Unde este marea Franţă?
Ce văd ochii, te sfâşie.
Oh! neroada burghezie,
Şi trufaşa ignoranţă.

Cerul este de leşie.
Un linţol pentru speranţă,
Unde este marea Franţă?
Ce văd ochii, te sfâşie.

Între minte şi prostie
S-a scurtat orice distanţă.
Vrut-au toţi egali să fie,
Şi sunt toţi, cu siguranţă.
Unde este marea Franţă?

Străinule ce baţi la poartă,
De unde vii
Şi cine eşti?…
Străinule de lumea noastră,
Răspunde-ne de unde vii,
Prin care lumi trăişi coşmarul nepovestitelor poveşti
Şi-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?…

De unde vin?…
De unde pot veni, când ochii-mi,
Plini de regrete şi tristeţi,
Par două candele aprinse în cripta morţilor poeţi?
Priviţi…
Sandalele-mi sunt rupte,
Iar toga ce mi-o dete-Apollo
În noaprea când pornii spre voi
Abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.
Sunt gol –

Căci calea-mi fuse lungă
Şi-n calea mea-întâlnii pe rând
Pe toţi câţi vrură să vă vândă
Podoabe noi ce nu se vând,
Pe cei ce vrură să vă cânte romanţe noi,
Pe cei ce vrură
Să vă-ndrumeze spre mai bine –
Spre-acel frumos întrezărit
În armoniile eterne
Dintr-un sfârşit
Şi-un infinit,
Pe cei ce v-au adus lumina,
Pe cei ce i-aţi primit cu ură
Şi i-aţi gonit cu pietre –
Pietre ce s-or preface-n piedestale
În clipa când vă va cuprinde beţia altor ideale!…

De unde vin?
Eu vin din lumea creată dincolo de zare –
Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi,
Eu vin din lumea-n care
Nu-i ceru-albastru,
Şi copacii nu-s verzi, aşa cum sunt la voi,
Din lumea Nimfelor ce-aşteaptă sosirea Faunilor goi,
Din lumea cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă,
Din lumea ultimului cântec,
Purtat pe-a berzelor aripă
Din ţărm în ţărm,
Din ţară-n ţară,
Din om în om,
Din gură-n gură, –
Din lumea celor patru vânturi
Şi patru puncte cardinale!…

Deschideţi poarta dar,
Şi-n cale
Ieşiţi-mi toţi cu foi de laur,
Iar voi, ce măsuraţi cu versul gândurile ce n-au măsură,
Veniţi în jurul meu degrabă,
Şi-n cântul lirelor de aur,
Porniţi cu mine împreună
Spre lumea-n care nu-s castele cu punţi
Şi şanţuri feodale,
Nici ruginite porţi de-aramă, la care bat cei noi sosiţi…
Veniţi cu toţii cât mai e vreme,
Şi mai puteţi cânta –
Veniţi!…
Veniţi, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii
Şi-n versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii!
Iar cânturile voastre –
Cânturi cu care azi cerşiţi o pâine –
Să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!…
Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Era prin anul una mie şi nouă sute opt – îmi pare.

 (1908)

O, strasini cu-aripi negre pe discul alb al lumii,
Care-si aduc aminte, asa batrane sunt,
De Don Quihote-n lupta cu morile de vant
Zarite pe-nnoptate pe drumul Pampelunii!
Sub sita invechita isi intocmesc lastunii
In primavara cuiburi de paie si pamant,
Si fiecare toamna va sapa un mormant
In stanca, pe tarana, sau prin nisipul dunii.
Desi va paste moartea cumplita an de an,
Tot mai pastrati trufie de nobil castilian;
Subtire, bratul vostru inalta parca-o spada…

Si cum stati nemiscate — pricep: panditi gramada
Sa vie-n licarire de zale ce rasun’
Hidalgo de la Mancha si visul lui nebun.

When death did not exist, nor yet eternity,
Before the seed of life had first set living free,
When yesterday was nothing, and time had not begun,
And one included all things, and all was less than one,
When sun and moon and sky, the stars, the spinning earth
Were still part of the things that had not come to birth,
And You quite lonely stood… I ask myself with awe,
Who is this mighty God we bow ourselves before.

Ere yet the Gods existed already He was God
And out of endless water with fire the lightning shed;
He gave the Gods their reson, and joy to earth did bring,
He brought to man forgiveness, and set salvation’s spring
Lift up your hearts in worship, a song of praise enfreeing,
He is the death of dying, the primal birth of being.

