrie măcelăreşte ţara.
Duc în ţăpoaie clăi de umbră, boii,
Se rup de ţarini aşchiile ploii.

Stau morile cu aripile ude,
Ca prin perete râul se aude.
O cucuvaie, rece şi departe,
Din hârca turlei strigă după moarte.
Purtat încet pe năsălii de ceaţă,
De noi coşciugul frigului s’ agaţă.

Curg depe streşini râme de cenuşă,
Pustiul suge clanţa dela uşă.
Gângănii ude se strivesc de geamuri,
Se zdrenşuieşte ziua între ramuri.
Ciupită de vărsat e orice baltă,
In zări amurgul şchiopătând tresaltă.

S’a rătăcit ceasornicul de vreme,
Arătătorul visului se teme
Şi ploaia zădărită de risipe,
Din palmă-şi scapă boabele de clipe.
Pe sforile ei veştede, amară,
Putreziunea’n suflete coboară.

Cu moliile gândul se îngână,
Ni-s degetele strune de şărână.
Ulcior deşert se simte fiecare
Şi-l umple vântul cu întunecare.
Inveninarea buzelor e soră,
Cu sângele ce picură din oră.

Păianjenii urâtului se’ndeasă,
Pe frunţile tristeşilor din casă.
Cuvintele-s beşici ce’dată crapă,
Vărsând vedenii tulburi pe pleoapă.
Nu-i nicăieri nimic. Se’neacă drumul.
Căscându-şi gura ne înghite fumul.

Ne răzămăm de crengi, de cuiburi goale,
De gârbovele amintiri domoale.
Pe lângă câinii vagabonzi, cu chinul,
Umblăm prin gloduri căutând destinul.
In ochii lor vedem ce’n noi se’ntâmplă,
Lătratul sec ne sfredeleşte’n tâmplă.

Ne pare că pornim spre amorţire,
Că morţii au fugit din cimitire
Şi s’au ascuns în noi. Cu mâini albastre,
Işi încălzesc la inle nstre,
Veciile ucise de uitare,
De asta e tăcerea-aşa de mare.

Nascut in cer,dar exilat de Tine
pe-acest pamant de spaime si infrangeri,
ce-ai vrea sa fac? Sa-nfasor in suspine
caderea din gradina Ta cu ingeri?
Sa-mi pun subtilul suflet sa-si deplanga
logodna cu materia natanga?
Sa urlu? Sa blestem?

Nu, Doamne. Clipa
da tuturor pret salbatic: gura
in sarutare poate fi aripa
unui heruv care-ntrecand masura
indoaie un alt cer ce de deschide
la mangaierea maninii mele-avide.

Da, Doamne: jos, la marginea luminii,
eu aflu-n zorii zilei, beat de roua,
vazutele: femeia, ursii, crinii,
granitul fara varsta, luna noua,
si tot ce-i frumusete intrupata
crescand si apunand cu mine-odata.

Daca, trezit din timpul fara capat,
voi fi chemat in rai, strigat pe nume,
ingaduie, Stapane, sa-mi recapat
acelasi trup ce l-am avut in lume:
ca sa domneasca-n veci la vami natale
lucrarea cea dintai a mainii Tale.

Aştept primăvara:
vreau să fiu dus de un pluton suav
la primul zid şi împuşcat cu muguri
şi când voi muri să-mi înflorească toate rănile,
să vină toate albinele la rănile mele
şi să mă transporte pe aripi
către tărâmul de polen unde merită să ajung
cu flori cu tot, cu tristeţe cu tot,
cu primăvară cu tot,
acum şi-n veacul vecilor.

inchide ochii
suavă rândunică… şi dormi uşor,
intinde aripa şi leagănă micuţii pui!
binecuvântarea şoptită a lunii, să vă acopere,
iar visele călătoare să zboare spre primitoare zări!

inchide ochii ager vultur… şi dormi uşor,
străjer destoinic al intinselor mări!
binecuvântat de soare, vei aşeza in zori, de-a curmezişul cerului,
punte-
să treacă sufletele curate spre Dumnezeu.

inchide ochii gingaş copilaş… şi dormi uşor!
surâsul inecat in lacrimile suferinţei lung suspină.
in taină,
printre stele venind,
din stele coborând
Mâicuţa Domnului:
va mângâia durerea,
va lumina calea
şi cu pacea sufletească te va binecuvânta.

S-a întâmplat un tragic accident,
Banal şi pot sǎ zic, chiar foarte rar,
Când soacra lu’ Ion (şi el prezent),
Mortal, a fost lovitǎ de mǎgar ;

Şi-atâta jale pe bietul Ion
Şi plânsete pe coana Maricica,
Încât în şapte sate s-a dat zvon :
Mǎgaru’, a ucis-o pe mǎmica (!)

Aşa cǎ, n-a trecut de miezul zilei
Şi-atâta lume-n jurul casei lor,
S-a adunat dar, la aflarea ştirei
Acestui accident îngrozitor,

Însǎ Ion, avea nedumerire
Privind puhoiul ce intra-n ogradǎ,
Cǎ soacrǎ-sa, a dracului din fire,
Avea prieteni mulţi şi-nc-o grǎmadǎ (?!)

“Ioane, înţelegem ce-ai pierdut”
Zise un ins, oftând cu tot amarul,
“Uitǎ de soacrǎ, ce-a fost a trecut…
Noi am venit s-aflǎm…de vinzi…mǎgarul !”

nălţat între bine şi rău,
Ascunzând la un capăt zeul,
La celălalt antizeul,
Să fie numai o falică răzvrătire
A celui de-al doilea
Împotriva celui dintâi?
Sau este o punte
La mijlocul căreia, în echilibru nesigur,
Deasupra prăpastiei am fost aşezaţi,
Între prima şi ultima clipă a lumii
Şi depinde numai de noi să schimbăm ceva,
Târându-ne un milimetru într-o parte sau alta,
În raportul nebunesc al puterii?
Sprijinit puternic la un capăt şi la altul,
El este axul
Pe care nori învolburaţi de nesiguranţă
Şi straturi mereu mai adânc săpate de ţărnă
Îl rotesc în jurul lui însuşi
Ca nişte aripi neînstare să-l smulgă
În zbor.