Invata de la apa sa ai statornic drum
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum
Invata de la umbra sa taci si sa veghezi
Invata de la stanca cum neclintit sa crezi

Invata de la soare cum trebuie s-apui
Invata de la piatra cat trebuie sa spui
Invata de la vantul ce-adie pe poteci
cat trebuie prin lume de linistit sa treci

Invata de la toate ca toate sunt surori
Sa treci frumos prin viata, sa poti frumos sa mori
Invata de la vieme ca nimeni nu-i uitat
Invata de la nufar sa fii mereu curat

Invata de la vultur cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica sa vezi povara ei
Invata de la greier, cand singur esti, sa canti
Invata de la Luna sa nu te inspaimanti

Invata de la pasari sa fii mai mult un zbor
Invata de la toate ca totu-i trecator
Ia seama, fiu al jerfei, prin lumea care treci
Sa-nveti din tot ce piere cum sa traiesti in veci

(din lirica populara norvegiana)

Eu cunosc un loc retras
Unde nimeni n-o să poată
Să urmeze-al nostru pas…
Vino: Uită lumea toată.

Pământeştile păreri
Îl cred plin de-ntunecime,
Însă mint — căci nicăieri
Nu ard flăcări mai sublime.

Viaţa nu e pentru noi
Lumea e de rele plină…
Eşti o floare — sunt lumină
Vom fi cerul amândoi.

Un deal cosit … Şi pe şoseaua prinsă
De coasta lui, un car dispare-n fund.
Şi sună drumul ca o dobă-ntinsă
Pe care-ai aruncat, cu pumnii, prund.
Prin nori, apusu-mprăştie uşor
Un vag reflex rătăcitor …
Şi-ncet,
Pe ochii vineţi şi-mpietriţi ai zării,
Se lasă moi pleoapele-nserării.

Ssst!… Maicuta gerului,
Cu manuta inghetata,
Bate-n poarta cerului
Si intreaba suparata:

– Unde-s stelele de sus?
– Iaca, nu-s!
Vantul rau le-a scuturat
Si le-mprastie prin sat.

Uite una: s-a desprins
Dintr-o margine de nor
Si coboara-ncetisor…
– Oare-a nins?

E un fulg si-i cel dintai
Si aduce-n vant ninsoare,
Drumuri albe peste vai,
Ras curat in ochii tai,
Sanioare,
Zurgalai…

Cad grăbite pe aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.

Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.

Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea striveşte foi uscate
Sub pantofii mici de lac.

Şi-ntr-o fină discordanţă
Cu priveliştea sonoră,
Merg aşa, cam la distanţă,
El major şi ea minoră…

Când eram copil odată,mama mea învăţătoare
M-a luat cu ea la şcoală,doar aşa,într-o plimbare.
Şcoala mi-a părut castelul,iară clasa cu fereşti
Poza mândră întâlnită într-o carte cu poveşti.
Ea,ţinându-mă de mână,mă purtă spre banca-ntâi
Şi o scurtă mângâiere mi-aşeză la căpătâi.
Banca-naltă,eu mai singur decât cucul mă simţeam
Şi-aşezat aşa pe vârfuri tot la mama mea priveam.
Aş fi vrut să fiu acolo lângă ea şi nu aici
Lâng-aceşti copii din clasă,mult mai mari,dar tot pitici.
Am aflat chiar fiindcă mama tuturor le surâdea
Când ştiam că numai mie ea acasă îmi zâmbea.
După un timp,pe care astăzi poate doar l-am tălmăcit,
Clasa-ntreagă,întrebată,a fost pusă la ghicit.
-Dragii mei,să-mi spuneţi mie,a-nceput învăţătoarea,
Cine muntele-l întrece-n înălţime,iară marea
O întrece în mărime prin atâta bunătate?
Ce fiinţă este-n lume cea mai scumpă dintre toate,
Care mângâie când doare,care cântă când mângâie,
Stând de strajă suferinţei pruncilor la căpătâie?
Cine este-acea fiinţă fără care nu se poate,
Cea mai dragă,cea mai mare şi mai bună dintre toate?
Clasa-ntreagă se gândeşte…ochii mari,mintea-ncordată.
Un băiat parcă e gata să răspundă….şi o fată….
Nu ştiu ce fior mă prinse şi pe mine-ntr-o suflare,
Am uitat că sunt în bancă,mama că-i învăţătoare,
Şi pe când băieţi şi fete mâna ridicau în sus,
Eu,cu voce îndrăzneaţă,cu iubire de nespus,
Le-am luat-o înainte şi-am strigat fără de seamă:
-Cea mai scumpă din fiinţe-n lumea asta….
TU EŞTI, MAMĂ !

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Caut începutul răului
Cum căutam în copilărie marginile ploii.
Alergam din toate puterile să găsesc
Locul în care
Să mă aşez pe pământ să contemplu
De-o parte ploaia, de-o parte neploaia.
Dar întotdeauna ploaia-nceta înainte
De a-i descoperi hotarele
Şi reîncepea înainte
De-a şti până unde-i seninul.
Degeaba am crescut.
Din toate puterile
Alerg şi acum să găsesc locul unde
Să mă aşez pe pământ să contemplu
Linia care desparte răul de bine.
Dar întotdeauna răul încetează-nainte
De a-i descoperi hotarul
Şi reîncepe-nainte
De-a şti până unde e binele.
Eu caut începutul răului
Pe acest pământ
Înnorat şi-nsorit
Rând pe rând.

Au milieu de la forêt
Viennent les oiseaux sans arrêt
De la coudraie fort ombrageuse,
A la clairière joyeuse,
Clairiere pres de l’étang
Qui, aux grands roseaux ondoyants,
Se balance ainsi dans Ies ondes.
Pénétré dans ses eaux profondes
Par la lune, par le soleil
Par les oiseaux comme merveilles,
Par les étoiles éternelles,
Par les volées des hirondelles
Par le visage de ma belle.