Bun, dar cu noi cum rămâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinţi…
Ei au mâncat pâine,
părinţilor noştri le-au fost părinţi.

Dar noi, dar cu noi?…
Lor le-a fost frig, au pătimit,
au mers prin zăpadă, prin noroi,
au murit şi s-au nemurit.

Noi trăim, cu noi cum rămâne?
S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume şi ce anume?
Suntem, dar ne este urât!

Sã aflu adevãrul, si sus în munti am mers…
A cui e oare mâna ce tese-n Univers?

Acuma stiu – de lucru când iar s-a apucat,
Sã teasã si sã-ntindã pe cer stergar vãrgat,

Ea lasã draperia de nouri drept în jos!
E, tunetul, bãrbatul ce pleacã mânios…

Cât plouã, dupã nouri prin spatã a trecut
Multicolore fire, si-i gata de tesut,

Mãtãsuri diafane, luminã, funigei…
E, fulgerul, suveicã la îndemâna ei!

Si mult apoi, furtuna în zare pân’ s-a sters,
Ea tot mai mânuieste suveica-n Univers!

(“Cãlãretul orb”, 1975)

ÎNTUNERICUL

Tu care treci prin lume străin şi efemer,
Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,
Poet gonit de râsuri şi îngheţat de vânt
Ce cânţi ca o stafie ieşită din mormânt,
Sfarmă-n stânca rece a ta nebună liră,
Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră,
Ci tu, nebun şi palid, la poalele ei plângi
Ca valul care cântă trecutul unei stânci,
Ce veştedă, bătrână se leagănă prin nori,
Când stânca e eternă şi valu-i trecător.

POETUL

Şi tu crezi, geniu negru, că fără scop şi ţintă
A lumei und-amară mă-neacă, mă frământă ?
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele,
Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele ?
Voi să ridic palatul la două dulci sorori,
La Muzică şi Dramă… în dalbe sărbători
Voi să le-ngân viaţa şi-n cupa lor aurie
Să torn zi şi-ntuneric, dureri şi bucurie,
Să văd trecutu-n viaţă, să văd româna dramă,
Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă,
Şi muzica română chemând din munţii-n nouri,
Din stelele căzânde, din văile-n ecouri,
Din brazii ce suspină l-a iernei vijelie,
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie,
Chemând doina română, a inimelor plângeri,
A sufletului noapte, a dorurilor stângeri.

Românu-n trecut mare, e mare-n viitor !
Şi tu vrei ca poetul să fie trecător,
Pe-a ţărei sale ţărmuri să n-aibă ce să cânte ?
Dar nu-s colori destule în lume să-nveşmânte
A munţilor Carpatici sublime idealuri,
Ce-noată-n a lui suflet cum noată-n mare valuri,
Şi-n creierii-i aleargă de gânduri vijelii,
Cum ginii se sfaramă-n ruinele pustii.

Negreşit că, sus în ceruri
Soarele fiind aprins,
Nu se simte frigul, gerul
Care astăzi ne-a cuprins.

Negreşit! Focul din soare
Nu-l plăteşte Dumnezeu,
Însă noi plătim, sârmanii,
Lemne şi cărbuni mereu.

Doamne, de-ai veni-ntr-o noapte
Pe pământul îngheţat
Ca să vezi cât e de jalnic
Să tot tremuri nencetat,

Tu, care-ţi iubeşti făptura,
N-ai mai zice un cuvânt
Şi-ai opri crivăţul aspru
Să mai sufle pe pământ!

Dar nopţile acestea, frumoaso, cum de sunt,
Atât de diafane, din cer până-n pământ?

Pădurile par alge înalte-n clătinări…
Noi ne plimbăm alături pe fundul unei mări.

Lucirile acestea de sus, vor fi fiind
Sau astre, sau meduze prin adâncimi plutind…

De-aseară se zăreşte, cu cârma spre Apus,
O luntre aurie, deasupra noastră, sus…

Aşa ne urmăreşte de-aseară, pe-amândoi:
Stă drep deasupra noastră când ne oprim şi noi!

O, poate că din luntrea ce ne ţinteşte-aşa
Într-un târziu, o scară de raze s-o lăsa,

Şi dacă tu vroi-vei, ne vom sui. Apoi,
Cu luntrea aurie vom asfinţi şi noi.

Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
Te-asteaptă vise, prunc adormit,
În vise viaţa este eternă,
Cu ceruri blânde şi fără sfârşit.

Ce ştii tu-n lume câte se-ntâmplă,
Nici nu e bine tu să le şti,
Lumea-ngenunche la a ta tâmplă,
Şi, lângă tine suflet, cor de copii.

Astăzi, copile, eu îţi dau pâine,
Tu pâinea asta o muşti firesc,
Ce-ţi dau eu astăzi tu-mi vei da mâine,
Eu, legănându-te, îmbătrânesc.

Trupul tau fraged ca un mesteacăn
Să se îndoaie galeş în somn,
Ca să creşti mare, plâng şi te leagan,
Copile dulce, prea tinere domn.

La geam lumina lunii ţi-o scapăr
Luminii tale să-i dau ecou,
Dormi, fericitule, că eu te apăr,
Că eu în tine mă nasc din nou.

Capu-l pe perna pune-l, copile,
Totul e bine, ai tai sunt vii
Şi mai au viaţă şi mai au zile,
Să crezi că pururea ei vor trăi.

