Spune-mi, scumpă Elizo, ce este fericirea?
Pe ce ţărmuri răsare, ce loc îi e plăcut?
E veche ca pământul, împodobeşte firea,
De mult, sau deodată cu tine s-a născut?

Am cătat-o-n pustiuri, am cătat-o în lume,
Am cătat-o pe dealuri, pe munţi şi pe câmpii;
Am cătat-o-n deşertul eho al unui nume,
Pe valurile mării, în titluri, bogăţii.

Zadarnică silinţă! Fericirea s-ascunde;
Fără folos pe urmă-i vedeam că ostenesc;
O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi răspunde:
Te întâlnii, iubită, şi-n ochii-ţi o găsesc!

Vedeţi aceste locuri, aceste stânci râpoase?
Vedeţi pământu-acesta detot nelocuit?
Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase!
Mai mult decât oriunde aici sunt fericit.

Eliza e viaţa ce toate-nsufleţeşte;
Zâmbirea-i e cerească, privirea ei Amor;
A ei dulce suflare ăst aer bălsămeşte,
Şi graţiile-ntr-însa văd o tânără sor.

Dacă ar fi pământul în vechea simplitate,
Când cea dintâi femeie în rai s-a pomenit,
Frumoasă,-mpodobită cu darurile toate,
Şi nobila-i icoană în unde şi-a privit:

Negreşit că Eliza de sine încântată,
Văzându-şi în fântână atâtea frumuseţi,
Tovarăşelor sale: ,,Veniţi, le-ar zice-ndată,
În crěstalul acesta minune să vedeţi.

Voi sunteţi prea plăcute, şi dulcea-vă privire
Inima mea o trage, mi-e drag să vă ascult;
Dar vaz colo în apă un lucru peste fire,
Un chip care vă-ntrece, şi-mi place şi mai mult!”

Până nu o văzusem, pân-a nu o cunoaşte,
Eram de nopţi, de zile, de toate dezgustat.
Vremea ce-acuma zboară părea că se târaşte,
Anii, ca o povară grozavă de purtat!

Vântu-mi părea suflare zadarnică şi rece,
Cerul ca o câmpie de care sunt sătul,
Eho numai un sunet ce fără folos trece,
Aurora o rază privită îndestul.

Ziceam: O zi ca alta, şi tot acelaşi soare!
În lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori.
Le privesc cu Luiza; totul schimbat îmi pare,
Cerul este cu stele, câmpiile cu flori.

Aurora, o nimfă de soare prea iubită,
Se deşteaptă şi-n aer alunecă zâmbind,
De cele dintâi ceasuri, de-ai săi fii ocolită,
La soare, ce-o urmează, cu dragoste privind.

Zefirul, o fiinţă de bine făcătoare,
Care către cer duce suspinuri omeneşti;
Eho, o zeitate la chinuri simţitoare,
Ce repetează glasul acelei ce slăveşti.

Când tăcerea Elizei îmi spune-a ei iubire,
Când mâna ei mă strânge, când ochii-i îmi vorbesc;
Când lângă ea uit lumea şi nu mai am simţire,
Decât pentru minutul în care o privesc,

Zic: ,,Viaţa este scurtă şi fericirea trece:
Spun că plăcerea stinge făclia lui Amor:
Dacă iubirea noastră e s-aibă sfârşit rece,
De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?”

Ca o injecţie intravenoasă
acest şir de cocori
de care ţipă
mugurii,
bălţile,
mâinile noastre întinse.

Ca o injecţie intravenoasă
într-un organism slăbit,
ca o injecţie intravenoasă
de care se rup
mugurii,
bălţile,
mâinile noastre întinse.

Şi sângeră florile,
şi sângeră sălciile,
şi vinele noastre se-nvineţesc.

Ce proşti mai suntem amândoi!
Comori de plăceri dorm în noi,
Şi cum le-ar putea deştepta
O clipă din dragostea ta!
E oare-o virute-a răbda? …
Cu zâmbetul tău mă-nfiori,
Stăpâna atâtor comori:
Eu ştiu că mi-ai da, dac-aş cere,
Tu ştii c-aş primi, de mi-ai da,
Şi totuşi răbdăm în tăcere,
Privind cum viaţa se trece
Pustie, şi tristă, şi rece.