To him I owe my eyes that I can see the dawn,
To him I owe my heart wherein is pity born;
Whene’er I hear the tempest, I hear him pass along
Midst multitude of voices raised in a holy song;
And yet of his great mercy I beg still one behest:
That I at last be taken to his eternal rest.

Be curses on the fellow who would my praise acclaim,
But blessings upon him who does my soul defame;
Believe no matter whom who slanders my renown,
Give power to the arm that lifts to strike me down;
Let him upon the earth above all others loom
Who steals away the stone that lies upon my tomb.

Hunted by humanity, let me my whole life fly
Until I feel from weeping my very eyes are dry;
Let everyone detest me no matter where I go,
Until from persecution myself I do not know;
Let misery and horror my heart transform to stone,
That I may hate my mother, in whose love I have grown;
Till hating and deceiving for me with love will vie,
And I forget my suffering, and learn at last to die.

Dishonoured let me perish, an outcast among men;
My body less than worthy to block the gutter then,
And may, o God of mercy, a crown of diamonds wear
The one who gives my heart the hungry dogs to tear,
While for the one who in my face does callous fling a clod
In your eternal kingdom reserve a place, o God.

Thus only, gracious Father, can I requitance give
That you from your great bounty vouched me the joy to live;
To gain eternal blessings my head I do not bow,
But rather ask that you in hating compassion show.
Till comes at last the evening, your breath will mine efface,
And into endless nothing I go, and leave no trace.

(1879, Translated by Corneliu M. Popescu)

La o-ntristare
Amară foarte,
‘Ncât cel ce-o are
Să-şi roage moarte,
N-ai ce să faci.

Nu-i mângâiere,
Nici e putinţă
Acel ce piere
Să-ţi dea credinţa,
Trebuie să taci.

Tie ma-nchin, trup senin,
Alba raspantie adanca,
Intre cerul senin
Si lutul ce ne mananca.

Clara odihna intre Ursite,
Sub rotunjimile tale aduni
Frageda taina a doua lumi topite
In limpezimea unei minuni.

Sanul tau inca sta sibilin,
Pandit de toata zodia zarii,
Inca din tine se-nalta lin
Pura mireasma a asteptarii…

Ramai aicea viata intreaga,
Unde se taie pacat cu slava.
Si cai potrivnice incheaga
Un dulce popas de carne suava.

Ei nu vorbeau, ci ciripeau,
Căzuţi din lună în Paris,
Şi cum naintea mea mergeau,
Păreau ieşiţi ca dintr-un vis.

Să-i vadă mulţi se întorceau
Aveau un chip de nedescris…
Ei nu vorbeau, ci ciripeau,
Căzuţi din lună în Paris.

Din ţară singuri s-au proscris…
Însă de câte ori priveau
Albastrul hainelor deschis,
De ea aminte-şi aduceau,
Şi nu vorbeau, ci ciripeau.

Singurătate, tainică grădină,
Cu freamăt lin, cu dulce adăpost,
Pribeagul suflet fără de hodină
De-atîta vreme-n ţara ta a fost…

M-au alungat vîltorile pe-afară
Şi-n goana lor eu n-am avut răgaz
Să văd cum noaptea-n giulgiu-i mă-nfăşoară
Şi-mi scrie moartea umbre pe obraz…

Din vremi uitate mintea azi coboară
Şi-ţi cer umil acuma, cînd te-ascult:
Ori rîsul meu curat de-odinioară,
Ori lacrimile mele de demult…

I

… că trece aceasta ca fumul de pre pământ.
Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat,
cu pânză se înfăşură, cu pământ se acopere.

Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,
Între făclii de ceară, arzând în sfeşnici mari,
E-ntinsă-n haine albe, cu faţa spre altar,
Logodnica lui Arald, stăpân peste avari;
Încet, adânc răsună cântările de clerici.

Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă
Şi păru-i de-aur curge din raclă la pământ,
Căzuţi în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist şi sfânt
Pe buzele-i lipite, ce vinele îi sunt,
Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă.

Şi lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege,
Scânteie desperarea în ochii crunţi de sânge,
Şi încâlcit e părul lui negru… gura-şi strânge;
El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plânge.
De zile trei îşi spune povestea vieţii-ntrege.

“Eram un copilandru. Din codri vechi de brad
Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,
Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gândul…
Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul,
În valurile Volgăi cercam cu spada vad.

Domnind semeţ şi tânăr pe roinicele stoluri,
Căror a mea fiinţă un semizeu părea,
Simţeam că universul la pasu-mi tresărea,
Şi naţii călătoare, împinse de a mea,

Umplut-au sperioase pustiul pân’ la poluri.

