am visat că am murit – îmi spuse
şi se urcă, mică şi plînsă, la mine în pat
şi primejdia i se oglindea neagră în ochii negri
şi eu îi mîngîiam părul de lumină
şi o linişteam spunîndu-i : a fost doar un vis, adormi.

şi adormi

şi n-am mai îndrăznit s-o deştept niciodată.

Printre mii de morţi trec singur pe subt ramurile joase,
Liniştit privesc morminte şi m-aplec spre fund de gropi.
Vântu-mi prinde faţa-n palme de miresme răcoroase,
Pe când cerul stă-n picioare pe grumajii unor plopi.

Praful de pe-ncălţăminte au fost oameni, ca şi mine,
Acest pai e poate urma unui gând al nimănui.
Craniul de colo cunoaşte veşnicia foarte bine,
Cu tăcerea gurii ştirbe povesteşte tot ce nu-i.

Astăzi nu mă mai răzbeşte, ca odinioară, plânsul,
Nu mai sunt aşa de jalnic, nu mi-i pasul aşa greu.
Din ţărâna aburită, îl ridic, mă uit la dânsul,
Şi pe urmă-l ţin de mână, cum aş ţine craniul meu.

Dar mult timp după aceea îl simt rece-n mâna-nchisă,
Mă feresc să-mi pipăi fruntea, gându-i fără de cuvânt,
Că de degetele beznei viaţa-n pulbere e scrisă
Şi-i mai tare decât umbra mea de pe pământ.

De pe cruci şi de pe lespezi prinde să se-ntindă sara,
Câte-o salcie se-nchină asfinţitului, pe brânci.
Corbii înhămaţi la noapte, prohodind cu nouri ţara,
Trec, izbindu-mă în tâmple cu croncănituri adânci.

Simt cum inima mea umblă pe necunoscute drumuri,
Nu ştiu pentru ce mă bucur că şi eu sunt pieritor…
Învelite în mătasa dureroaselor parfumuri,
Fetele din micşunele dorm pe amintirea lor.

Greierii încep deodată să le numere pe toate;
Ştiu, visata mea iubire, că demult eşti micşunea!
Ies, ca nişte morţi, groparii de prin gropile săpate,
Îngerul de piatră pleacă, să trezească-ntâia stea.

M-a poftit să stau pe bancă, de pe lemnul vechi, un nume.
Cu singurătate blândă se adapă ochii mei
Şi duios mă împresoară, povestind de-o altă lume,
Sufletele din ţărână care-au înflorit în tei.

(“Argint”, 1939)

Am plecat făr’ de căinţă
Şi m-am dus fără de dor,
Ca să uit a ta fiinţă,
Ca să uit al tău amor.

Şi plecând m-am dus în lume
Numa-n voia întâmplării,
Nici cu gând de zile bune,
Nici cu jalea-nstrăinării.

De-am mers mult pe-acea cărare
Nu mai ştiu de-atâta chin
Căci cu dor şi disperare
Îndărăt la tine vin.

Nastratin Hogea-ntr-o vreme nici un câştig neavând

Şi în cea mai de pre urmă sărăcie ajungând

Hotărâ să fure ceapă de la un al său vecin

Ce avea destulă-n casă şi nu da la vreun strein.

Dar văzând Nastratin Hogea că el uşa o-ncuia,

Plan făcu pe coş să intre noaptea şi ceva să ia.

Deci suindu-se pe casă şi privind pe coş în jos,

Se ivi-n el umbra lunii în chip de stâlp luminos,

Şi lăsându-se la vale p-acea umbră, amăgit,

Deodată fără de veste se pomeni jos trântit,

Rămâind ca vai de dânsul cu piciorul rupt în loc,

Având mică norocire că n-a fost în vatră foc.

Deşteptându-se vecinul, de bufnirea-i când căzu,

Se sculă totdeodată, nici o clipă nu şezu,

Strigă, cere la nevastă lumânarea-n grab să-i dea,

Mai curând să prindă hoţul, şi cine e a-l vedea.

Iar Hogea zise: – Vecine ! atât să nu te grăbeşti,

Că ce am păţit, şi mâine tot aicea mă găseşti.

Am văzut doi aştri,
Strălucind albaştri
Sub o frunte-n vis;
M-a-necat seninul
Când privii divinul,
Blândul lor surâs.