(Vieaţa, an II, nr 4, 5 martie 1895)

Omul Comun

I. Dilema

1. O viziune a omului comun

Aievea nu şi nici cu-nchipuirea
Eu munţii nu-i mai simt cum îi simţeam
În vremea unor basme petrecute
Când se făcea că un copil eram,
Când mă-nsoţeam cu păsări şi cu ciute,
Când mă-nstelam cu flori, când nu eram.

Văd o-nserare plină de lumină
Plutind pe bucla unui brâu de brad,
În mijloc e poiana-n lună mată,
Şi-ntr-însa cineva a desenat
Copilul pur pe care altădată
Aşa precum pe mine l-a chemat.

Tabloul se apropie şi creşte,
Îl am în faţă ca un ochi deschis.
Copilul mişcă buzele şi-ngaimă:
“Eşti rău, străine – te-am văzut şi-n vis”…
Şi buzele îi tremură a spaimă –
“Eşti rău, străine, pleacă” – mi-a mai zis.

“Ce vrei, copile? Nu mă poţi cunoaşte!
De ce-mi priveşti în suflet ca-ntr-un sac?
Vezi bine, nu sunt jucării într-însul.”
“De-aceea-ţi pare sarbăd şi posac.”
Şi-năbuşit a trebuit să tac.

“Eşti rău, străine. Lămurit eu nu ştiu,
Dar te-am văzut şi-n vis şi se făcea
Cum cineva pe oameni îi loveşte –
Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa.
El mi-a strigat: – Şi tu, la fel vei creşte!
Eu când voi creşte nu voi fi aşa.”

Pe frunte îmi ţâşni sudoare rece –
“Ascultă, deşănţat judecător,
Găseşte-ţi altă victimă şi spune-i
Acest vis sadic şi amăgitor;
Ai merita să fii legat în funii,
Să nu mai tulburi traiul tuturor.”

Dar deodată-n juru-mi mii de voci
S-au auzit strigând cu larmă multă:
“Ascultă, tu, străinule de jos.
“Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!”
Oh, surd strigau şi trist şi dureros –
“Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!”

De-atunci nicicând eu nu l-am mai văzut,
Dar parcă mă-nfioară-o presimţire
Şi-mi tot repet blestemul ce-a rostit
Cu voce tremurată şi subţire,
Prin codri mari îl caut răvăşit
Şi-n vise îl mai caut, în neştire.

Dar pentru mine azi străini îs codrii,
Sunt numai arbori, pietre, flori şi hău,
Iar visele-ncărcate de coşmaruri
Nu-mi mai aduc curatul chip al său…
Pe suflet tot arunc cernite zaruri –
“De ce mi-ai spus, copile, că sunt rău?”

2. Omul comun ia o hotărâre

“Eu viaţa mi-am închis-o sub lăcate,
Şi-atâtea zile s-au stătut în van,
Din multe cugetări adevărate
Mi-am înjghebat un jalnic paravan.

Mi-am înjghebat justificări senine
Când părăsisem drumul durei munci:
Dar dac-ar roade suferinţa-n mine
Tot necesară-aş crede-o şi atunci?

De m-ar izbi puterile inerte
Ce stânjenesc înaltul ţării zbor,
Au m-aş păstra şi-atunci în trândăvia,
Acestui trai anost şi-adormitor?

Se cere să lovesc în cei pe care
Eu i-am slujit, simţind că putrezesc.
Va fi nevoie, ştiu, fără cruţare,
Fără regret, şi-n mine să lovesc.

Ideile-mi rămase, triste cete,
Am să le-ntrem cu asprul vieţii vin,
La oameni, părăsiţii mei prieteni,
Sfios, dar hotărât am să revin.
. . . . . . . . . . . . . . .
Văd o-nserare plină de lumină
Plutind pe bucla unui brâu de brad.
În mijloc e poiana-n lună mată
Şi-ntr-însa cineva a desenat
Copilul pur pe care altădată
Aşa precum pe mine l-a chemat.

