Mai bine să umplem cu flori
toate craterele vulcanilor,
să uităm morţii neîngropaţi
şi vîntul să caute singur
ce mai e de găsit prin cenuşă,
mai bine să ne ducem departe de rănile noastre,
să nu regretăm nimic şi să cultivăm trandafiri,
mai bine să fixăm sărbătorile
în zile fără memorie,
mai bine să ducem ucigaşilor crini
şi să-i decalrăm inocenţi,
mai bine să convingem fantomele
să ne lase în pace,
să ne ducem departe de rănile lor
şi cît mai discret,
să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni,
înainte de a spune că toate acestea-s fireşti.
Ursuleţ cu pufuleţ,
Cum de iarna nu îngheţi?
Îţi e cald şi-n zi, şi-n noapte,
Şi-n bârlog, şi-n altă parte.
Eu mă-mbrac şi-n cojocică,
Îmi pun căciulă, mănuşică
Şi totuna eu îngheţ
Când mă zbengui prin nămeţi.
Ursuleţ cu pufuleţ,
Cum de iarna nu îngheţi?
Cît de sfioasă creşte noaptea, pălind încet din scară-n scară
Şi cîtă linişte se lasă; pe cer grămezile de stele
Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele,
S-alege albă şi scînteie ca un ban nou într-o comoară.
Lîngă habuz, leandrul fraged din cînd în cînd arunc-o floare,
Iar apa-nrumenind o clipă, cînd îşi reface-oglinda-n lună,
În loc de-o floare vede două cum tremurînd se împreună
Ca două guri care se cată de mult să-şi dea o sărutare.
Vedenii lunecă sub ramuri ca-n nopţile de Sînziene,
Cînd crinii albi pornesc pe drumuri feriţi de orişice ispită,
Iar eu, păşindu-le pe urmă, trec ca o umbră fericită
Ce-ar rătăci pierdută-n tihna Cîmpiilor Elizeene.
În slavă braţele-amîndouă le-nalţi atunci, şi-n noaptea clară
Îngenunchind, sărut pămîntul şi-i mulţumesc, simţind în mine
Nădejdea tinereţii mele, nădejdea clipelor senine
Cum iar se-aprinde şi scînteie ca un an nou într-o comoară.
Aşezaţi la masa Tăcerii
în regatul necunoscut
Poeţii frâng pentru noi
Pâine curată
stropită
de Rouă cerească…
Morţii cu morţii, se spune,
şi viii cu viii!
Dar ştim noi oare
care sunt morţii
şi care sunt viii?
Un Poet mai mult
Dincolo…
Un Poet mai puţin
aici
La plecarea
în regatul tăcut
Poetul ne lasă
un cânt de Iubire
necunoscut…
| Am şi eu o slăbiciune şi eu sunt om! dorinţele graţioasei mele prietene domnisoara Mari Popescu sunt pentru mine porunci, la cari mă supun cu atât mai bucuros cu cât văd că prietena mea nu abuzează niciodată de influenţa nemărginită ce ştie bine că exercită asupră-mi… De astă dată, ce mare lucru-mi cere? |
| „Stimate amice, |
| Ştiu ce prieten eşti cu profesorul Costică Ionescu şi cât nu e în stare să-ţi refuze o rugăminte. Mă-ndatorezi până-n suflet dacă obţii de la el pentru elevul Mitică Georgescu din clasa IV liceul X… la latină nota 7, fără de care, băiatul, care mi-e rudă de aproape, rămâne şi anul acesta repetent, ceea ce ar fi o mare nenorocire pentru familia lui – o familie dintre cele mai bune – şi pentru mine o mare mâhnire. |
| Cu cele mai afectuoase salutări, a dumitale bună prietenă, |
| Mari Popescu.” |
| A! irezistibilă graţie, cum ştii de frumos să porunceşti! Şi ce bine s-a nemerit! Ionescu are şi el o slăbiciune, şi el e om! ţine la mine şi nu e în stare să mă refuze. Repede mă arunc într-o birje şi alerg la Ionescu, profesorul de latineşte. |
| – Dragă Costică, viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o chestiune care mă interesează în aşa grad, încât dacă n-aş fi pe deplin convins că tu, care mi-ai dovedit totdeauna, fără să dezminţi niciodată o afecţiune, ce pot zice că la rândul meu… în fine… |
| – În fine – zice Ionescu – am înţeles… Nu trebuia să mă iei aşa departe. Vii să mă rogi pentru vreo loază de elev de-ai mei. |
| – Nu e loază, Costică; e un băiat dintr-o familie dintre cele mai bune: mi-e rudă. |
| – Cine ştie ce leneş, ce dobitoc! |
| – Nu-i adevărat, dragă Costică; este un băiat prea cumsecade… Să nu mă laşi!… Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o chestiune… |
| – Ei, lasă astea! ştii că ţiu la tine; ce mai încap între noi astfel de fraze banale?… Ce notă vrei să-i dau pârlitului tău de protejat? |