Şi mi-am zis în mine:
Înger cu lumine
De-un adânc noroc…
Din a vieţii tale
Înflorită cale
Cum nu stai în loc?

La casele cu brazi în poartă
Zăvoru-i tras, ograda moartă.
O candelă-ntr-un colţ clipeşte,
Sporind singurătatea grea …
De-acum şi candela-aţipeşte –
Adormi şi tu, nădejdea mea!

Pe plaiuri, sus, un bucium moare
Şi focurile-s tot mai rare.
Departe-n văi adânci, prin pietre,
Izvorul glăsuieşte-abia …
Dorm toţi în jurul stinsei vetre –
Adormi şi tu, iubirea mea!

În bura de lumină dulce
Coboara luna să se culce.
Tăcerea aripa-şi desface,
Ţinând pământul tot sub ea …
Pământ şi ceruri dorm în pace –
Adormi şi tu durerea mea!

(Convorbiri literare, XLIV, nr 8, octombrie 1910)

În pădurea de la Strungă
Sunt de cei cu puşca lungă
Care dau chiorâş la pungă!

Sunt de cei ce-mpuşcă-n lună,
Care noaptea-n frunze sună,
Feciori de lele nebună!

Fă-te-n laturi, măi creştine,
Dacă vrei să mergi cu bine,
Să rămâi cu viaţă-n tine!

În potica fără soare
Ei te-aşteaptâ la strâmtoare
Să te prade, să te-omoarel…

În dumbrava cea vecină,
Unde buhna greu suspină,
Vezi cea zare de lumină?

Opt voinici cu spete late
Şi cu mâneci suflecate,
Stau cu puştile-ncărcate.

Trei sărutâ crucea sfântă,
Trei se luptâ greu la trâ.ntă,
Unul drege, unul cântă:

“Oliolio, ciocoi bogate!
Ici de-ai trece, din păcate,
Să-ţi arunc doi glonţi în spate.

Oliolio, mâ.ndră fetică!
De-ai veni cole-n potică
Să te fac mai frumuşică.

Că mi-i puşca hultuită.
Şi mi-i ghioaga pintuită,
Şi mi-i inima-ncolţită.

Oliolio, măi Taie-Babă!*
Căci nu şuieri mai degrabă,
Să sărim, voinici, la treabă!

Puşculiţa-mi rugineşte,
Tinta-n ghioagă se toceşte,
Murgul sare, nechezeşte!…

În pădurea de la Strungă
Ce slujeşte puşca lungă
Fără luptă, fără pungă?”

Acolo pe unde
Trecuse ieri Podul de Flori,
Fericirea lui de o zi,
Azi parcă s-au înnodat,
Ca nişte câini,
Toate frontierele
Dintre lumi.
Creşte din nou
Suferinţa noastră
Ca un Prut revărsat.
Doamne,
Ce vor fi având cu noi?!

Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,
N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se-nalţă pân’ la ceruri din a lumii deşteptare,
Ca o lungă salutare
Cătr-un falnic viitor?

Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate?
Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfânt şi românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
Ce pătrunde şi răzbate
Orice suflet omenesc?

Iată! lumea se deşteaptă din adânca-i letargie!
Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit.
Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!
Sculaţi toţi cu bărbăţie,
Ziua vieţii a sosit!

Libertatea-n faţa lumii a aprins un mândru soare,
Ş-acum neamurile toate către dânsul aţintesc
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
Se cerc vesel ca să zboare
Către soarele ceresc!

Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire,
La obşteasca fericire,
La obştescul viitor?

Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!
C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi?
Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie
Şi la caru-i de trufie
Să ne-njuge ea pe noi?

Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?
Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?
La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească
Pe câmpia românească
Cete mândre de români!

Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!
Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie
Şi de-acum pe vecinicie
Cu toţi mâinile vă daţi!

Hai, copii de-acelaşi sânge! hai cu toţi într-o unire
Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
Pas, români! lumea ne vede… Pentru-a Patriei iubire,
Pentru-a mamei dezrobire
Viata noastră să jertfim!

Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
Care vede-n a lui ţară libertatea re-nviind,
Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
Pentru Patria sa moare,
Nemurire moştenind.

(1848)

(* Această poezie nu a fost publicată în ediţia l-a a Doinelor, fiindcă volumul,
tipărit la Paris, avea a trece prin Austria pentru ca să intre în România.)