Iubito, cu faţa de mort,
Fecioară uitată în turn,
Plângând în balcon
Cu grai monoton,
Cu suflet taciturn
În visul meu te port.

Iubito, cu faţa de mort,
Mireasă pe tron,
Cu grai monoton
În visul meu te port.

Iubito, cu faţa de mort,
De geniu trăsnită,
De-a pururi monotonă,
Goală madonă,
De crini prăfuită
În visul meu te port…

De la arat un plug
Venea încet spre casă
Şi, la un bou pe jug,
O muscă se-aşezase.
Iar ei, spre-ntâmpinare,
O altă muscă-n zbor
Îi face întrebare:
— De unde, dragă sor’?
— Şi mai întrebi de unde!
Ei musca îi răspunde
C-un aer supărat.

Au nu pricepi ce facem?
Nu vezi că noi ne-ntoarcem
Din câmp, de la arat!

Spre laudă deşartă
Mulţi zic: noi am lucrat,
Când ei lucrează-n faptă,
Ca musca la arat.

Gemea şi urla şi mârâia
cu gât de lebădă întins,
gemea şi urla şi mârâia
lupul întins prin prima ninsoare.
De ce gemi, de ce urli, de ce mârâi,
de ce striveşti sub tine florile albe de zăpadă
tu, care ai gât de lebădă, lupule,
care stai întins pe prima ninsoare
şi urli şi gemi şi mârâi…
Pleacă, mi-a zis el,
du-te de lângă mine mi-a zis el,
alungă-te, mi-a zis el!
Şi m-am dus şi am plecat
şi m-am alungat
şi am lăsat singur pe lup
pe lupul cu gât de lebădă
pe lupul care striga şi mârâia,
plin de fulgi de zăpadă,
întins pe prima ninsoare.

Adesea-mi vine să mă rog
Glasului meu, precum un cerb
În care-a fost ascuns un herb
Neînţeles, de inorog.

Ascult uimită cum se schimbă
Gându-mi stângaci în regi şi zei
Înţelegându-se-ntre ei
Într-o de mult uitată limbă.

Silabe mi se strâng în piept
Străine, fără să mă-ntrebe,
Neiertătoare şi superbe.
Nu mă mai mir. Ascult, aştept,

Număr cum picură rar, reci,
Îndepărtat ca dintre stele,
Din rotunjirea gurii mele
Moartea şi viaţa mea de veci.

Tatăl meu plângea cu lacrimi sărate
pe roata căruţii.
Caii cei patru la număr,
trăgând la cvadrigă,
muriseră de insolaţie şi de alte stele!
Pe jos, copii, vă zic,
să mergem pe jos!
Drumul e lung, fluturii sunt mulţi, –
să azvârlim cu sandaua după fluturi!
Astăzi vom mânca lănci şi cârpe pe steaguri
până la sufocare!

Spune-mi, mamă, ce să fie,
Ce mă trage-aşa cumplit,
Cât abea aştept să vie,
Ceasul care e menit,
Ca să-mi treacă pe-nainte
În pas bine regulat
Cavalerul cel cuminte
De ostaşi încunjurat.

Ah, mamă, sunt vulnerată
D-o săgeată care-n veac
Va sta-n inimă vibrată,
Şi s-o vindec nu am leac.
Mă usc, mamă, pe picioare,
De mă culc, de stau sau şed,
Nicăiri n-aflu răcoare
Ceas bun, sau minut nu văd.

Ce te prinde dar mirare,
Măiculiţă, când mă vezi,
Că mă scol de la mâncare
Numai ca să mă aşez
Vizavi cu-a lui şedere
Ochii mei în ochii lui,
Să-l descriu după plăcere,
Când altă scăpare nu-i.

De mă duc la promenadă,
Ochii-mi zboară-n sus şi-n jos,
La surori fac semn să şadă,
Şi-ntorcându-mă dau dos,
Fac pasuri înduplecate
Cu scop ca să-l întâlnesc,
De-aş merge chiar şi-n cetate
P-acela care-l doresc.

Bate ora, una, două,
Bate, c-încă n-a sosit;
Bate două peste nouă
Aud marşul, a venit!
Să gătim în ceea casă,
Azi e marţi, azi vine el
Pune-ţi lucrul tău pe masă,
Azi vine cel tinerel.

(1839)

Se uită poetul cu ochiul
la floarea de ochiu-boului
cum ar privi plodul
din vara oului.

Şi ar da el oricât
şi firele de sânge de pe gât
şi-ar da şi cămaşa subţire
a ultimei lui iubire
ar da tinereţile şi bucuriile,
iisuşi, mariile,
să poată poate pricepe
ce contur, la capătul privirii începe.
Ar da foame şi sete
de-ar putea să vadă
ce vede.

Uite, de-ar fi lege-n ţară
Să popim pe toţi aceia
Cari fac vinului ocară
Şi zoresc, că-i om nebun
Cine crede-n hori şi-n fete –
Eu pe cinstea mea vă spun :
De m-aţi bate-n toată ziua,
Nici de dascăl n-aş fi bun !

Însă, de-ar ieşi vreo lege
Că nevestele de-acuma,
Nu bărbaţii, vor alege
Pe primar, şi că-i iertat
Să se caute vrednicia
Numai după sărutat :
De v-aţi pune-n cap cu toţii,
Eu aş fi primar în sat !

(1895)

Ce suflet trist mi-au dăruit
Părinţii din părinţi,
De-au încăput numai în el
Atâtea suferinţi?

Ce suflet trist şi făr- de rost
Şi din ce lut inert,
Că după-atâtea amăgiri
Mai speră în deşert?

Cum nu se simte blestemat
De-a duce-n veci nevoi?
O, valuri ale sfintei mări,
Luaţi-mă cu voi!