Sa numeri arbori, ani sa numeri
prin parcu-n care, inspirat,
eu, cand te-am sarutat pe umeri,
sarutu-n aripi s-a schimbat.

Cimilitura nici nu preget
s-o luminez : Cinel, cinel,
eu, cand te-am sarutat pe deget,
sarutul s-a facut inel.

Menit e chipul tau sa-nfrunte
al vremii val, neabatut.
Eu, cand te-am sarutat pe frunte,
sarutul lauri s-a facut.

Îmi place, către seară, prin selbea-ntunecoasă,
Să şed lângă un arbor, să cânt şi să privesc!
S-ascult a filomelei cântare-armonioasă,
Ş-a celorlalte paseri concertul îngeresc!

S-aud murmurul dulce al apei cristaline,
Ce printre flori şi iarbă se scurge-ncetişor;
Să văd razele lunii plăcute, ş-argentine,
Venind să se reflecte în micul râuşor;

Să-mi văd deasupra frunţii plutind strălucitoare
A stelelor lumine, ici-colo peste cer,
Şi-n juru-mi umbra nopţii aşa de-ncântătoare,
Ce-n lume răspândeşte tăcere şi mister.

Atuncea cât îmi place să-mi uit d-această viaţă!
Chiar rătăcind prin selbe să-mi uit că eu respir!
Iar numai câteodată din creieri-mi pe faţă
Să se reflecte încă vrun dulce suvenir!

Şi astfel să trec noaptea prin selbea-ntunecoasă,
Nutrindu-mă cu aerul îmbălsămit de flori,
Să-mi uit prezenta viaţă, atât de dureroasă,
Căci eu o voi relua-o în revărsat de zori!

Chiar dupa ce voi muri, dragul meu,
Si voi fi-ngropata adanc in pamant, dragul meu,
Deasupra mormantului meu va arde vesnic o flacara, dragul meu,

Ziua, flacara va fi alba, dragul meu,
Noaptea, flacara va fi neagra, dragul meu,
Si tu n-o vei vedea niciodata, dragul meu.
Flacara alba va fi dragostea mea pentru tine, dragul meu,
Flacara neagra va fi dragostea mea pentru tine, dragul meu,
Flacara alba si flacara neagra,dragul meu,
Nu se vor stinge niciodata, dragul meu,
Niciodata, niciodata, dragul meu.

Când auzirăm astfel de cuvinte,
Cu toţii am rămas de lemn-tănase !
Să nu cunoască domnul presedinte
Că dânsa este rromă de mătase ?!

În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare
Şi-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare.

Atent îmi plec urechea, şi-ascult notele-i grele,
Ascult, cătând pe-ncetul să mă deprind cu ele,

Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,
Ce vrea să spuie marea cu-nfricoşata-i gură.

Dar apele-i ţin taina, schimbând a ei cântare,
Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,

Şi-acum, ca supt imperiul unei porunci secrete,
Îşi părăseşte jocul, şi-n larmă de trompete

Îşi trâmbiţă mânia, iar miile-i de creşte
Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,

Că cineva ascultă şi-nseamnă cu mirare
Ce poate să surprindă din larga ei cântare.

(Sămănătorul, 24 decembrie 1906,vol. „Fantazii”)

Eu v-am spus odată, că omul când greşeşte
Adeseori pe altul se dezvinovăţeşte;
Iar dacă nu-i rămâne alt chip de îndreptat,
Apoi ori întâmplarea, ori dracu-i vinovat.
În India bogată
Un cuvios bramin,
Deşi era în faptă
De rele patimi plin,
Însă prin iscusinţa acea de ipocrit,
El da încredinţare
Că ar avea purtare
Întocmai cum se cade unui bramin cinstit.
Oare ipocrizie
Şi-ntre bramini să fie?
(Sau numai pe la noi
Sunt lupi în piei de oi?)
La astă întrebare
Chiar fabula mea poate să facă dezlegare.
Braminii împreună cu toţii vieţuiesc
Şi se povăţuiesc
De un păstor mai mare.
Ei sunt pilduitorii de lege în popor;
Au multe slujbe grele,
Au post nu prea uşor
Şi aspre rânduiele.
Deci, într-o zi de post
Braminul meu la slujbă, hrănit cu totul prost,
Socoate cum s-o deie
Ceva la fruptişor
Şi-i vine-n gând să ieie
Un proaspăt ouşor
Şi să-l cam învârtească la para lumânării.
Urmând aceasta, iată pe uşile cămării
Păstorul se iveşte:
— Ce faci, cinstite frate? De ce te-ai apucat?
Vezi cum se dezveleşte
Oricât de mic păcat.
— Oh! dreptule părinte, braminul au răspuns.
Întru aşa ispită vicleanul m-au adus!
Iar dracul de sub pat,
Ca mâţa au ţipat:
— Ba, ba, cucernice! mă iartă,
Eu singur văd întâiaşi dată
Cum ouăle se coc
L-a lumânării foc
Şi-ţi mulţumesc pentru ştiinţă,
Dorindu-ţi pocăinţă.
Adio! Ţine minte că dracul nu cunoaşte
Câte, un bun făţarnic, în cugetul său naşte.