Căci Odin părăsise de gheaţă nalta-i domă,
Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară;
Cu creştetele albe, preoţi cu pleata rară
Trezeau din codrii vecinici, din pace seculară,
Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă.

Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să-mpil;
Cu sfetnici vechi de zile mă-ntâmpinaşi în cale,
Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;
În jos plecat-am ochii-naintea feţei tale,
Stătând un îndărătnic… un sfiicios copil.

La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă…
Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund;
Mi-ar fi părut mai bine-n pământ să mă cufund,
Cu mânele-amândouă eu faţa îmi ascund
Şi-ntâia dată-n viaţă un plâns amar mă-neacă.

Zâmbiră între dânşii bătrânii tăi prieteni
Şi singuri ne lăsară… Te-ntreb într-un târziu,
Uitându-mă la tine, privind fără să ştiu:
La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu?
Ce cauţi la barbarul sub streaşina-i de cetini?

Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioşare cald,
Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,
Mi-ai zis: “Aştept din parte-ţi, o, rege cavaler,
Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer…
Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic – pe Arald.”

Şi, întorcându-mi faţa, eu spada ţi-am întins.
Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul,
Arald, copilul rege, uitat-a Universul.
Urechea-i fu menită ca să-ţi asculte viersul,
De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.

De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu,
Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă
Şi-nlănţuindu-mi gâtul cu braţe de zăpadă,
Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă:
“Eu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meu.”

De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică,
Coroanele ce regii pe frunte le aşază
Şi stelele ce vecinic pe ceruri colindează,
Cu toate la picioare-ţi eu le puneam în vază,
Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică.

Ah! unde-i vremea ceea când eu cercam un vad
Să ies la lumea largă… şi fost-ar fi mai bine
Ca niciodată-n viaţă să nu te văd pe tine –
Să fumege nainte-mi oraşele-n ruine,
Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad!”

Făcliile ridică – se mişc-în line pasuri,
Ducând la groapă trupul reginei dunărene,
Monahi, cunoscătorii vieţii pământene,
Cu barbele lor albe, cu ochii stinşi sub gene,
Preoţi bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri.

O duc cântând prin tainiţi şi pe sub negre bolţi,
A misticei religii întunecoase cete,
Pe funii lungi coboară sicriul sub părete,
Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete
Sub candela ce arde în umbra unui colţ.

II

În numele sfântului
Taci, s-auzi cum latră
Căţelul pământului
Sub crucea de piatră.

Arald pe un cal negru zbura, şi dealuri, vale
În juru-i fug ca visuri – prin nouri joacă lună –
La pieptu-i manta neagră în falduri şi-o adună,
Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună,
Iar steaua cea polară i-arată a lui cale.

Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi,
Isvoară vii murmură şi saltă de sub piatră,
Colo cenuşa sură în părăsita vatră,
În codri-adânci căţelul pământului tot latră,
Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.

Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept,
Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;
De-un veac el şede astfel – de moarte-uitat, bătrân,
În plete-i creşte muşchiul, şi muşchi pe a lui sân,
Barba-n pământ i-ajunge şi genele la piept…

Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,
Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,
El numără în gându-i zile nenumărate,
Şi fâlfâie deasupra-i, gonindu-se în roate,
Cu-aripile-ostenite un alb ş-un negru corb.

Arald atunci coboară de pe-a lui cal. C-o mână
El scutură din visu-i moşneagu-ncremenit:
– “O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,
Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit,
Şi de-astăzi a mea viaţă la zeii tăi se-nchină.”

Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-şi ridică,
Se uită lung la dânsul, dar gura-nchisă-i tace;
Cu greu a lui picioare din piatră le desface,
Din tronu-i se coboară, cu mâna semn îi face
Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică.

În poarta prăbuşită ce duce-n fund de munte,
Cu cârja lui cea vechie el bate de trei ori,
Cu zgomot sare poarta din vechii ei uşori,
Bătrânul se închină… pe rege-l prind fiori,
Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte.

În dom de marmur negru ei intră liniştiţi
Şi porţile în urmă în vechi ţâţâni s-aruncă.
O candelă bătrânul aprinde – para lungă
Se nalţă-n sus albastră, de flacăre o dungă,
Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiţi.

Şi în tăcere crudă ei nu ştiu ce aştept…
Cu mâna-ntinsă magul îi face semn să şadă,
Arald cu moartea-n suflet, a gândurilor pradă,
Pe jeţ tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă,
În zid de marmur negru se uită crunt şi drept.

