Pe sub migdali şi pe sub roze
S-au dus în umbră zâmbitori;
Curgeau lumini din ceruri roze,
Vocalizau privighetori.

Curgeau lumini din ceruri roze,
Erau copii fermecători,
Şi coronaţi de-apoteoze
Se socoteau nemuritori.

Şi coronaţi de-apoteoze
Treceau-nainte şoptitori;
Pe sub migdali şi pe sub roze
S-au dus în umbră zâmbitori.

La toate lucarnele si balcoanele
Au scos din cer ingerii icoanele
Si-au aprins pe scari
Candele si lumanari.

Orasele de sus, in sarbatoare,
Au intins velnite si covoare,
Si ard in potire
Mireasma subtire.

Si din toate ferestrele odata,
Mii si sute de mii,
Heruvimii fac cu mana bucalata
La somnorosii copii.

O vedeţi colo, colo în vale,
Unde natura vesel zâmbeşte,
Unde păstorul zilele sale
În paza turmei le mărgineşte?
Inimă simplă, nevinovată,
Orice dorinţă lesne-mplinită.
La câmp simţirea e-adevărată,
La câmp viaţa e fericită:
La câmp, nădejdea zice, veniţi,
În fericire de vreţi să fiţi.

O vedeţi colo, în palat mare,
Înconjurată de bogăţie
Vedeţi ce cinste, ce drepturi are,
Vedeţi pe fruntea-i ce bucurie?
Relele-i fapte se schimb în bune,
Orice dorinţă are-mplinirea,
Numai mărirea toate supune,
Numa-n palaturi e fericirea.
Măriri, nădejdea zice, goniţi,
În fericire de vreţi să fiţi.

O vedeţi colo, colo-n războaie,
De steagul slavei falnic umbrită?
Ochii sunt groaznici, plini de văpaie,
De morţi, de sângiuri stă ocolită;
Apără dreptul, legea, credinţa,
Şi răsplătirea-i e nemurire.
A! ce plăcută e biruinţa!
Ce fericire e la oştire!
Nădejdea zice: războinici fiţi,
De fericire dacă doriţi.

O vedeţi colo, colo pe mare,
Cum îşi încrede soarta la vânturi,
Cum se preumblă fără-ncetare,
Şi ce departe e de pământuri?
Busola drumul la pol i-arată,
Află lumi nouă, creşte simţirea
Măsoară-adâncul, lăţimea toată:
Numai pe mare e fericirea.
Nădejdea zice: pe mări trăiţi,
În fericire de vreţi să fiţi.

O vedeţi colo,-n ţara grecească,
Azil al slavei ş-al libertăţii,
Fantoma mândră, urieşească,
Unde-a scris Solon cartea dreptaţii?
Frumoasa climă, ceruri senine,
Care însufla-n veci bucuria!
În aste locuri cît e de bine!
Ce fericire e în Grecia!
Nadejdea,-acolo, zice, trăiţi,
În fericire de vreţi să fiţi.

O vedeţi colo, colo departe,
În noru-acela ce se zăreşte?
A ! zice omul care la moarte,
Albit de zile, mâhnit soseşte:
Ca voi odată aveam greşeală,
Dar al meu sânge astăzi e rece,
Astăzi nadejdea nu mai mă-nşeală:
Veţi vedea singuri norul cum trece!
Pân-atunci însă, mergeţi, goniţi,
Norul acela unde-o zăriţi.

Un înţelept odată şedea cu un magnat
La sfat.
— Tu, care cunoşti lumea
Şi-n inime citeşti,
Te rog să-mi lămureşti
De ce-n societăţi alese mai anume,
Nici prinzi de veste când cu oameni te trezeşti
Nepotriviţi şi seci?
Aşa pe înţelept magnatul întrebă,
Iar el răspuns îi dă:
— Societăţile au soartă potrivită
Cu o bina din nou mai mult de lemn zidită.
Spre pildă, eu acum o casă mi-am făcut
Şi nici nu m-am mutat,
Iar greierii de mult
În ea s-au aşezat.
Cercând cu scumpătate
A fabulei sujet,
Găseşti c-avea dreptate
Acel om înţelept.
Şi cum să se numească
Gurliii mădulari,
Ce nu ştiu să vorbească
În societăţi mari,
Dar, prin a lor strigare,
Împiedică pe alţi,
Mai ispitiţi bărbaţi,
Să facă vro lucrare?

Ce fac toată noaptea stelele-n cer?