Cei nouă zidari,
Nouă meşteri mari
Ei se socotea,
Ca ei să mi-ş facă
Zid de mănăstire
Să nu fie-n lume.
Zâua zâduia,
Noaptea se surpa.
Ei se socotea,
Jurământ punea
Ca ei să nu spuie
La neveste-acasă
Şi care va merge
Meşterul Manole
Luni de dimineaţă
Cu prânzu-nainte…
În zâd s-o zâduiască.
Opt necredincioşi…
Credinţ-o călcatu,
Credinţă n-avea
Şi ei le spunea,
Ele nu venea.
Manole, Manole,
Meşteru Manole,
El credinţa-şi ţine
Că el că nu-i spune
La nevast-acasă.
Luni de dimineaţă
Ea mi se scula,
Pruncu şi-l scălda,
Prânzu şi-l făcea,
La bărbat pleca.
El când o vedea,
Din gură grăia:
De-ar da Dumnezeu
Rugu să-i răsaie,
Pe ea să mi-o-ncurce,
Mâncarea s-o verse,
Doar vremea va trece.
Rugu-i răsărea,
Ea mi-l d-ocolea,
Măi tare venea.
El când mi-o vedea,
Cu mâna-i făcea
‘Ndărăpt să se-ntoarcă.
Ea, când îl vedea
Măi tare venea,
La el ajungea,
Mâncarea punea.
Zâdarii mi-o lua
Şi-n zâd mi-o punea.
Nimic nu-i vorghea,
Num-o zâduia,
Zâd pân-la genunchi.
Ea din grai grăia:
– Voi nouă zidari,
Nouă meşteri mari,
Doar voi nu glumiţi
De mă zâduiţi
Zâd pân-la genunchi?
Nimic nu-i zicea,
Num-o zâduia,
Zâd până la brâu,
Ea iar din grai grăia:
� Manole, Manole,
Meştere Manole,
Dar voi nu glumiţi
De mă zâduiţi
Zâd până la brâu,
Că zâdu mă strânge,
Ţâţişoara-m’ curge
Şi copilu-m’ plânge.
Nimic nu-i zicea,
Num-o zâduia
Zâd până la ţâţe.
Ea iar din grai grăia:
– Manole, Manole,
Meştere Manole,
Ţie nu ţi-i milă
De a ta soţie?
Că zâdu mă strânge,
Ţâţişoara-m’ curge
Şi copilu-m’ plânge.
Nimic nu-i zicea
Num-o zâduia
Zâd până la gâtu.
Ea iar din grai grăia:
– Manole, Manole,
Meştere Manole,
Ţie nu ţi-i milă
De a ta soţie?
Văd că nu glumiţi
De mă zâduiţi.
Zâd până la gâtu,
Că zâdu mă strânge,
Ţâţişoara-m’ curge
Şi pruncuşoru-m’ plânge.
Da’voi să-mi lăsaţi
Loc leagănului
La căpu zâdului,
Vântu când o bate
Ni l-o legăna
Şi când îmi va ninge
Pruncu mi l-o unge
Şi când o ploua
Pruncu-l va scălda.
Lui cu mama lui,
Lui cu mama lui!

cerul lipsit de stele
ca un orb pe a cărui faţă
dâre de lumină nevăzute
dispar încet…

Şi viaţa care merge înainte
şi fǎrǎ tine, şi fǎrǎ tine, şi fǎrǎ tine
triumfǎtoare viaţǎ pe ruine,

pe oase şi pe pǎrul tǎu de lunǎ,
pe ceea ce a fost şi nu e,
pe ceea ce coboarǎ, pe ce suie,

pe ceea ce nici nu ştim dacǎ e,
pe ceea ce nici nu ştim dacǎ a fost,
şi cu ce rost, şi cu ce rost, şi cu ce rost,

pe ceea ce ai vrea sǎ întorci şi nu se poate,
pe ceea ce-i aproape şi-i departe,
pe ceea ce desparte