Fantastic pare-a creşte bătrânul alb şi blând;
În aer îşi ridică a farmecelor vargă
Şi o suflare rece prin dom atunci aleargă
Şi mii de glasuri slabe înce sub bolta largă
Un cânt frumos şi dulce – adormitor sunând.

Din ce în ce cântarea în valuri ea tot creşte,
Se pare că furtuna ridică al ei glas,
Că vântul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz,
Că-n sufletu-i pământul se zbate cu necaz –
Că orice-i viu în lume acum încremeneşte.

Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scânduri,
Şi stânci în temelie clătindu-se vedem,
Plânsori sfâşietoare împinse de blestem,
Se urmăresc prin bolte, se cheamă, fulger, gem
Şi cresc tumultuoase în valuri, rânduri, rânduri…

– “Din inimă-i pământul la morţi să deie viaţă,
În ochii-i să se scurgă scântei din steaua lină,
A părului lucire s-o deie luna plină,
Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină,
Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă.

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,
Străbateţi voi pământul şi a lui măruntaie,
Faceţi din piatră aur şi din îngheţ văpaie,
Să-nchege apa-n sânge, din pietre foc să saie,
Dar inima-i fecioară hrăniţi cu sânge cald.”

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;
El vede toată firea amestecat-afară –
Ninsoare, fulger, gheaţă, vânt arzător de vară –
Departe vede-oraşul pe sub arc de pară,
Şi lumea nebunise gemând din răsputere;

Biserica creştină, a ei catapeteasmă
De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare;
Din tainiţă mormântul atuncea îi apare,
Şi piatra de pe groapă crăpând în două sare;
Încet plutind se-nalţă mireasa-i, o fantasmă…

O dulce întrupare de-omăt. Pe pieptu-i salbă
De pietre scumpe… părul i-ajunge la călcâie,
Ochii căzuţi în capu-i şi buze viorie;
Cu mânele-i de ceară ea tâmpla şi-o mângâie –
Dar faţa ei frumoasă ca varul este albă.

Prin vânt, prin neguri vine – şi nourii s-aştern
Fug fulgerele-n lături, lăsând-o ca să treacă,
Şi luna înnegreşte şi ceru-ncet se pleacă
Şi apele cu spaimă fug în pământ şi seacă –
Părea că-n somn un înger ar trece prin infern.

Priveliştea se stinge. în negrul zid s-arată,
Venind ca-n somn lunatic, în pasuri line, ea ;
Arald nebun se uită – cu ochii o-nghiţea,
Puternicele braţe spre dânsa întindea
Şi-n nesimţire cade pe-a jilţului său spată.

Îşi simte gâtu-atuncea cuprins de braţe reci,
Pe pieptul gol el simte un lung sărut de gheaţă,
Părea un junghi că-i curmă suflare şi viaţă…
Din ce în ce mai vie o simte-n a lui braţe
Şi ştie că de-acuma a lui rămâne-n veci.

Şi sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald…
Pe ea o ţine-acuma, ce fu a morţii pradă?
Ea-nlănţuieşte gâtu-i cu braţe de zăpadă,
Întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă:
– “Rege,-a venit Maria şi-ţi cere pe Arald!”

– “Arald, nu vrei tu fruntea pe sânul meu s-o culci?
Tu zeu cu ochii negri… o, ce frumoşi ochi ai!
Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălai,
Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai,
Las’ să mă uit în ochii-ţi ucizător de dulci.”

Şi blânde, triste glasuri din vuiet se desfac,
Acuşa la ureche-i un cântec vechi străbate,
Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,
Acuş o armonie de-amor şi voluptate
Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac.

III

“… cum de multe ori când mori oamenii,
mulţi de într-acei morţi zic se scoală de
se fac strigoi…”

Îndereptarea legii, 1652

În salele pustie lumine roşi de torţii
Rănesc întunecimea ca pete de jeratic;
Arald se primblă singur, râzând, vorbind sălbatic
Arald, tânărul rege, e-un rege singuratic –
Palatu-i parc-aşteaptă în veci să-i vie morţii.

Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,
A faclelor lucire răzbind prin pânza fină
Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină;
Zidirea cea pustie de jale pare plină
Şi chipul morţii pare că-n orice colţ îl vezi.

De când căzu un trăsnet în dom… de-atunci în somn
Ca plumbul surd şi rece el doarme ziua toată,
Pe inimă-i de-atuncea s-a pus o neagră pată –
Dar noaptea se trezeşte şi ţine judecată
Şi-n negru-mbracă toate al nopţii palid domn.

