Frunziş al pădurii bătrâne,
Doineşti, o tovarăşe-al meu!
Doineşte şi vântul prin grâne,
Iar apa-n izvoare murmură
Şi spune tot, tot spune din gură,
Tot spune mereu.

Sub paltin aici e răcoare,
Ies umbre pe dealuri şi pier,
Născute din dungi plutitoare
De nori ce-n grăbire s-adună
Pe munţi, aurită cunună
La margini de cer.

Mă uit la vulturul din zare
Cum zboară puternic şi lin,
Acum e cât corbul de mare,
Cât pumnul abia, cât albina,
Şi-n urmă-l înghite lumina
Din largul senin.

S-aude pe coasă cum sună
Ciocanul; pe margini de râu
Poporul de pasări s-adună.
E cântec de luncă, pe creste;
Flăcăi ce cosesc, şi neveste
Prin lanuri de grâu.

Iar norii-şi tot schimbă făptura,
Se zbuciumă-ntr-înşii-arătări –
Îşi cască balaurii gura;
Văd cuiburi de pajuri măiestre,
Şi roibii cei fără căpestre
Din smârcuri de mări.

Prin mare trec zmeii cu-notul;
Şi, iată-l, târând un copac
Piticul cu barba cât cotul,
Ies scroafele-mării cu puii,
Şi sparge-nchisorile Gruii
Bâtrânul Novac.

Văd Lupul din basme, cu laba;
Zmeoaice, şi codu ce-l rod.
Pe Greul-pământului baba
Cu vraje-l ucide-ntr-o luncă,
Şi uite, Cal-galben s-aruncă,
Iar zmeu-i sub pod.

Frumoasă-mi răsare-o Ileană,
Şi cântă-n cosiţa ei flori.
Văd zânele goale-n poiană,
Scăldându-se-ascunse-n pădure,
Când vine-un voinic să le fure
Cămăşile-n zori …

Dar iată-l cu galbene plete,
Frumos, să-l ucidă de drag
La sân îndrăgitele fete –
Copilul, născut, al tăcerii,
Ce-ţi vine prin liniştea serii
Şi-ţi şade pe prag.

Prin iarba-nspicată el vine
Ieşit de sub mucede stânci;
Tiptil se strecoară spre mine
Şi capul din iarbă şi-l scoate,
Dar iute s-azvârle pe coate
Şi-aşteaptă pe brânci.

Soseşte, s-apleacă de-aproape,
Iar frunţile noastre s-ating;
O pânză eu simt pe pleoape,
Părând d-un păianjen ţesută.
Şi-n urmă pe ochi mă sărută,
Iar ochii-mi se sting.

Mi-e teamă să-l sperii; şi-alene,
Vrând ochii de vrajă să-i scap,
Mă-ncerc să duc mâna spre gene.
El simte, ştrengarul, se-ntinde
Şi mâna cu zâmbet mi-o prinde,
Mi-o pune sub cap.

Şi-n palme-ascunzând obrăjiorii
Se pierde prin naltul porumb –
S-amestecă dealul şi norii
Şi-n noapte pământul se-ncheagă:
Simt, parcă, topindu-se-ntreagă,
Făptura-mi de plumb.

Iar vântul doineşte prin grâne;
Doineşte tovarăsul meu,
Frunzişul pădurii bătrâne,
Iar apa din vale murmură
Şi spune, tot spune din gură,
Tot spune mereu.

All those sleepy birds
Now tired from flight
Hide among the leaves
Good-night!

Only the spring whispers
When the wood sleeps silently;
Even flowers in the gardens
Sleep peacefully!

Swans glide to their nest
Sheltering among the reeds
May angels guard your rest,
Sweet dreams!

Above a night of sorcery
Comes the moon’s graceful light,
All is peace and harmony
Good-night!