Eu simt o bucurie dureroasă,
Simt ochii lui ţintiţi asupra mea
Şi tâmplele îmi bat înfierbântate,
Sunt stânjenit, dar parcă aş zbura…
– Copile, ai avut atunci dreptate,
Dar pentru ce mă mai priveşti aşa?”

II. Regenerarea

1. Omul comun pleacă din birou

“Bună dimineaţa, munţilor. Dormisem
Un somn greu, dar iată, iar vă pot privi,
Bună dimineaţa, codrilor de tisă,
Bună dimineaţa, proaspeţi zori de zi.

Bună dimineaţa, oameni. Somn de moarte
Mă zvârlise între trândavi şi învinşi,
Bună dimineaţa, sate de departe,
Bună dimineaţa, zori de zi aprinşi.

Drumuri nesfârşite, bună dimineaţa,
În coşmaru-mi groaznic v-am visat ades…
Am să-mi spăl în rouă palmele şi faţa
Şi-am să sorb mireasma florilor de şes.

Şovăielnici paşii-mi caută-n ţărână
Urmele pe care mai demult am fost.
Urme noi striviră urma cea bătrână
Şi să o mai caut n-are nici un rost.

Temelii durate trudnic înainte
Sunt acoperite de clădiri întregi.
Viaţa-n cascadarea-i largă şi fierbinte
Zămisleşte zilnic înnoite legi.

Bună dimineaţa, păsări bete-n soare,
Mi-aţi strigat odată să mă-ntrec cu voi.
Mă primiţi voi după-atâta vreme oare?
Ori vă veţi retrage-ndemnul înapoi?

Sufletu-mi se umflă-n vânt ca o aripă,
Clipele prin arbori freamătă a zbor.
Fierb în câmpuri seve, păsările ţipă…
Amintirea, numai, tace mustrător…”

III. Treapta superioară

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

2. Tablou general

Pe fluviul fără de capăt şi fără sfârşit,
Pe fluviul timpului lunecă stoluri de nave,
Catarge-ndreptate spre est şi spre vest şi zenit,
Ori, fără catarge, bolnavele lumii epave.

Iar apa aceasta-i vrăjită şi-nchide în ea
Atâtea destine sub undele-i verzi de uitare,
Şi-atâtea destine, pe unda-i brăzdează să stea
O urmă-n vecie nestinsă şi scăpărătoare.

Şi fluviul curge în curbe-ndoite spre înalturi
Cu apele-i palide-n tot mai grăbită năvală,
E-un clocot de valuri, e-un cor ce se zbuciumă-n salturi,
Aud zăngănind o fantastică luptă navală.

Epavele lumii îşi cheamă arcaşii pe punţi –
Fantome cu sângele încă în vine –
Gem robii sub punţi şi cătuşele-şi zornăie, crunţi,
Săgeţile ţiuie-n zboruri haine.

Pe navele lumii au oamenii scut nepătruns,
Steag roşu se zbate,
Fantome cu sângele încă în vine, pe-ascuns,
Lovesc pe la spate.
Dar navele lumii, pe val, neînvinse zburând,
Tresaltă,
În fund de epave cătuşele sar, răsunând
Sub daltă,
Şi fluviul curge în curbe spre steaua înaltă.

Pe fluviul timpului navele tinere lunecă.
Cu faruri aprinse se surpă-ntunericul orb,
Şi razele lor ascuţite nicicând nu se-ntunecă
Şi, simplu matroz, eu lumina aceasta o sorb.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

4. Spre fericirea personală

Somnul meu laş e de-acum amintire urâtă
Care-n răstimpuri mă întărâtă…
Lumea sufletului mi-i asanată,
Cerbii printr-însa tropotă-n ceată,
Sună sub soare şi lună, mereu,
Clopotul limpede-al cerului meu.
Cu braţele goale din zori până-n sară,
Se seceră-n sufletul meu ori se ară,
Se-nalţă gânduri, se sapă fântânile,
Se şuieră doinele de primăvară –
Doinele mele – izvoarele-ngâne-le…

Şi totuşi, ceva mai lipseşte. Flămând,
Inima încă-mi mai bate, cerând.
Lipseşte o floare, neînflorită
Nici în somnu-mi adânc,
Nici în munca-mi grăbită.