Un obrăzar de ceară părea că poartă el,
Atât de albă faţa-i ş-atât de nemişcată,
Dar ochii-i ard în friguri şi buza-i sângerată,
Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată,
Iară pe frunte poartă coroană de oţel.

De-atunci în haina morţii el şi-a-mbrăcat viaţa,
Îi plac adânce cânturi, ca glasuri de furtună;
Ades călare pleacă în mândre nopţi cu lună,
Şi când se-ntoarce, ochii lucesc de voie bună,
Pân’ ce-un fior de moarte îl prinde dimineaţa.

Arald, ce însemnează pe tine negrul port
Şi faţa ta cea albă ca ceara, neschimbată?
Ce ai, de când pe sânu-ţi tu porţi o neagră pată,
De-ţi plac făclii de moarte, cântare-ntunecată?
Arald! de nu mă-nşală privirea, tu eşti mort!

Şi azi el se avântă pe calul său arab,
Şi drumul, ca săgeţii, îi dă peste pustie,
Care sub luna plină luceşte argintie –
El vede de departe pe mândra lui Marie,
Şi vântu-n codri sună cu glas duios şi slab.

În părul ei de aur, rubine-nflăcărate,
Şi-n ochii ei s-adună lumina sfintei mări –
S-ajung curând în cale, s-alătură călări,
Şi unul înspre altul se pleacă-n desmierdări –
Dar buzele ei roşii păreau că-s sângerate.

Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr,
Căci caii lor aleargă alăturea-nspumaţi,
Vorbind de-a lor iubire – iubire fără saţ –
Ea se lăsase dulce şi greu pe a lui braţ
Şi-şi răzimase capul bălai de a lui umăr.

– “Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s-o culci?
Tu zeu cu ochii negri… O! ce frumoşi ochi ai…
Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălai…
Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai –
Las’ să mă uit în ochii-ţi ucizători de dulci!”

Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun,
Căci vântul adunat-a de flori de tei troiene,
Şi le aşterne-n cale reginei dunărene. –
Prin frunze aiurează şoptirile-i alene.
Când gurile-nsetate în sărutări se-mpreun.

Cum ei mergând ca vântul se ceartă şi se-ntreabă,
Nu văd în fundul nopţii o umbră de roşeaţă,
Dar simt că-n a lor suflet trecu fior de gheaţă,
De-a morţii gălbeneală pieriţi ei sunt la faţă…
Ei simt c-a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă.

– “Arald! strigă crăiasa – las’ faţa să-mi ascund,
N-auzi tu de departe cucoşul răguşit?
O zare de lumină s-arată-n răsărit,
Viaţa trecătoare din pieptu-mi a rănit…
A zilei raze roşii în inimă-mi pătrund.”

Arald încremenise pe calu-i – un stejar,
Păinjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern,
Fug caii duşi de spaimă şi vântului s-aştern,
Ca umbre străvezie ieşite din infern
Ei zboară… Vântul geme prin codri cu amar.

Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad,
Naintea lor se nalţă puternic vechii munţi,
Ei trec în răpejune prin râuri fără punţi,
Coroanele în fugă le fulgeră pe frunţi,
Naintea lor se mişcă pădurile de brad.

Din tronul lui de piatră bătrânul preot vede
Şi-n vânturi el ridică adâncul glas de-aramă,
Pe soare să-l oprească el noaptea o recheamă,
Furtunelor dă zborul, pământul de-l distramă…
Târziu! căci faptul zilei în slavă se răpede!

Porneşte vijelia adâncu-i cânt de jale,
Când ei soseau alături pe cai încremeniţi,
Cu genele lăsate pe ochi păinjeniţi –
Frumoşi erau şi astfel de moarte logodiţi –
Şi-n două laturi templul deschise-a lui portale.

Călări ei intră-nuntru şi porţile recad;
Pe veci pieriră-n noaptea măreţului mormânt.
În sunete din urmă pătrunde-n fire cânt,
Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos şi sfânt,
Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

Bătrânu-şi pleacă geana şi iar rămâne orb,
Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună,
El numără în gându-i şi anii îi adună,
Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună,
Şi peste capu-i zboară un alb ş-un negru corb.

Pe jilţul lui de piatră înţepeneşte drept
Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân,
Şi veacuri înainte el şede-uitat, bătrân,
În plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe a lui sân,
Barba-n pământ i-ajunge şi genele în piept.