   Am citit altădată, nu mai ştiu în ce carte,
Că într-o ţară mare, de aici nu departe,
Plăcuta frumuseţe trecea de urîciune:
Cîţi se-ntîmpla s-o aibă se socotea slutiţi;
Iar frumoşi de minune
Se socotea aceia ce era mai pociţi.
Oglinzi ca să se vază nu se afla în ţară,
Şi era poprit lucru să s-aducă d-afară.
Aşa fieştecine
Socotea despre sine
Ceea ce auzea,
Căci chiar undele gîrlei ce curgea prin cetate
Era atît de negre ş-atît de-ntunecate,
Încît nu putea omul nici umbra a-şi vedea.
Dar după multe zile şi vreme-ndelungată,
O corabie mare, cu oglinzi încărcată,
Trecînd pe lîngă ţara de care vă vorbesc,
O apucă furtuna, o furtună cumplită,
Sau ca să zic mai bine, furtună norocită,
Pricină de prefaceri, de un folos obştesc;
Şi pentru-al obştei bine, o pagubă oricare
Nu mi se pare mare,
Mai vîrtos cînd acesta nu s-atinge de mine.
Împinsă de talazuri, corabia slăbită
Se sfărîmă, dar marfă puţină s-a-necat;
Oglindele mai toate le scoase la uscat.
Locuitorii ţării,
Cîţi se afla atuncea pe ţărmurile mării,
Cu toţii alergară,
Şi-n grab le adunară.
Se priviră în ele, şi coprinşi de mirare
Văzură adevărul, mulţi însă cu-ntristare.
Dar aflînd dregătorii minunea întîmplată,
Porunciră îndată
A se sparge cu pietre ş-a se desfiinţa
Oglindele acelea oriunde s-ar afla.
Multe se sfărîmară, dar ascunseră multe
Acei care porunca nu vrură s-o asculte.
Şi din vremea aceea toţi oamenii frumoşi
Arăt cîte-o oglindă acelor urîcioşi.

(Ed. 1842)

Sunt eu de vină, mamă,
Sunt eu de vin-acum?
El m-a-ntâlnit odată
În zori de zi pe drum;
Glumind m-a strâns de mână,
Şi ce-i dacă m-a strâns?
Sunt eu copilă mică
Să-mi fac din glumă plâns?
Era să-l las, măicuţă,
Cu gluma şi să tac,
Era să ţip obraznic,
Ori ce era să fac?

Şi tot pe mine, biată,
Şi vină, şi ponos!
Eram chemaţi la nuntă
Şi n-aveam brâu frumos,
Că n-ai voit să-mi cumperi,
Dar el mi-a cumpărat,
Şi ce-i un brâu? Şi-n urmă,
Eu nici nu l-am rugat,
Era să merg la nuntă
Ca cei din neam sărac,
Să fiu de râs în lume?
Ori ce era sa fac?

De ce-mi arunci tu vină,
Tot vină cu păcat?
El m-a oprit în cale
Pe lunci şi m-a-ntrebat
Pe unde-i bietul tată,
Şi-i vesel, sănătos?
Şi m-a-ntrebat de tine,
Aşa de prietenos,
De bine când mă-ntreaba,
Eu cum era să tac?
Să-l las în drum cu vorba,
Ori ce era sa fac?

Şi-acum întreaga vină
Pe mine tu o pui!
El m-a-ntâlnit pe punte
Şi ştii tu felul lui;
M-a strâns de peste braţe
Să nu le pot mişca,
Şi nu-mi lăsa răsuflet,
Aşa mă săruta.
Te zbaţi, dar tu esti slabă,
Şi puntea toată sloi;
Cădeam, fereste Doamne,
Sub ghiaţă amândoi!

Ce liniştit surîde lacul
Sub caldul razelor de soare,
Cînd ceru-albastru se răsfrînge
În unda lui scînteietoare.

Şi-n fundul lui, noroiul negru
Ascunde lupte îndîrjite.
Sunt mii de vieţi ce se frămîntă
Sub clarul apei adormite.

Şi noi zîmbim cu-nşelătoarea
Seninătate-a unor unde.
Ce calmi părem! Dar cîte patimi
Adîncul inimii n-ascunde!

Un vechi tolbaş de vorbe late,
Om norocos din cale-afară,
S-a pomenit pe neaşteptate
Stăpân peste întreaga ţară.

Din ea-şi făcu o prăvălie,
Şi ca un negustor de treabă,
Pentru ca-n lume să se ştie,
Prinse-a striga de la tarabă

Poftiţi aici! Oricine are
Obrazul fără de ruşine
Ş-o conştiinţă de vânzare…
Poftiţi să faceţi târg cu mine!

Prostie, lene, linguşire,
Eu cumpăr tot. Veniţi aici!
Şi cei mai nărăviţi din fire
Mi-or fi tovarăşi şi amici.

Eu dau tot felul de noroace,
Căci sunt atoateţiitorul,
Măriri, averi… Să vie-ncoace
Toţi trântorii ce le duc dorul!…

Aşa, sunt zece ani de când
Pe norocosul negustor
Îl auzim mereu strigând,
Şi muşteriii vin de zor.

În zece ani ce de-a lingăi
Nu se văzură-n slujbe mari,
Câţi oameni fără căpătâi
N-ajunseră milionari!
Veniţi şi voi, străini calici,

Şi strângeţi tot ce-a mai rămas!…
. . . . . . . . . . . . . . .
Ce să mai faci? Ce să mai zici?

