Tatăl meu plângea cu lacrimi sărate
pe roata căruţii.
Caii cei patru la număr,
trăgând la cvadrigă,
muriseră de insolaţie şi de alte stele!
Pe jos, copii, vă zic,
să mergem pe jos!
Drumul e lung, fluturii sunt mulţi, –
să azvârlim cu sandaua după fluturi!
Astăzi vom mânca lănci şi cârpe pe steaguri
până la sufocare!

Spune-mi, mamă, ce să fie,
Ce mă trage-aşa cumplit,
Cât abea aştept să vie,
Ceasul care e menit,
Ca să-mi treacă pe-nainte
În pas bine regulat
Cavalerul cel cuminte
De ostaşi încunjurat.

Ah, mamă, sunt vulnerată
D-o săgeată care-n veac
Va sta-n inimă vibrată,
Şi s-o vindec nu am leac.
Mă usc, mamă, pe picioare,
De mă culc, de stau sau şed,
Nicăiri n-aflu răcoare
Ceas bun, sau minut nu văd.

Ce te prinde dar mirare,
Măiculiţă, când mă vezi,
Că mă scol de la mâncare
Numai ca să mă aşez
Vizavi cu-a lui şedere
Ochii mei în ochii lui,
Să-l descriu după plăcere,
Când altă scăpare nu-i.

De mă duc la promenadă,
Ochii-mi zboară-n sus şi-n jos,
La surori fac semn să şadă,
Şi-ntorcându-mă dau dos,
Fac pasuri înduplecate
Cu scop ca să-l întâlnesc,
De-aş merge chiar şi-n cetate
P-acela care-l doresc.

Bate ora, una, două,
Bate, c-încă n-a sosit;
Bate două peste nouă
Aud marşul, a venit!
Să gătim în ceea casă,
Azi e marţi, azi vine el
Pune-ţi lucrul tău pe masă,
Azi vine cel tinerel.

(1839)

Se uită poetul cu ochiul
la floarea de ochiu-boului
cum ar privi plodul
din vara oului.

Şi ar da el oricât
şi firele de sânge de pe gât
şi-ar da şi cămaşa subţire
a ultimei lui iubire
ar da tinereţile şi bucuriile,
iisuşi, mariile,
să poată poate pricepe
ce contur, la capătul privirii începe.
Ar da foame şi sete
de-ar putea să vadă
ce vede.

Uite, de-ar fi lege-n ţară
Să popim pe toţi aceia
Cari fac vinului ocară
Şi zoresc, că-i om nebun
Cine crede-n hori şi-n fete –
Eu pe cinstea mea vă spun :
De m-aţi bate-n toată ziua,
Nici de dascăl n-aş fi bun !

Însă, de-ar ieşi vreo lege
Că nevestele de-acuma,
Nu bărbaţii, vor alege
Pe primar, şi că-i iertat
Să se caute vrednicia
Numai după sărutat :
De v-aţi pune-n cap cu toţii,
Eu aş fi primar în sat !

(1895)

Ce suflet trist mi-au dăruit
Părinţii din părinţi,
De-au încăput numai în el
Atâtea suferinţi?

Ce suflet trist şi făr- de rost
Şi din ce lut inert,
Că după-atâtea amăgiri
Mai speră în deşert?

Cum nu se simte blestemat
De-a duce-n veci nevoi?
O, valuri ale sfintei mări,
Luaţi-mă cu voi!

Nu eşti tu acela care mi-ai dat inimei mâhnire;
Nu te măguli cu gândul că te-am plâns sau te-am iubit,
Ai fost numai întruparea unei clipe ce`n neştire
Mişcă sufletul şi-l leagă de un dor nemărginit.

Şi dacă a fost durere şi dacă mai sufăr încă,
Nu eşti tu a lor pricină, nu eşti tu cel vinovat,
E de vină al meu suflet, e simţirea mea adâncă
Căci a mea este iubirea tu eşti clipa ce-a zburat.

Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă,
În lipsa mea ea se gândeste numai la mine,
ea cea mai dragă şi cea mai aleasă
dintre roabele sublime.

Ei i se face rău de singurătate
ea stă şi spală tot timpul podeaua
până o face de paisprezece carate
şi tocmai să calce pe dânsa licheaua.

Ea spală zidul casei cu mâna ei
şi atârnă pe dânsul tablouri
ca să se bucure derbedeul, e-hei
căzut de la uşă-n ecouri.