Mă deşteptasem şi-atunci am pornit
Prin euritmia pădurii în goană,
Aerul munţilor m-a ameţit,
M-au încântat căprioarele negre-n poiană,
Şi pestriţele aripi tremurătoare,
Şi susurul surd izvorât de sub bolţi de frunzare…
Dar numele nu mi-am legat
De nici un copac cu frunzişul rotat,
N-am chemat nici o căprioară la mine
S-o sărut între coarnele fine,
Apoi, amândoi, după vânt, în lumină

Să pornim dănţuind peste stâncile roşii, de fier…
Poate de-aceea-mi venea să ţip fără pricină
Şi mă oprea, ruşinându-mă, codrul sever.

Mă deşteptasem şi-atunci am pornit
Prin sate, în carul cu crâşnete frânte de roţi.
Am stat la taifas cu ţăranii şi fetele tinere,
Lângă ei mă-ntristam şi mergeam la petreceri cu toţi.
Întrebam: Voi, naivi filosofi, să-mi răspundeţi,
Care e marele vieţii-adevăr? Ce să fac?
Am trecut de la unul la altul, precum în pădure
Eu treceam întrebând despre farmec copac de copac –
Şi-mi compuneam un răspuns întrebării
Culegând de la toţi, de la toate,
Precum în păduri din frunzele nenumărate…
Mă deşteptasem şi-atunci am pornit
Printre blocuri semeţe cu-antene pe ţeasta bombată,
Blocuri dansând după muzica dură-a tramvaielor,
Muzică ameţitoare şi multiplicată,
Soră cu muzica sobră, de unghiuri şi planuri,
Armonie-a metropolei, jerbă de fier şi elanuri.
Dar nu m-am legat de nici un ungher,
De nici o fereastră aprinsă în seară stingher,
De la toate ferestrele-o rază am aprins şi-am strâns,
Pentru mine. De aceea nici o fereastră
Nu s-a aprins, nu s-a stâns…

Veţi spune că multe-am văzut, dar nimic n-am păstrat
Că nimic n-am ales din a lumii bogată recoltă,
Dar eu am văzut şi păstra-voi ceva minunat,
O constelaţie roşie-aprinsă pe boltă,
Şi sufletul meu încântat numai ei îi ridică
Şoapta-mi de dragoste, până-acum unică
“Constelaţie ce sui
În azurul albăstrui
După legi ce azi le ştiu,
Sfredel luminos şi viu,
Constelaţie ce sui,
Şi planeta lumii mele
Limpezită de ploi grele
Zboară-n largile-ţi inele…
Constelaţie ce sui,
Cad îmbătrânite stele
În adâncul timpului,
Într-al morţilor pustiu…
Numai tu nu poţi s-apui,
Sfredel luminos şi viu,
Constelaţie ce sui.”
Zboară-n seară şoapta clară,
Sufletu-mi freamătă ca o vioară,
Şi totuşi ceva mai lipseşte. Flămând,
Inima încă mai bate, cerând,
Dar lumea sufletului mi-i asanată,
Cerbii printr-însa tropotă-n ceată,
Sună sub soare şi lună, mereu,
Clopotul limpede-al cerului meu.

5. Poiana primei amintiri

Revăd din nou poiana primei amintiri –
Copilul care am fost eu spre mine vine,
Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri…
– Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine…

Şi mă priveşte cu o candidă trufie,
În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,
Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
– Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?

