De ce nu se-amestecă totul?
De ce nu se-acoperă
Pielea lucioasă a pământului cu blană?
De ce nu răsare iarba verde şi fragedă
Pe spinarea fierbinte a fiarelor din păduri?
De ce nu le cresc pomilor aripi
Şi păsărilor rădăcini?
De ce nu ciripesc pietricelele fericite
De pe marginea râului?
Eu de ce nu învăţ să urăsc?
Eu de ce?
– O, Doamne, ce copil obositor,
Oftează îngerul.

O, corbi siniştri, vă iubesc!
Voi ce pe-al iernei alb linţoliu
Cădeţi în stoluri ce-ngrozesc
Ca nişte pete mari de doliu!

În fracurile voastre negre
De ciocli, aveţi ceva de gală,
Şi-n croncănitul vostru râde
O ironie triumfală!

Duşmani cetăţilor banale,
Prin vechi ruini v-adăpostiţi,
Şi sub dispreţul vostru rece
O lume-ntreagă-nvăluiţi.

Dacă vă muşcă foamea-ntocmai
Ca feudalii castelani,
Vă năpustiţi pe avuţia
Muncită-a bieţilor ţărani.

Şi negrul vostru e simbolic,
E doliul ce-ndurător
Purtaţi victimelor căzute
Sub ciocul vostru hrăpitor.

Chiar Edgar Poe în cinstea voastră
A scris balada-ntunecată
Al cărei leit-motiv e tistul
Şi-ngrozitorul: niciodată!

O, corb sinistru, al meu suflet,
Scârbit de lupte şi de jale,
E-atras de doliul sarcastic
Ce-l poartă aripile tale!

Şi-aş vrea, pentru-a scăpa de viaţa
Sugrumătoare a cetăţii,
Să deviu regele ruinei,
Al păcii şi-al singurătăţii.

(D-lui C. Pariano)

Frumoasă e natura, frumoasă dimineaţa,
Plăcut este al undei murmur melodios:
Şi roua şi zefirul, şi floarea şi verdeaţa,
Dar lumea nimic n-are ca tine de frumos.
A mea inimă, suflet pe pasurile-ţi zbor,
Şi vântul îţi şopteşte misterul de amor.

Sunt dulci ale prunciei dorite suvenire
Şi visuri fericite, iluzii îngereşti,
Dar nu e nimic dulce ca dulcea ta zâmbire,
Dar nici un vis nu-mi place, de nu-l pricinuieşti.

Când soarta nemblânzită m-adapă cu durere,
Când lumea ş-orice bunuri aş vrea a le uita.
Nimic nu cer vieţii, mărire, nici putere,
Nimic nu mă mângâie decât iubirea ta.
A mea inimă, suflet pe pasurile-ţi zbor,
Şi vântul îţi şopteşte misteruri de amor.

Pe crengi, aceleaşi cuiburi vechi de ciori,
Pe care, seara, le frământă vântul!
Şi soarele! s-a dus de-atâtea ori,
Ca astăzi, să încunjure pământul!

Ştii pe de rost şi crengi, şi vânt, şi ciori.
Şi-un clopot iarăşi a-nceput să sune.
Nu-i bine, seara, să-1 asculţi ce spune.
Aşa răsună-n fiecare seară,
Şi vântul frânge sunetul – de-ţi pare
Că-i o ghitară
Cu arii singuratice şi rare.

Ţi-e sufletul – cum se frământ-un vânt.
Te-alungi pe tine singur c-un cuvânt.
Te cauţi mult – şi nu te mai ajungi.

Şi-ţi cade-n suflet umbra vremii lungi.

Dormi…

Fie-ţi viaţa veşnică poveste,
Cu începutul veşnic nenceput;
Să nu mai ştii ce-a fost, nici ce mai este;
Să curgă-ntr-una basmul neştiut.

Să fii mereu la mijloc de poveste!

Pe crengi, aceleaşi cuiburi vechi de ciori,
Pe care, seara, le frământă vântul!
Şi soarele! s-a dus de-atâtea ori,
Ca astăzi, să încunjure pământul!…

Nu-i bine să priveşti de multe ori
Amurgul aiurit de vânt şi ciori.

(„Aur sterp”, Din toamna primăverilor de ieri, 1922)

(Ode, III, 11)

O, Mercur, a cărui poveţi deprins-au
Amphion, urnind după cântecu-i pietre,
Şi tu liră, care-n cald avânt din şapte
Coarde suna-vei

Templelor, ospeţelor mari amică ­
Nu c-altădată, fără de grai ­ o, spune-mi
Cântul, cărui nenduplecata Lyde-i
Plece urechea.

Ea ca mânza tretină-n câmp se joacă,
S-o atingi chiar nengăduind. Nu ştie
Rostul nunţii; crudă rămâne pentru-a
Soţului patemi.

Tigri după tine se iau şi codri,
Râul care fuge spumând opri-l-ai,
Alintându-l, fere-ndărăt portarul
Orcului groaznic,

Cerber ce cu sute de şerpi în creştet
Ca ş-al furiilor, esalează ciumă
Pe când spume fac şi venin tustrele
Limbile gurii.

Chiar Ixion, Tytios chiar în silă
Au zâmbit, deşartă rămas-au urna,
A lui Danau fiici auzind cântarea-ţi
Fermecătoare.

Lyde-ascultă crimele-acelor fiice,
Căci pedeapsa lor e să umple vasul,
Ce de-a pururi fără de fund se scurge ­
Soarta-ndelungă

Urmăreşte crimele mari în iad chiar:
Căci păcat mai nelegiuit putea-s-ar
Decât moarte soţilor lor cu aspru
Fier să le deie?