Mama şi tata ţie-ţi vor face
Leagăn de stele şi de ninsori,
Să-ţi fie bine, să dormi în pace,
Să ai lumina la ursitori.

Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
Dormi şi viseaza bunul tău vis,
Că-n vise viaţa este eternă,
Visul e lumea ce eu ţi-am promis.

Pat de rachită mirositoare,
Leagăn albastru şi-ncondeiat,
Pentru copilul care răsare
Şi-ai cărui ochi ritmul lumii îl bat.

Mama te leagană, veghează tata,
Somnul ţi-l apară ochi părinteşti,
Dormi şi visează că lumea-i gata
Şi te asteaptă numai să creşti.

Mie-mi trec anii, ţie-ţi vin anii,
Poate că mâine îţi va fi greu,
S-accepti ca astăzi eu ţi-am spus nani,
Dar nani-nani, frumosul meu.

Auzit-aţi ce poveste
A cântat, în zori, cocoşul?
Nici eu, că abia acu’
Se trezi din somn şi moşu’.

Se pare că în pădure
Cu tigrul se întâlni
O vulpiţă, dragi copii…
Tigrul voia s-o mănânce,
Ea, vulpiţa, nu voia.
Tigrul, numai colţi şi gheare,
Vulpea, însă,…cugeta:
Frumuşică, roşcovană,
A ajuns să fie hrană
Unui tigru? Fugi de-aici.
Dacă vrea să se înfrupte
Să dea iama…prin pisici.

– Tigrule, tu nu ai minte,
Cine-s eu, văd că nu ştii!
– Şi, mă rog, cine eşti tu?
– Sunt stăpână peste tot
Ce-i aici. Iar tu vei fi
Un prost, fără doar şi poate –
Dacă mă mănânci, adică.
– Cum să ştiu că ai dreptate?
– Foarte simplu, mergi cu mine
Şi-o să vezi cum mor de frică
Animalele. Oricare
Dintre ele, când mă vede,
Să se-ascundă prin tufişuri,
Lăsând treaba, se repede…
– Bine, vulpe, vin cu tine,
Vreau să mă conving şi eu
Că pe-aicea prin pădure
Eşti mai mult decât un zeu…

Şi porniră-ncetişor,
Vulpea-m faţă, tigru-n spate,
Pe cărările pădurii,
Unele nemaiumblate…

Le ieşi în cale cerbul,
Care nici nu se clinti,
Când, făr\’-a-l vedea pe tigru,
Pe vulpiţă o zări…
Mai apoi, văzând şi tigrul,
Cerbul, ce crezi, o zbughi…

– Ai aflat ce importantă
Sunt? Cum cerbul se fereşte
Ochii să îi dea cu mine?
Dar să mergem, se cuvine
Pentru-a fi convins, cum vrei,
Să vezi cum se dau deoparte,
Când apar, supuşii mei…

Un lup lângă vizuină,
Văzu vulpea, nici măcar
O infimă tresărire.
Văzu tigrul…
– Îţi e clar?
Lupul însuşi a fugit,
Tigrule, când m-a-ntâlnit.
Semn că-s foarte importantă…
Dar să mergem, că mai sunt
Şi alţi fraieri pe pământ.

Ursul şi el, lâng-un râu,
Mai întâi zări vulpiţa,
Apoi tigrul… Îngrozit,
Sări-n apă…

– N-ai minţit!
Vulpe, uite,-ţi cer iertare,
Nu ştiam ce importantă
Eşti. Îmi iau eu de mâncare
Draga mea, din altă parte.
Chiar azi văzui un cucoş
Într-o curte,
La un moş…

după o poveste chineză

Gâdil un nor pe burtică
iar el se rostogoleşte de plăcere
pe cearşaful cerului
stropi de izvor năvălesc pe soare
şi îl răcoresc
iar soarele îşi face vânt
cu un evantai din fire de iarbă

le place să mă joc cu ei-
nori din raze şi din bucurii
mă lasă să îi caut
după ce se ascund
în spatele aripilor de fluture
îmi fac semn că sunt acolo
şi mă cheamă – nori jucăuşi

mă îndeamnă să le strecor umbra
sub soare ca să li se usuce
au luat în joaca lor
roua de pe aripile fluturilor
şi le-a fost rece – acum strănută
umbra lor s-a zvântat deja
o iau, o scutur şi le-o arunc pe umeri
iar ei o iau de la capăt cu joaca.

Ce faci tu, literatură ?
Tulburi citiva tineri caraghiosi din provincie
asezi negustorul de hirtie
la masa celui cu burta plina de litere,
pui paduchi de aur in chica boemului
si tricolor pe pieptul academicianului
dar nu poti indulci apa inecatului
nici topi zapada leprosului
nici ingrasa vinerea saracului.
Cind vin contabilii Domnului
cu terfeloagele lor de masurat căinta
tu cu porumbeii
tu cu gugustiucii
tu cu păsărelele
urci in turnul primariei
si-arunci
un pumn de mei in calea ingerilor apocaliptici
si nu vezi in curtea interioara
criminalul cum isi gidila victima
si mortul ticalosit cum ii face jocul si ride
cum rîde mortul complice
mortul degeaba
mortul fătarnic al acestor tinuturi