Iulia Hasdeu (Vlahuţă)

Autor : Alexandru Vlahuţă

Pe catafalc întinsă, de flori împresurată,
Stă albă şi frumoasă. La cap îi ard făclii.
În jurul ei s-adună mulţimea-nfiorată,
Ce-n plâns fără de lacrimi durerea şi-o arată,
Căci gurile sunt multe şi minţile-s pustii.

Ea doarme, şi pe chipu-i de sfântă luminează
Misteriosul zâmbet al liniştii de veci.
Pe lustrul frunţii joacă a geniului rază,
Şi-n maiestatea morţii ea pare că visează,
La piept ţinându-şi crucea sub degetele-i reci.

Aşa o iau pe braţe în haina-i de mireasă,
Şi-n cântece de preoţi o culcă în sicriu.
Cu tălpile-nainte încet o scot din casă.
Plângând, ai săi o cheamă. În urma ei se lasă
Pe toate-ngheţul morţii muţenie, pustiu.

Cu ochii plini de lacrimi, duiosul ei părinte
Pe migălite rânduri stă nopţi întregi plecat:
Sunt gândurile moartei, sunt urmele ei sfinte…
Ş-acum el înţelege:
Să poarte-atâta minte
Un cap aşa de tânăr, a fost de neiertat.

O vizită

Autor : Poezii pentru Copii

Ieri am avut o vizită simandicoasă:
A trecut pe la mine o broască ţestoasă.

De fapt avea un aer atât de serios,
Încât s-ar putea să fi fost un broscoi ţestos.

Era destul de mic şi de tânăr, n-ai fi dat pe el doi bani,
Nu cred c-avea nici cinci sute de ani.

(Pentru că – ştiţi, desigur – aşa fără nici un motiv
Ţestoasele trăiesc un mileniu aproximativ).

Totuşi ştia să se poarte, şi ştia să vorbească,
Şi era foarte inteligent pentru o broască.

Deoarece fusese crescut în natură,
Se pricepea la agricultură;

Şi pentru că experienţa lui era notorie,
Se pricepea grozav la istorie;

Era o adevărată plăcere să-l asculţi,
Dintre domnitori îi cunoscuse pe cei mai mulţi.

Povestea despre Brâncoveanu şi Cantemir
Şi despre alţii pe care nu mai ştiu să-i înşir.

Dar – dacă nu se lăuda – se pare
Că-l zărise chiar şi pe Ştefan cel Mare.

Despre războaie doar n-avea prea multe de spus,
Stătuse în carapace, ascuns.

Oricum, mi-ar fi plăcut să-l ascund în penal,
Să-mi sufle la istorie la extemporal.

Am fost…

Autor : Octavian Goga

Am fost logodnicul durerii,
Cobzarul cu aceleaşi strune,
Ce-şi ţese cîntecu-nvierii
Din stihuri de îngropăciune…

În noaptea mea înviforată,
Drumeţ îndrăgostit de soare,
Am fost o harfă spînzurată
Pe-o straşină de închisoare…

Zidit din lacrimi şi dezastre,
Eu am vesttit o lume noauă,
Voi mi-aţi dat vaierele voastre,
Eu v-am dat inima mea vouă.

În zile lungi de pribegie,
Biet rob lovit de biciul urii,
Eu am purtat de-o veşnicie
Prea mult blestem în cerul gurii…

Mirarea deci să nu vă prindă,
Că azi sub tîmpla mea căruntă,
Nu e nici zumzet de colindă,
Nu sunt nici chiote de nuntă

Opera Apartinand Octavian Goga | | Nici un Comentariu »

Toamna

Autor : Ion Bănuţă

Fără vrere, fără vină,
mă aflai în miez de toamnă.
Dulce eşti, cumplită doamnă !
Bruma grea, diamantină
a tăiat cu mii de seceri
frunzele de pe cărare,
poticnindu-le de zare.

Să mă-ncumet în petreceri ?
Ori să scot, din foi de jale,
vremea care-mi fură anii,
cum scot peştii atamanii
de sub apele domoale ?!

Alergai pe-un drum de sită
după-un dram de primăvară,
ce cu viaţa se măsoară
şi cu clipa infinită.

Mai pe drum, mai prin sulcină,
mă aflai în miez de toamnă.
Dulce şi cumplită doamnă,
nu-mi căta la ani pricină !

(“În pervazul larg al serii”)

Opera Apartinand Ion Bănuţă | | Nici un Comentariu »

Departe sunt de tine…

Autor : Mihai Eminescu

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc.
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,
Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;
Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…
Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,
În sarutări unim noi sărmanele vieţi…
O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult…
Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Statură

Autor : Ion Barbu

Să nu prelingă, să nu pice
Viu spiritul, robit în ea,
La azimi albe să-l ridice:
Sfiit pruncia ei trecea.