Sărmană ţară de pripas!

De vorbiţi mă fac că n-aud,
Nu zic ba şi nu vă laud:
Dănţuiţi precum vă vine,
Nici vă şuier, nici v-aplaud;
Dară nime nu m-a face
Să mă ieu dup-a lui flaut;
E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut.

Cînd mă născui în lume, murise al meu tată ;
Căci mult el se luptase cu iasma încruntată
Ce-i zice Sărăcia !
El locuia cu dînsa din frageda-i junie ;
Şi s-a luptat, sărmanul, cu multă bărbăţie ;
Dar, vai ! l-a-nvins pustia !

Bătrîn de june încă, iertatul meu părinte
Cătă la cer şi zise : — «Oh ! Fie-ţi milă, sfinte,
De bietul muncitor !»
Atunci veni la dînsul trimisul ce desface
Şi-i zise : «Ia-ţi iertarea : eşti liber ; du-te-n pace
La bunu-ţi Creator !»

Şi biata maică-atuncea, în lacrimi şi sudoare,
Cu mine-nsărcinată, privea la el cum moare.
Apoi groapa-i săpă…
Fără nimic de hrană rămase-n văduvie,
Şi nu putea să lupte cu iasma Sărăcie,
Ce şi mai rău turbă…

Puţin după aceasta, în ziua sorocită,
Prin munci m-aduse-n lume, flămîndă, părăsită,
Săraca măiculiţă !
Plîngea pe două paie pe care mă născuse ;
Căci n-avea faşe, mica ; acum întîi făcuse ;
N-avea nici cîrpuliţă !

Apoi vărsa ea lacrimi cu mult şi mai amare,
Văzînd că-i seacă pieptul, că n-are demîncare,
Văzînd că n-ajungea
Căldura răsuflării ş-a sînului de mumă
Să ţie, să-ncălzească un şubred prunc de spumă,
Un prunc ce tot plîngea.

Amorul mamei însă hrăneşte şi-ncălzeşte,
Şi biata măiculiţă, cu doru-i, izbuteşte
Din viaţă-i să-mi dea viaţă.
Lucrînd, şi zi, şi noapte, şi vara pe greu soare,
Şi fără foc pe iarnă cînd firea toată moare,

Cînd toată firea-ngheaţă,
Ea n-avea altă grijă decît să mă ferească
De tot ce doare-n viaţă, să poată să mă crească,
Să poată a-mi zîmbi.
Creşteam şi-mi mergea binesub dulcea-i îngrijire,
Rîdea cînd ziceam : mamă ! la-ntîia mea vorbire,
Văzîndu-m-a păşi.

Cum a putut, săraca, m-a dat apoi la carte.
O ! cîtă bucurie avea cînd, de departe,
Vedea că viu acasă
Cu cămăsuţa albă, cu căciuliţa neagră,
Cu carte-n subţioară !… avea ea lumea-ntreagă
Cînd mă vedea la masă.

Apoi mai trecu timpul şi mă făcui mai mare.
O ! cîtă bucurie şi cît lucram de tare
Ca să produc ceva !
Gîndeam adesea-n sine-mi : «Eu sunt voinic acuma
Şi, o, ce fericire ! oi să-mi hrănesc eu muma !…
Ea nu va mai lucra !»

Dar viaţa-i se scursese în vreme prea puţină…
Acel care priveşte din cer p-ăl de suspină
Chemă pe a mea maică.
Zîmbind, p-a mele braţe s-opri a ei suflare,
Şi, dîndu-mi, prin cătare-i, o binecuvîntare,
Se duse l-al meu taică.

Cînd am băgat-o-n groapa de braţul meu săpată
Ş-am dat pe ea pămîntul… oh, Maică Preacurată !
Tu ştii cît am jelit !…
Acum, în lume singur, trăiam fără simţire,
Nutrindu-mă cu lacrimi, cu trista suvenire
A maicei ce-am iubit.

Prin negura vieţii zării eu o lumină :
În drumu-mi singuratic, o fiică orfelină
Trimise Providenţa.
O ! Roua primăverii, ninsoarea afînată
Nu poate fi ca dînsa, ca dînsa de curată !…
Mi-am pus în ea credinţa.

Dup-o ţintire, ochii în jos ni se lăsară
Şi sufletele noastre de loc se-mbrăţişară ;
D-atuncea ne-am unit.
Nu, cerul niciodată, în sînta-i veselie,
Nu are strămutare, mai mare bucurie
De ceea ce-am simţit !