| – 7, dragă Costică!… |
| – Apoi, dacă n-o fi ştiind nimic animalul! |
| – Ei, acuma şi tu! zi că nu ştie; parcă el o să fie cel dintâi şi cel de pe urmă care să treacă fără să ştie… Te rog, dragă Costică! dacă rămâne băiatul repetent încă un an, e o nenorocire pentru familia lui – o familie dintre cele mai bune – şi pentru mine o mare mâhnire… |
| – A! irezistibilă milogeală prietenească! zice Costică; ce bine ştii tu să porunceşti! Aide! să-ţi fac hatârul şi de data asta… să-i dau nepricopsitului 7. |
| – Merci, dragă Costică, mare pomană-ţi faci! |
| – Cum îl cheamă? |
| Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari Popescu. Nu e… Zic lui Costică: |
| – Un moment!… |
| Şi ies ca din puşcă, sar în birjă şi alerg acasă… Acasă, scrisorica nicăieri… Fuga la d-ra Popescu. |
| – Prea-graţioasa mea prietenă, lucrul merge bine; am obţinut de la profesor nota dorită; decât, acuma am nevoie să ştiu numele protejatului matale… Cum îl cheamă pe tânărul? |
| – Ţi-am scris numele în scrisoarea mea. |
| – Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă printre alte hârtii, şi lucru este urgent: ca să nu pierd vremea căutând-o, am venit la d-ta… Cum îl cheamă? |
| – Zău, nu mai ţiu minte, zice drăgălaşa mea amică; pentru că drept să-ţi spun, madam Preotescu, o bună prietină a mea, la care ţiu foarte mult – nu sunt în stare să-i refuz nimica – m-a rugat să-ţi scriu, că ştie că ţii foarte mult la mine şi nu mă refuzi niciodată, şi eşti prieten cu d. profesor Costică Ionescu, care ţine foarte mult la d-ta şi nu e-n stare să-ţi refuze nimic. |
| – Atunci, ce e de făcut? zic. |
| – Du-te d-ta la madam Preotescu şi întreab-o cum îl cheamă pe băiatul pe care mi l-a recomandat ca să ţi-l recomand d-tale. |
| – Sărut mânuşiţele. |
| Şi alerg la Preoteasca… Zic: |
| – Madam Preotescu, uite la ce am venit să vă deranjez: aţi recomandat amicei mele d-rei Mari Popescu pe un tânăr, să mi-l recomande mie, să-l recomand amicului meu Costică Ionescu, profesorul… |
| – Da. |
| – Ei! cum îl cheamă? |
| – Nu ţi-a scris Mari? |
| – Ba da, dar am rătăcit scrisoarea, şi d-ra Popescu a uitat cum îl cheamă şi m-a trimis să-mi spuneţi dv. |
| – Eu… drept să-ţi spun… nu mai mi-aduc aminte, pentru că i-am avut numele pe o însemnărică, pe care am lăsat-o la Mari; dar putem afla de la Diaconeasca – şade aci aproape – ea m-a rugat, că ştie cât ţine Mari la mine şi d-ta nu refuzi nimic lui Mari şi d. Costică Ionescu profesorul pe d-ta nu te refuză niciodată. |
| – Atunci – zic – cum facem? |
| – Stai niţel, să trimit să cheme pe Diaconeasca; este aci alături. |
| N-aştept mult. Madam Diaconescu vine. Dar, fatalitate! şi dumneaei se află în aceeaşi necunoştinţă despre numele junelui nostru protejat: însemnărica i-a dat-o amicei sale madam Preotescu. |
| – Ce-i de făcut? |
| – Aleargă la Iconomeasca! |
| Alerg la Iconomeasca… De acolo, la Sachelăreasca… Pe urmă la Piscupeasca… în sfârşit, am dat de izvor… Tânărul este nepoţelul lu’ madam Piscupescu, băiatul surioarei dumneaei, al lu’ madam Dăscălescu: Mitică Dăscălescu. |
| Nimic nu refuzăm – madam Piscupescu lu’ madam Dăscălescu, madam Sachelărescu lu’ madam Piscupescu, madam Iconomescu lu’ madam Sachelărescu, madam Diaconescu lu’ madam Iconomescu, madam Preotescu lu’ madam Diaconescu, d-ra Popescu lu’ madam Preotescu, eu d-rii Popescu, şi mie amicul Costică Ionescu… Alerg la Costică Ionescu. |
| – Dragă Costică, să nu mă laşi… Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi, ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment… |
| – Lasă, omule, fleacurile… |
| – Să-i dai nota 7, cum mi-ai promis… |
| – Cui, frate? |
| – Lui Mitică Dăscălescu. |
| – Mitică Dăscălescu!… Nu ţiu minte să am vreun şcolar cu aşa nume. |
| – Nu se poate! |
| – Să vedem… |
| Şi se uită în cataloage. |
| – Nu; n-am nici unul Mitică Dăscălescu, în cursul inferior; ai făcut confuzie; trebuie să fie în cursul superior. |
| Alerg… de astă data drept la madam Piscupescu. |