Sori zilnici, grei, ardeau sub dungă,
Uşor sunau în răsărit;
Şi nori ce nu ştiau s-ajungă
Şi munţii, câţi va fi-ntâlnit,

Suiau cu iezerii, să cate
La anii falnici, douăzeci.
Vedeau din ceasul ce nu bate
– Din timp tăiat cu săbii reci.

Opera Apartinand Ion Barbu | | Nici un Comentariu »

Jale la inceput de noiemvrie – Voiculescu

Autor : Vasile Voiculescu

Asculta pe drumuri
de cer, pe inalte,
cohorte de pasari
salbatice-n noapte.

Ce-ti lasa in urma?
Ce-ti lasa in fata?
Tomnatic imperiu,
izvoare ce-ngheata.

Curand capriorul
la ochiul de apa
inchis – cu copita
zadarnic mai sapa.

Si inca vedea-vei
ce jaf in lumina
va fi, si ce jalnic
verdict in gradina.

Atat iti ramane:
pamant in tenebre
si inima arsa
de grija si febre.

Din cantec, din caldul,
nimic nu mai este,
ah, nici in viata,
si nici in poveste.

Ia seama ca mane
cocorii in seara
vor duce si luna,
furand-o din tara.

Bucurie – Latcu

Autor : Zorica Latcu

Ca sufletul de schimnic in pustie,
Adanc patrund in tine, Bucurie!
Strabat incet cararile desarte,
Incolo, inspre miezul tau, departe.
Ma biciuieste vantul Tau fierbinte,
Rupand bucati din slabele-mi vesminte;
Ma bate soarele cu raze grele
Si seceta-mi brazdeaza cute-n piele;
Mi-a ars dogoarea frigurilor chipul,
M-a fript la talpi cu foc uscat nisipul.
Ca sufletul de schimnic in pustie,
Petrec adanc in tine, Bucurie!
Cand lutul meu se mistuie-n dogoare,
In duh trimiti mireasma de racoare.
Cand sufletul mi-e foc fara prihana,
Il potolesti cu ploile de mana…
Cand buzele imi tremura, uscate,
In duh reversi cuvinte luminate;
Si cand de sete sufletul imi moare,
Tasnesc din tine tainice izvoare.
Ca sufletul de schimnic in pustie,
Te preamaresc, izvor de bucurie!

Opera Apartinand Zorica Latcu | | Nici un Comentariu »

Iubire

Autor : Lucian Blaga

Iubeşti – când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubeşti – când suavă icoana
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubeşti – când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubeşti – când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.

Opera Apartinand Lucian Blaga | | Nici un Comentariu »

Ondina

Autor : Mihai Eminescu

L-al orelor zilei şirag râzător
Se-nşir cele negre şi mute
Ce poartă în suflet mistere de-amor
Pălite, sublime, tăcute
Şi noaptea din nori
Pe-aripi de fiori
Atinge uşoară, cu gândul,
Pământul.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceaţă pustie şi rece,
Un june pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirei se-ntrece
Şi calu-i turbat
Zbura necurmat
Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână.

Pe aripi de munte şi stânci de asfalt
Castelul se nalţă, se-ncruntă
Şi creştetu-i negru şi creştetu-i nalt
De nouri şi ani se-ncăruntă,
Dar astăzi e viu
Şi-n ton auriu
Răsună din umbra cea mare
Cântare.

În mii de lumine ferestrele ard,
Prin care se văd trecătoare,
Prin tactul cântărei sublime de bard,
Cum danţă la umbre uşoare,
Cum danţă uşor
Dulci vise de-amor,
Palatul părea în magie
Aurie.

Ca cerbul ce s-alţă în creştet de stânci,
Urmat de săgeat-arzătoare,
E calul ce sare prăpastii adânci
În zboru-i puternic şi mare,
Cu nara arzând,
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
Şi-ajunge.

Iar junele sare uşor de pe el
Sub mantă-i purtând mandolină,
Cu inima plină de-amoru-i fidel,
Cu mintea de visure plină,
De grile de fier
Al meu cavaler
S-avântă cătând pe fereastă
Şi-adastă:

Ca gânduri palide din ore dalbe
Zboară danţândele fiinţe albe,
Par aromatele suflete line
Duse de zefirii de prin grădine,
În coruri nimfele cântă la hore
Şi gem în lirele blânde, sonore,
Ascunse gândure de dor de ducă
Triste şi palide ca o nălucă,
Apoi în citere ele-ncordară
Şi plin şi limpede încet cântară
Glas a trecutului ce însenină
Mintea cea turbure de gânduri plină.

Pe râul dorului, mânat de vânture,
Veni odat’
Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture,
Lin-împărat.