Eu îi ziceam adesea, sorbind a ei suflare :
— «Vezi lumea asta, dragă? oricît e ea de mare,
De noi este străină ;
Pe nimeni nu îl doare, şi nimănui, nu-i pasă
De ne-o fi rău sau bine… Vin’, vin’, să facem casă,
Sărman şi orfelină.

Stingheră turturică prin crînguri rătăcită !
Îţi voi clădi eu cuibul în care-i fi ferită
De frig şi vijelii.
Voi alerga eu, dragă, ca să-ţi aduc de hrană,
Îţi voi aduce toate : îţi voi aduce mană —
Vom fi în veselii.»

Şi-mi răspundea copila : — «Şi eu, cu sîrguinţă,
În lipsa ta, voi face ce-o sta-n a mea putinţă,
Ce trebuinţă cere.
Şi cînd te vei întoarce, ţi-oi da îmbrăţişare,
Voi fi cu îngrijire, ţi-oi face demîncare,
Voi fi l-a ta plăcere.»

Munceam eu cît şi patru, şi făr-a face gură :
Şi cînd veneam din muncă, găseam în bătătură
Pe îngeraşul meu !
Oh ! ce plăcere, Doamne! cînd într-o zi mi-arată
Că am plecat pe drumul de a mă face tată !
Mărite Dumnezeu !

Eu mă topeam cu ziua de multă nerăbdare.
Gîndeam ca ce dulceţuri să-i dau eu demîncare,
Ce poate să poftească.
Dar ea, mai înţeleaptă, venea pe lîngă mine
Şi îmi zicea să strîngem pentru acel ce vine —
Spunea cum a să-l crească.

Era aproape ora ce-atîta aşteptam,
Cînd o schimbare-n ţară, ce noi nu o visasem,
Începe-a se vesti :
S-adaogă iobaciul ! s-adaogă la clacă,
S-adaogă cît Omul nu poate să mai facă,
Nu poate dăini :

— «Noi n-avem decît braţul ; dar braţul este-al nostru !
Noi nu putem să-l spargem în veci în lucrul vostru,
Să mai scădeţi ceva !…»
Strigară muncitorii din satele vecine
Dar iată că oştire a stăpînirii vine
Şi-ncepe a lega !…

O ! cum ai să mai tremuri, dreptate omenească,
Cînd va veni odată Dreptatea cea cerească,
Puternica Dreptate! —
Este un vis d-acilea pe care nu-l ţiu minte ;
Ştiu că m-au dus la ocnă şi nu mi-au dat cuvinte…
Ce crudă răudate.

Şi ce înverşunare ! — Peste puţine zile
Zări draga-mi soţie ce se-nălţa prin grile.
Ţipă cînd mă văzu !
Ea mai veni odată, veni şi altă dată ;
Da-i tremura genunchii, era însărcinată…
Săraca ! o bătu…

D-atunci n-am mai văzut-o !… Părinte, dulce taică !
Spţie mult iubită ! O, scumpă a mea maică !
Fiu încă fără nume !
Ce ! voi, voi sunteţi colo, sus colo-n a lumină ?
Voi sunteţi cea grămadă cu faţ-atît de lină ?
Voi sunteţi p-aia lume ?

Nu mă lăsaţi, o, drage ! nu, nu fugiţi de mine !
Se sparg a’ mele lanţuri ; v-ajung… ajung la bine.
L-al nostru Creator !…
O clipă, şi nu-mi pasă de loc de a lor silă !
Oh !… iat-o vine ! ! vine ! ! — O, Doamne ! fie-ţi milă
De bietul muncitor !”

Fraţilor, nădejde bună! fiţi cu toţi în veselie!
Cerul însuşi ocroteşte scumpa noastră Românie!
Azi e ziua de-nviere a românului popor,
Care singur îşi urzeste dulce, mândru viitor.

Priviţi cerul cum se-ntinde ca o mare-nseninată;
Priviţi soarele ce-aruncă o lumină înflăcărată;
Priviţi vaile-nflorite, codrii, munţii înverziţi!
Cerul, soarele, pământul astăzi sunt împodobiţi;
Căci e ziua mult dorită, căci e zâna mult măreaţă,
Unde falnic se ridică România îndrăzneaţă!

Fraţilor, nădejde bună! azi, sub cerul fără nori,
Libertatea, România se-ntâlnesc pe câmpi de flori
S-innoiesc în faţa lumei a lor vecinică-nfrăţire
Dup-o lungă, dureroasă şi fatală despărţire.

Fraţilor, nădejde bună! Viitorul ce urziţi
Va fi vrednic de trecutul a strămoşilor slăviţi!
Bărbăţia şi unirea între voi de-acum domnească,
Şi strigaţi în libertate: România să trăiască!