Ca Dumitru-n albanime
Mai viteaz nu era nime,
Nici la braţ mai viguros,
Nici la umblet mai frumos:
Era înger la iubire,
Zmeu era la războire;
Între fete curcubeu,
La bătăi trăsnet şi leu.
El cu dragii săi tovarăşi
La război pornit-a iarăşi,
Dar pe drumul lat şi-ntins
L-a cuprins un dor pe cale:
Dorul Angelinei sale.
Şi el zice către fraţi:
Dragii mei! Voi m-aşteptaţi,
Până-n seară, până-n noapte,
Până mâine-seară poate,
Pân mă duc la draga mea
Căci nu pot de dor de ea!
Astfel zise lin şi blând
Şi-apoi pleacă şuierând
Pe poteca mult bătută,
Care duce la palută!

La palat dacă-a sosit
Porţile-nchise-a găsit.
Ce-i aceasta? Niciodată
N-a fost poarta sub lăcată,
Şi-acum pentr-ntâia oară
Geme poarta sub zăvoară?!
Greu uimit d-aceste, el
Bate-n poartă-ncetinel.
Vine-o babă şi-l priveşte,
De pe zid apoi vorbeşte:
Ce tot baţi? Mergi înapoi!
N-ai să caţi nimic la noi!

Şi Dumitru greu mâhnit
De răspunsul ce-a primit,
Bate-n poartă cu piciorul,
Sparge poarta cu toporul:
Intră-n casă şi gemea;
Căci în casă ce vedea?
Un fecior oh, bată-l vina
Ţinea-n braţe pe-Angelina,
Şi glumea, şi-o dezmierda
Şi cu foc o săruta.

Trist Dumitru geme, zbiară
Şi-n mânia lui amară
Prinde lemnul sclipicios:
Angelina cade jos,
Crud bolboroseşte-n sânge,
Lin oftează şi se stânge.
Viperă cu două limbi!
Astăzi juri şi mâini te schimbi!
Astăzi juri pentr-a-nşela,
Mâine-nşeli pentru-a jura:
Deci să moară mişeleşte
Inima care minţeşte!
Apoi crunt şi disperat
Către tânăr s-a-nturnat:
Vezi cadavrul!… Dublă crimă…
Este chiar a ta victimă…
Sân zdrobit de două ori…
Pleacă fruntea… taci şi… mori!
Barda fulgera prin aer;
Un suspin înfrânt şi-un vaier,
Şi-un fecior tânăr frumos,
Mort de bardă cade jos.

Ucigaşul lung priveşte
Sângele cum abureşte
Şi tăcut ca fierul stând
El se pare tremurând:
Simte-ale mustrării icuri
Şi din gene-i lunec picuri.
Iar în urmă s-a plecat,
Trupurile-a ridicat
Şi-aşteptând până deseară,
Cu ele-a grăbit la moară
Şi la ţărm groapă săpa,
Acolo le-nmormânta.

Şi de-atunci Dumitru n-are
Linişte şi zi cu soare;
Şi d-atunci mereu plângea
Lângă moară şi zicea:
Moară! pentru orişicine
Macină fărina bine!
Căci copila ce-am ucis
A fost singurul meu vis,
A fost blândă cum e steaua
Şi mai albă decât neaua!
Macină fărina bine,
Moară, pentru orişicine!
Căci voinicul ucis azi
A fost nobil şi viteaz!

Şi pe locul, unde fu
Tânăru-ngropat, crescu
Un cipres cu frunză lată;
Unde-a fost dânsa-ngropată,
Au crescut viţe de vii.
Şi d-atunci prin bătălii
Toţi la chiparos s-adun
Şi pe rane frunză pun:
Căci e frunza fermecată,
Vindecă ranele-ndată.
Iar la vie rând pe rând
Curg bolnavii, căci gustând
Fructul viţei fermecate
Iar le dă lor sănătate.

(Cluj, octombrie 1885)

Baladă din Albania

Tu nu eşti frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond
Când se lasă cu dulceaţă peste pieptu-ţi ce suspină,
Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină.
Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.

Astfel treci şi tu prin lume… ca un basmu de proroc!
Eşti săracă dar bogată, eşti mâhnită dar senină!
Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poţi oare fi de vină
Dacă faţa ţi-e urâtă, pe când anii-ţi sunt de foc.