| – Madam Piscupescu, de ce clasă dă examen nepoţelul matale? |
| – De clasa VI. |
| – A! zic eu… Bine. |
| Şi dau fuga-napoi la Ionescu; zic: |
| – E în clasa VI Mitică Dăscălescu al meu. |
| – Atunci nu e la mine, e la Georgescu; îl cunoşti pe Georgescu? |
| – Nu. Tu nu-l cunosti? ţi-e coleg. |
| – Ba da, ţine foarte mult la mine, nu e-n stare să-mi refuze nimic. |
| – Atunci – zic eu – mă rog ţie, nu mă lăsa!… ştiu că pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit… |
| – Iar?… eşti cu birja… hai de mă du degrabă la Georgescu. |
| – Haide. |
| Ajungem… Aştept în birje pe Ionescu. Peste câteva momente iacătă-l. |
| – Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont; dacă mai întârziam un sfert de ceas, până la două, mergea cu cataloagele la şcoală şi trecea notele în matriculă: protejatul tău avea un 3. |
| – Şi acum? |
| – Are 7. |
| Uite-te – am gândit eu – ce va să zică o întârziere de câteva minute; cum poate nenoroci pe un tânăr! Rămânea Mitică Dăscălescu iar repetent, cu toate că ţine la el atâta mamită-sa Dăscăleasca, la care ţine Piscupeasca, la care ţine Sachelăreasca, la care ţine Iconomeasca, la care ţine Diaconeasca, la care ţine Preoteasca, la care ţine mult graţioasa Popeasca, la care ţiu foarte mult eu, la care… |
„Moftul român”, 1901, 24 iunie; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri (1908)
Dehors c’est bien l’automne aux feuilles dissipées,
Le vent jette aux carreaux lourdes gouttes rebelles;
Des lettres tu relis, qu’a rongées le temps cruel
Et tu revois ainsi toute la vie passée.
Tu fais passer le temps avec des bagatelles,
Tu ne veux pas qu’on frappe a ta porte fermée;
Mais combien il est doux, oubliant la geleé,
Ou’on rêve près du feu, quand la tête chancelle.
Et je médite ainsi, et mon esprit se penche
Vers la fée Dochia des légendes d’antan;
Et le brouillard autour s’amasse en avalanche;
Mais tout d’un coup j’entends la jupe au son d’argent,
Un tendre pas posé à peine sur les planches…
Et puis deux froides mains couvrent mes yeux ardents.
Ce sară-i d’aiastă sară
Domnului Doamne
Da’ îi sara de ajun
Înspre ziua de Crăciun
Când Hristos Domnul cel sfântu’
A venit pe-acest pamântu
În paiele grâului,
În florile fânului.
Bătrâni şi tineri,
Toţi stângaci,
Nu încă unii
Iar ceilalţi nu mai,
Şi-n sâmburul din care mă desfaci,
Un biet adult se înmulţeşte. Vai,
Ce jalnic fragmentaţi
Şi fără miez,
Timpi depărtaţi egal de mine!
O, Doamne spune-mi unde să m-aşez
Când toate vârstele îmi sunt străine
Şi în zadar
Copilul care sunt
Caută speriat un timp cărunt
Sau chiar,
Mergând cu visul mai departe,
O cât mai luminoasă moarte…
Dar nu găseşte disperat decât
O nemurire-n care i-e urât.
În revărsat de zori, pe baltă lumina face minuni. Pe faţa apei sclipise, ici, sfărămături de oglinzi; colo, plăci de oţel; comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca în nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte, neclintită, de rai. Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lugere, trupul lui se legăna agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta demult. E răcoare şi răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece care-i trimite fiori pănă supt aripi.
Deodată se opreşte; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii. Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioarele de dinapoi; cu ochii mari deschişi, cată la cumplitul duşman. În spaima ei îl vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta şi, dimpreună cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit.
Îşi aşteaptă sfârşitul.
Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atât de mică, atât de neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, o păşeşte dispreţuitor şi trece, măreţ, mai departe. Broscuţei nu-i vine să creadă. Mai stă aşa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă frunză şi într-un avânt de recunoştinţă, ea, cea dintâi, taie tăcerea dimineţii:
– Oaac!
« Pagina anterioară — Pagina următoare »