Una numai, demnă de-a nunţii faclă,
Vicleni frumos pe cumplitu-i tată,
Strălucind vestită de-atunci prin secoli,
Nobila fiică!

,,­ Scoli ­ ea zise, tânărul soţ trezindu-şi ­
Scoli să nu-ţi dea somnul de veci de unde
N-aştepţi. Fugi de socru-tău, de surori ce
Fără de lege,

Ca leoaice cari surprind juncanii,
Mirii lor ucid… numai eu mai blândă
Nici în tine dau, nici voi a te ţine-n
Negrele ziduri…

M-o-ncărca părintele meu cu lanţuri
Pentru că-ndurare avui de un biet om
Sau pe un vas trimite-mă-va departe-n
Câmpii numidici.

Fugi oriunde ochii te duc ori vântul
Până-i noapte, până veghează Venus,
Mergi cu bine. Ţine-mă minte… sapă-un
Vers pe mormântu-mi.”

Pe sub migdali şi pe sub roze
S-au dus în umbră zâmbitori;
Curgeau lumini din ceruri roze,
Vocalizau privighetori.

Curgeau lumini din ceruri roze,
Erau copii fermecători,
Şi coronaţi de-apoteoze
Se socoteau nemuritori.

Şi coronaţi de-apoteoze
Treceau-nainte şoptitori;
Pe sub migdali şi pe sub roze
S-au dus în umbră zâmbitori.

La toate lucarnele si balcoanele
Au scos din cer ingerii icoanele
Si-au aprins pe scari
Candele si lumanari.

Orasele de sus, in sarbatoare,
Au intins velnite si covoare,
Si ard in potire
Mireasma subtire.

Si din toate ferestrele odata,
Mii si sute de mii,
Heruvimii fac cu mana bucalata
La somnorosii copii.

O vedeţi colo, colo în vale,
Unde natura vesel zâmbeşte,
Unde păstorul zilele sale
În paza turmei le mărgineşte?
Inimă simplă, nevinovată,
Orice dorinţă lesne-mplinită.
La câmp simţirea e-adevărată,
La câmp viaţa e fericită:
La câmp, nădejdea zice, veniţi,
În fericire de vreţi să fiţi.

O vedeţi colo, în palat mare,
Înconjurată de bogăţie
Vedeţi ce cinste, ce drepturi are,
Vedeţi pe fruntea-i ce bucurie?
Relele-i fapte se schimb în bune,
Orice dorinţă are-mplinirea,
Numai mărirea toate supune,
Numa-n palaturi e fericirea.
Măriri, nădejdea zice, goniţi,
În fericire de vreţi să fiţi.

O vedeţi colo, colo-n războaie,
De steagul slavei falnic umbrită?
Ochii sunt groaznici, plini de văpaie,
De morţi, de sângiuri stă ocolită;
Apără dreptul, legea, credinţa,
Şi răsplătirea-i e nemurire.
A! ce plăcută e biruinţa!
Ce fericire e la oştire!
Nădejdea zice: războinici fiţi,
De fericire dacă doriţi.

O vedeţi colo, colo pe mare,
Cum îşi încrede soarta la vânturi,
Cum se preumblă fără-ncetare,
Şi ce departe e de pământuri?
Busola drumul la pol i-arată,
Află lumi nouă, creşte simţirea
Măsoară-adâncul, lăţimea toată:
Numai pe mare e fericirea.
Nădejdea zice: pe mări trăiţi,
În fericire de vreţi să fiţi.

O vedeţi colo,-n ţara grecească,
Azil al slavei ş-al libertăţii,
Fantoma mândră, urieşească,
Unde-a scris Solon cartea dreptaţii?
Frumoasa climă, ceruri senine,
Care însufla-n veci bucuria!
În aste locuri cît e de bine!
Ce fericire e în Grecia!
Nadejdea,-acolo, zice, trăiţi,
În fericire de vreţi să fiţi.

O vedeţi colo, colo departe,
În noru-acela ce se zăreşte?
A ! zice omul care la moarte,
Albit de zile, mâhnit soseşte:
Ca voi odată aveam greşeală,
Dar al meu sânge astăzi e rece,
Astăzi nadejdea nu mai mă-nşeală:
Veţi vedea singuri norul cum trece!
Pân-atunci însă, mergeţi, goniţi,
Norul acela unde-o zăriţi.

Un înţelept odată şedea cu un magnat
La sfat.
— Tu, care cunoşti lumea
Şi-n inime citeşti,
Te rog să-mi lămureşti
De ce-n societăţi alese mai anume,
Nici prinzi de veste când cu oameni te trezeşti
Nepotriviţi şi seci?
Aşa pe înţelept magnatul întrebă,
Iar el răspuns îi dă:
— Societăţile au soartă potrivită
Cu o bina din nou mai mult de lemn zidită.
Spre pildă, eu acum o casă mi-am făcut
Şi nici nu m-am mutat,
Iar greierii de mult
În ea s-au aşezat.
Cercând cu scumpătate
A fabulei sujet,
Găseşti c-avea dreptate
Acel om înţelept.
Şi cum să se numească
Gurliii mădulari,
Ce nu ştiu să vorbească
În societăţi mari,
Dar, prin a lor strigare,
Împiedică pe alţi,
Mai ispitiţi bărbaţi,
Să facă vro lucrare?