Ea îşi aşteaptă bărbatul beţiv
Ca să-i vină acasă
şi degetele albe şi le mişcă lasciv
pentru ceafa lui cea frumoasă.

Pregătindu-i-le de dezbătat
ea ţine în boluri şi zeamă acră,
părul lung şi negru şi-l întinde de la uşă spre pat
să nu greşească bărbatul niciodată
drumul predestinat.

Nu, nu mi-e totuna,
Dacă vii, dacă nu –
Eu strig soarele, luna,
Dar voiesc să vii tu.

Nu, nu mi-e totuna,
De-i mult dor, de nu-i mult –
Eu vorbesc cu furtuna
Dar pe soare-l ascult.

Nu, nu mi-e totuna,
Dacă eşti sau nu eşti.
În tăcerea mea una
Ară şapte nădejdi.

Atâta ştiu, că era noapte, dar nu şi veacul când era…
Terasa de granit înaltă părea-n lumină că pluteşte
Şi pe un cântec de teorbă că urcă şi se-nsufleţeşte,
Pe când mai jos nedesluşirea unui oraş se resfira
Treptat mai ştearsă şi mai stinsă, pe când, în sus,
fără-ncetare

Curgea o-ntreagă adâncime şi se lărgea o-ntinsă mare,
O mare ce, neţărmurită, se tot ducea cu gând cu tot,
Sub înserarea viorie şi înstelarea-nfloritoare,
Când spre-o planetă, când spre alta, şi dintr-un soare
spre alt soare…

Ş-atâta ştiu: că era noapte, şi ca să ştiu mai mult nu pot,
Decât c-acea terasă albă şi largul cântec de teorbă
Erau şi zbor nebun de aripi, erau şi zbor de-naltă vorbă,
Dar spre-a cuprinde clipa de-aur n-a fost Parnas şi nici Olimp,

Şi de-a fost ieri, sau cine ştie în ce trecut de loc şi timp,
Se desprindeau din armonia ce depărta de ea pământul,
Priceperi ce-n eternitate îşi împingeau mereu avântul,
Şi ce spirale nesfârşite, nălţimea nu-şi mai măsurau
Neprăvălindu-şi-o vreodată nici chiar atunci când coborau.
Şi hotărând că-n tot ce este nu e nimic decât cuvântul,
Căci singur el mişcare sfântă, în orice parte să-l trimeţi
Fiinţă dă oricând voinţei, schimbând-o-n sori şi în planeţi;
Sau pestetot fluidizând-o în proteismul cugetării,
Ce poartă timpul, ca şi locul în revărsările mişcării,
Şi ce din ea destăinuieşte colori şi forme şi simţiri,
Alcătuind chiar vecinicia prin nencetatele-i clădiri
Căci vecinicia ce nu-ncepe şi nu sfârşeşte niciodată
Se zămisleşte-n toată clipa printr-o zidire nencetată.

Dar punţi de stele peste-abisuri muiau adâncu-n strălucire
Şi se simţea că-n orice parte e Dumnezeu, că-n orice parte
Aceeaşi viaţă neînvinsă îşi duce valul mai departe.
Că sori ce n-ar fi din lumină pentru privirile-omeneşti
Mai sus azvârl-această viaţă ce-n veci de-a noastră se
desparte,

Că forme care n-ar fi forme trăiesc sub alte bolţi cereşti,
Că ochi privesc din orice goluri, dar că nu-ncap în orice minte
Pe când nemărginirea-ntreagă e o-ncâlcire de cuvinte
Cu tâlcu-n repedea schimbare a trecătoarelor clipiri
Şi că e-ntotdeauna altul ce minte-n veci şi-n veci nu minte,
Că-şi potriveşte înţelesul pe-orice vârtej de-nsufleţiri
Şi fie că priveam abisul, şi fie că priveam pământul,
Răpit de-aceeaşi adâncime, sporit simţeam că mi-e avântul.
Urcam spre culmea Prea Tăriei — eram pe sânul Prea Tăriei
Şi noaptea se urca cu mine spre culmea vecinicei lumini.

Cu chei de aur deschisesem porţi ce pe veci păreau închise,
Pe Isis nudă o scosesem din cupa florilor de crini
Din taina sfântă a mişcării înţelegeam pe Dumnezeu,
Căci o trăiam în întregime trăind pe-a sufletului meu,
Ghiceam în pulberea de aştri nenumărate oşti de îngeri,
Iar bucurii ce au să vie se desprindeau din orice plângeri,
Ştiam că Dumnezeu e vecinic şi vecinic mă simţeam şi eu.