Când ai şti tu cât simţirea-ţi şi privirea-nduioşată
Cât te face de plăcută şi de demnă de iubit,
Tu ai râde printre lacrimi şi-ai ascunde negreşit
În cosiţa ta de aur faţa-ţi dulce şi şireată.

Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,
Dar ca marmura cea rece nu au inimă defel.
Pe când tu!… eşti numai suflet. Eşti ca îngerul fidel
Ce pe cel care iubeşte ar veghea-n eternitate.

Şterge-ţi ochii, blondă Marta… ochii-ţi negri… două stele
Mari, profunzi ca vecinicia şi ca sufletu-ţi senin.
O, nu ştii cât e de dulce, de duios şi de divin
De-a te pierde-n ochii-aceştia străluciţi în lacrimi grele.

O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea… o sântă,
O martiră ce surâde printr-a lumei dor şi chin,
Pe când ochiul ei cel dulce şi de lacrimi încă plin
Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată.

Ai surâs?!… O! eşti frumoasă… înger eşti din paradis
Şi mă tem privind la tine… căci ţi-o jur: nu m-aş mira
Dac-ai prinde aripi albe şi la ceriuri ai zbura,
Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.

Tăceţi, voi toţi din jurul meu,
Vă rog tăceţi –
Că-s obosit,
Şi-aş vrea să dorm,
Şi-aş vrea să mor,
De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor
Ca cei ce-s morţi de mult!…
Tăceţi,
Vă rog tăceţi…

Abia sosit,
Voi mă-ntrebaţi pe unde-am fost!…
O, de-aţi şti voi ce drumuri lungi,
M-adăpostea, pribeag mereu tot pe-alte mări!…
Ce fund de zări
O, de-aţi putea porni şi voi
Pe unde-am fost!…

O, de-aţi putea şi voi cândva,
Pornind grăbiţi pe urma mea,
Să rătăciţi ne’ntrebători
Şi ne’ntrebaţi!…
Să vânturaţi pământul tot –
În lung
Şi-n lat –
Şi fund de văi,
Şi vârf de munţi, necercetat,
Să cercetaţi
Ne’ntrebători
Şi ne’ntrebaţi!…
O, de-aţi putea-ntâlni şi voi ce-am întâlnit –

Femei cu ochi frumoşi de bronz
Şi guri de-argint,
Ce le-am iubit,
Şi le-am iertat –
Căci toate mint,
Cum i-au minţit
Pe toţi pe câţi i-au întâlnit!

O, de-aş putea să vă spun tot…
Dar nu –
Plecaţi…
Că-s obosit –
Şi-aş vrea să dorm,
Şi-aş vrea să mor,
De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor!…
M-aţi ascultat –
Vă mulţumesc…
Acum plecaţi.

(1908)

Deschid cu teamă uşa cămării de-altădată
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, şi răcoarea, şi umbra lor uitată.

Mă prinde amintirea în vânătul ei fum,
Prin care cresc pe poliţi şi rafturi, ca pe ruguri,
Arzând în umbră, piersici de jar, şi-albaştri struguri
Şi pere de-aur roşu cu flăcări de parfum.

Şovăitor ca robul, ce calcă o comoară
Din basmul cu o mie şi una de nopţi, mă-nchin:
Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin –
Şi tămâioşii galbeni ca soarele de vară.

Se-aprind fantasmagoric caise şi gutui:
Trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde…
Dar părăsind cămara ce minţile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.

(„Pe Argeş în sus”, 1918-1923)

De ce nu se-amestecă totul?
De ce nu se-acoperă
Pielea lucioasă a pământului cu blană?
De ce nu răsare iarba verde şi fragedă
Pe spinarea fierbinte a fiarelor din păduri?
De ce nu le cresc pomilor aripi
Şi păsărilor rădăcini?
De ce nu ciripesc pietricelele fericite
De pe marginea râului?
Eu de ce nu învăţ să urăsc?
Eu de ce?
– O, Doamne, ce copil obositor,
Oftează îngerul.