S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înşurubat în pământ, apoi a pornit-o tehui, peste câmp, curţi şi livezi, luând cu el tot ce găsea mai uşor în cale. Şi dacă de pe jos fura flori, pene şi hârtii, de pe-o ramură luă un cărăbuş, un cărăbuş mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochişorii ca două neghiniţe. Cărăbuş de primăvară. Când l-a luat vârtejul pe sus, şi-a strâns şi el picioruşele şi a văzut că poate zbura şi fără să dea din aripi.
Vârtejul şi-a făcut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţară, lângă o curte, s-a înţepenit o clipă ca un sfredel, apoi s-a topit deodată, lăsând tot ce luase, baltă, la pământ. Iar cărăbuşul căzu pe o bucăţică de hârtie albă şi rămase acolo, ameţit. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Şi din capătul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşă, cu pintenii arcuiţi venea un cucoş. “Ii! Scap de unul şi dau de altul, îşi zise cărăbuşul. Ăsta mă înghite!” Cucoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuş, şi-a trecut mândru înainte. “Am scăpat!” gândi cu bucurie cărăbuşul şi se întoarse să privească după cucoş. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbuşul se făcu mai mic decât era, ţinându-şi sufletul: “Acum chiar c-am păţit-o!” Când ajunse curcanul în dreptul cucoşului, se înroti, îşi roşi mărgelele şi îşi dădu capul pe spate; iar cucoşul scoase pieptul şi mai în afară, se înălţă în picioare şi-şi forfecă aripile de câteva ori în pământ: îşi dădeau bineţe! Cucoşul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbuşul, când îl ajunse, şi acesta, bietul, răsuflă: “Bine c-am avut noroc!” Dar deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Pasărea se legănă o clipă, apoi îşi strânse coada şi zbură în drum. “De ăsta nu mai scap!” crezu cărăbuşul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi l-a întors cum îl găsise şi, lăsândul, îşi văzu de drum. Cărabuşului nu-i venea să-şi creadă ochilor, că mai e în viaţă. Dar uite: colo e drumul, sub el hârtia, pe dreapta gardul – trăieşte. Ia să zboare acuma, cât mai repede, de-acolo pe vreo creangă de copac. Să-şi încerce aripile. Şi le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva decât o nucă, zbură spre el. “Ei! De aşa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie”, gândi cărăbuşul pregătindu-se să dea sturzului “ziua bună”. Dar sturzul se lăsă lângă bucăţica de hârtie, deschise pliscul, apucă cu lăcomie cărăbuşul şi hap! hap! – mai să se înece, îl înghiţi.
Sărăcuţul cărăbuş!
De pe gard, o vrabie, care văzuse multe la viaţa ei îşi aşezase puişorii la rând, să privească, de cum zărise cărăbuşul jos. Şi acum îşi luă zborul într-alt loc, strigându-şi după dânsa odraslele, care duceau în minte o învăţătură mai mult.