De exemplu,
unele stele-fetiţe
îşi cos, modeste, paiete aurii
pe rochiţe

Alte stele,
mari amatoare de brăţări şi inele,
bat constelaţiile până le cad flecurile
şi se sting în înalt
toate becurile

Câteva, în hălăţele
alb-sidefii,
ajută la naşterea cosmică
a galaxiilor de copii

Stelele-băieţei,
fără să poarte vreo vină,
îşi încrucişează,
asemeni celor mai bravi soldăţei,
spadele lor de lumină

Altele îşi iau schiurile în spate,
ca nişte comete
adevărate

Dacă dorul de stele o să te afle
şi pe tine, fetiţa mea,
trează,
o să vezi cum, în grădina cerului,
la capătul fiecărei priviri de copil
îmboboceşte câte o rază

Ea stă singură acum la ultimul etaj,
mirosul ei suav pîlpîie,
oraşul se îndepărtează -înhămat la cîini
vagabonzi şi flămînzi.

Să punem pîine pentru vrăbii
şi trupurile noastre uscate şi fărîmiţate
să le punem
pentru pliscurile de argint şi flămînde
ale zeilor nevorbitori.

Mai multă milă pentru stelele care răsar,
mai multă compasiune pentru raza
de la lună,
mai mult frig pentru pietrele îngheţate
şi mie,
mie, pentru mine, -mai mult aer,
Mai mult aer!

Cucu… cu-cu!… prin grădină,
Cucu… cu-cu!… prin zăvoi,
Toată primăvara-i plină
Lumea pomilor de noi.

Mititei, cu pene sure,
Şi cu zborul vitejesc,
Toţi copacii din pădure
Ne cunosc şi ne iubesc.

Versul nostru lung răsună
Şi drumeţii trec şi spun:
– Cântă-ne de voie bună,
Cuculeţ de piază bun!…

Şi ni-i dulce şi uşoară
Viaţa noastră: zbier şi cânt-
Şi din toate una-i doară
Jalea noastră pe pământ-

Căci în viaţa noastră toată
Ce-i mai sfânt şi dulce nu-i
Cuibul nostru niciodată
N-a fost leagăn pentru pui!…

Niciodată nu ne cheamă
Gura pruncului flămând-
Şi cuvântul drag de mamă
Noi nu-l auzim nicicând!…

În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare
Şi-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare.

Atent îmi plec urechea, şi-ascult notele-i grele,
Ascult, cătând pe-ncetul să mă deprind cu ele,

Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,
Ce vrea să spuie marea cu-nfricoşata-i gură.

Dar apele-i ţin taina, schimbând a ei cântare,
Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,

Şi-acum, ca supt imperiul unei porunci secrete,
Îşi părăseşte jocul, şi-n larmă de trompete

Îşi trâmbiţă mânia, iar miile-i de creşte
Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,

Că cineva ascultă şi-nseamnă cu mirare
Ce poate să surprindă din larga ei cântare.

(Sămănătorul, 24 decembrie 1906,vol. „Fantazii”)

Eu v-am spus odată, că omul când greşeşte
Adeseori pe altul se dezvinovăţeşte;
Iar dacă nu-i rămâne alt chip de îndreptat,
Apoi ori întâmplarea, ori dracu-i vinovat.
În India bogată
Un cuvios bramin,
Deşi era în faptă
De rele patimi plin,
Însă prin iscusinţa acea de ipocrit,
El da încredinţare
Că ar avea purtare
Întocmai cum se cade unui bramin cinstit.
Oare ipocrizie
Şi-ntre bramini să fie?
(Sau numai pe la noi
Sunt lupi în piei de oi?)
La astă întrebare
Chiar fabula mea poate să facă dezlegare.
Braminii împreună cu toţii vieţuiesc
Şi se povăţuiesc
De un păstor mai mare.
Ei sunt pilduitorii de lege în popor;
Au multe slujbe grele,
Au post nu prea uşor
Şi aspre rânduiele.
Deci, într-o zi de post
Braminul meu la slujbă, hrănit cu totul prost,
Socoate cum s-o deie
Ceva la fruptişor
Şi-i vine-n gând să ieie
Un proaspăt ouşor
Şi să-l cam învârtească la para lumânării.
Urmând aceasta, iată pe uşile cămării
Păstorul se iveşte:
— Ce faci, cinstite frate? De ce te-ai apucat?
Vezi cum se dezveleşte
Oricât de mic păcat.
— Oh! dreptule părinte, braminul au răspuns.
Întru aşa ispită vicleanul m-au adus!
Iar dracul de sub pat,
Ca mâţa au ţipat:
— Ba, ba, cucernice! mă iartă,
Eu singur văd întâiaşi dată
Cum ouăle se coc
L-a lumânării foc
Şi-ţi mulţumesc pentru ştiinţă,
Dorindu-ţi pocăinţă.
Adio! Ţine minte că dracul nu cunoaşte
Câte, un bun făţarnic, în cugetul său naşte.