Venit-a regele să calce văile
Cătând o sor’,
Eroi se-ninimă şi plâng femeile
De-a lui amor.

El fură munţilor ecouri tinere,
Cântul la dor,
Răpeşte buzelor naivei Vinere
Vorba d-amor.

Pe munţi în negură, pe stânci de cremene,
El a cătat
O albă vergină, să-i fie gemene
Şi te-a aflat.

Tu eşti cântărilor sororă gemene,
Sufletul lor,
Regele inimei trebui să-ţi semene
Ca vis cu dor.

În tine vede-se că e în ceriure
Un dumnezeu,
Purtând simetria şi-a ei misterure
În gândul său.

Mână dar coardele unele-ntr-altele,
Mână-le lin.
Căci ca în sufletu-ţi n-a găsit altele
Regele Lin.

Cântă cu doliul, ce-l varsă belele
Când plâng de-amor,
Să creadă lumile, să creadă stelele
Că-i tactul lor.

Cum zboară îngerii din stele-n stele,
Barzii zbor, flutură printr-a lor bele;

Din lungul horelor amestecate
Barzii ridic a lor glasuri bărbate.
Arpele-n cântece par că se sfarmă
Când gem cu sufletul, când zic de-alarmă.
Muzica sferelor: Serafi adoară
Inima lumilor ce-o încongioară,
Dictând în cântece de fericire
Stelelor tactul lor să le inspire.
Şi cum colorile ce se îmbină
Naşte a soarelui albă lumină,
Astfel prin vocile răsunătoare
Curge-astă mistică, dulce cântare:

Ondină,
Cu ochi de dulce lumină,
Cu bucle ce-nvăluie-n aur
Tezaur!

Idee,
Pierdută-ntr-o palidă fee
Din planul Genezei, ce-aleargă
Nentreagă!

Să-nvii vii
Şi stânca de care râd timpii
Şi tot ce mai e-n nesimţire
În fire?

Vin’ dară,
Căci ochiu-ţi e viaţă şi pară,
Şi sufletu-ţi, blândă magie
Ce-nvie.

Să cânte
Ce secoli tăcu înainte,
Şi-a munţilor creştete-nalte
Să salte.

Şi din amestecul de vise dalbe,
Dintre danţândele fiinţe albe,
Iese cum cântecul dintre suspine
Regina albelor nopţii regine.
Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furişează.
Pe-o liră gingaşă şi argintie
Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie
Şi cum din zilele poetici, june,
A idealului iese minune,
Astfel prin notele lirei de-amor
Glasul ei tremură, dulce uşor:

Liră spartă-n stânca lume,
Suflet stins, muiat în nor,
Plâns amar luat de glume,
Adevărul vrăjitor,

E fiinţa-mi tremurândă
Care trece-n infinit,
Ca un fulger fără ţintă,
Ca un cap fără zenit.

Şi din chinuri ce mă-neacă,
Eu sorb mirul cel curat,
Cum o lebădă se pleacă
Bând din lacul îngheţat.

Şi cu moartea cea adâncă
Am schimbat al vieţei gând,
Am fost vultur pe o stâncă,
Sunt o cruce pe-un mormânt.

Care-i scopul vieţii mele,
Întreb sufletu-mpietrit?
Ochiu-i stins, buzele mele
De dureri a-nvineţit.

Crucea-mi pare gânditoare,
Parcă arde-a vieţii-mi tort
Şi prin neguri mormântare
Privesc faţa mea de mort.

Dar atunci când albe zâne
S-or privi-n sufletul meu,
A! Gândiţi, gândiţi la mine
Că am fost în lume eu.

Un murmur feeric dezmiardă doios
A salei tăcere senină,
Prin bolta ferestrei, arcată pompos,
S-aude vibrând mandolină,
Ş-un eco uşor,
Setos de amor,
Se-neacă-ntr-a mandolei strune
Nebune.

Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Îl pierde în coardele sale.
Vărsându-l cu dor,
Plângând râzător,
El cântă cu buze de miere
Durere:

,,De ce nu-s o floare uscată de vânt
Şi pală ca fruntea pe moarte,
Ce mila o pierde prin cruci de mormânt
Cu miros strivit, fără soarte,
C-atunci m-ai lua,
La mine-ai căta
Gândindă, cum e trecătoare
O floare.

Dar eu nu-s, copilă, decât un amor
Ce arde-n o inimă jună,
Un glas de pe buze aprinse de dor,
O minte pustie, nebună
Şi dulce descânt
Pe coarde de-argint,
Când palida mea nebunie
Învie.

Dar am o câmpie ce undoie-n flori,
Câmpia speranţelor mele.
Acolo te-aşteaptă râzândele zori,
Pletindu-ţi coroană de stele.
S-aduci prin amor
De viaţă fior,
În câmpul speranţelor vină,
Ondină!”

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech