Codru-i mort. Copacii cu ramuri putrede şi înnegrite
Se-ncovoaie; şi pe şirul de schelete-nţepenite,
Ca pe nişte coarde-ntinse, trist arcuş vântul ce bate
Cântă epopeea morţii, jalea crăngilor uscate.
Gâzii cu ochi plini de focul poftelor nemistuite
Lung se uită la aceste adăposturi năruite
Şi rânjesc…
Ah, unde-i rodul şi frunzişul tău umbros,
Crăngile cu freamăt dulce, paserea cu cânt duios,
Unde sunt? Odinioară sub stejarii tăi măreţi
Găzduiai şi dedeai umbră obosiţilor drumeţi.
Astăzi fiarele şi moartea stăpânesc cuprinsul tău.
Vânt cumplit de pustiire a trecut ca un duh rău
Şi te-ai stins. Al putrejunei vierme roase-a tale ramuri,
Sub care prielnic dat-ai adăpost atâtor neamuri!…
Totul îi azi din rădăcină până-n vârf, din miez în coajă
Putregai…
Ba nu! Deodată se ridică ca prin vrajă
Dintr-un colţ obscur de codru, de sub vreascuri, un vlăstar,
Ce văzând cu ochii creşte, creşte… iată-l nalt stejar…
Ridicându-şi a lui ramuri sus, deasupra codrului.
Şi un glas atunci puternic s-auzi din vârful lui
Răsunând: O, nu! un codru ce de veacuri stă-n picioare
Ca o strajă neclintită nu atât de lesne moare.
Fruntea sus! Din piroteală te deşteaptă. Vei trăi,
Căci menirea ta e mare! Să luptăm! Aşa grăi.

El, stejarul-Eliade, către codrul-Românie,
Şi un freamăt lung străbate toată pacinica domnie.
Ca prin farmec toţi copacii îşi ridică cu mândrie
Fruntea, deşteptaţi ca dintr-un vis amarnic, şi sfâşie
Mohorâtul giulgiu în care lângezeau înfăşuraţi
Şi-şi îmbracă iar vestmântul înverzit…
Dar ascultaţi
Drăgălaşa armonie… Freamătul adormitor.
Grai ceresc… e Poezia dulce ca un cânt de dor
Ce ca roua răcoroasă şi-ntineritoare cade
Din frunzişul renvierii din stejarul Heliade…
Codrul în uimire-ascultă. Cântecul duios se-ntinde…
Frunza frunzei îl repetă, toată firea se cuprinde
De-a lui farmec, ce de-a pururi va sta tânăr de vechime.
Ah, ridică-ţi, bard ilustru, din a vremii adâncime
Fruntea-ţi plină de lumină şi priveşte din trecut
Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
Într-o marmură eternă umbra-ţi sfântă să se-nchege
Şi cum astăzi ţi se-nchină şi te-admiră codrul-rege!

(Poezie scrisă cu ocazia dezvelirii statuii lui Ion Eliade Rădulescu în Piaţa Universităţii din Bucureşti, la 21 noiembrie 1881.)

Lăsaţi-mă singurătăţii mele.
Mi-albeşte capul, în vârtejul lumii,
Pe frunţi de valuri stă cununa spumii,
De mult ce se frământă între ele.

De visuri inima pustie nu mi-i…
Senin mă urc pe-a lor înalte schele,
Străbat albastre văi, plutind prin stele,
Pământul ducă-şi droaia lui de můmii!

Tihnit, ascult a gândului poveste,
Mă-nşel, şi cred că tot ce-a fost mai este.
Ce dulce-i astă amăgire-a vieţii!

Tăceţi s-adorm, nu voi să prind de veste
Că mi s-a stins văpaia tinereţii,
Ş-asupră-mi anii grei şi-aştern nămeţii.

Vrăjit, tot şesul clocoteşte-n soare,
Şi-i zvon e nuntă mare-n lumea mică:
O pulbere de glasuri se ridică
Din mii de guri, un templu-i orice floare.

Tu n-ai iubit, nu ştii ce va să zică
Puterea asta-n veci renăscătoare.
Şi totuşi o presimţi, căci visătoare
Te strângi de braţul meu, parcă ţi-e frică;

Clipeşti, şi buzele, nesărutate,
Îţi tremură, ca-n somn, de-o aiurire,
Şi inima neliniştită-ţi bate…

În jurul tău palpită-ntreaga fire;
Iar florile-s aşa de parfumate,
Că-n clipa asta tu respiri iubire!

Când îmi plec fruntea pe mână
Fuge gândul meu pribeag
Şi mă cred că-ţi sunt stăpână
Ţie, vecinic mie drag.

Şi mai cred, ca altădată,
Că tu mie te închini,
Şi cu inima-ntristată
Greu, de dorul meu suspini.

Atunci câte sunt în lună,
Câte-n stele şi poveşti
Trec prin mintea mea nebună
Socotind că mă iubeşti.

Dar tresar… şi de pe mână
Ridicând fruntea încet,
Eu din visu-mi de stăpână
Tristă roabă mă deştept.

( Convorbiri literare, XV (1881), nr. 9, 1 dec., p. 356)

Orgia se sfârşise… ieşeau grupe glumeţe
De capete aprinse, de ostenite feţe,
Mergând să se întinză sub cerul cel senin,
Beţi unii de câştiguri, iar alţii beţi de vin.
În umeda tavernă abia mai rămăsese
Câţiva beţivi de fructe ce dormitau pe mese,
Trei lampe fumegânde, trei calfe de cizmari
Şi Paola harpista cu ochii săi cei mari.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,
Îţi pleci frumoasa-ţi frunte pe orişicare pernă,
La orişicare bal?…

Din lampa fumegândă scăpând o lungă rază
Pe bucle catalane uşor se-mprăştiază…;
Din harpa încântată zburând accente vii
Spun razei tot misterul cerestei armonii…;

Din ochii ei, mari lacrămi, din suflet, trist suspin
Spun notelor murinde omorantoru-i chin.
Ş-atuncea… tot mai tare la sân harpa şi-o strânge
Şi plâng coardele mute şi însuşi glasu-i plânge:
“Spre tine, ah! Spre tine, ţărm vecinic înverzit,
E dusă-a mea gândire de-un dor nemărginit…
La tine, golf poetic, cu apele senine,
Speranţa mea visează… la tine, tot la tine!
Adio, cer albastru, ca sufletul senin,
Adio, vânt de mare, ca cugetul de lin,
Alerg mereu prin lume, dar gându’ mi-e ‘napoi…
Cu voi e fericirea, cu voi…, numai cu voi…”
Şi glasul ei se stinge încet… încetinel.

Rembrandt, dacă vreodată celebrul tău penel
Ar fi voit să puie, în umbra delicată,
Doi ochi plutind albaştri în lacrima-nfocată;
Orpheu, dacă pe tine, zmintitul tău amor,
Te-ar fi făcut să cauţi un lung cântec de dor…;
Orpheu, îţi găseai dorul cântat într-o tavernă
Şi tu, Rembrandt, modelul plângând pe-o neagră pernă.

Cântă… De la masă o calfă de cizmar
Sculându-se, la dânsa veni cu un pahar:
– Destul, de două ceasuri ne duci într-un suspin.
Mai bine bea… Îneacă-ţi suspinul tău în vin.
În vin! Ce fericire!… Bea Paola şi cântă!
Ce stai cu ochii-n lacrimi, spăşită ca o sfântă?
Sărută-mă mai bine, îţi dau doi gologani…
– Doi bani pe-o sărutare!… Doi bani! Pentru doi bani?
Şi-n faţa mamei sale va mai veni ea mâine?
Doi bani!… O şoaptă-i spune: doi bani azi sunt o pâine.
Primeşte!
Trist atuncea ea capul şi-l întinde
Iar el, cizmarul vesel, în braţe-o şi coprinde.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,
Îţi pleci frumoasa frunte pe orişicare pernă
La orişicare bal?
O… da, căci sunt pe lume mizerii omeneşti
Ascunse, fără milă, în piepturi femeieşti.
Sunt suflete pe care mizeria le pierde
Cum pierde vântul toamnei un dafin încă verde.

O lacrimă e-o lume de tainice dureri
Ce sunt şi-n corp şi-n suflet şi nu sunt nicăieri;
Un zâmbet printre lacrămi e raza cea din soare
Ce vesel se răsfrânge pe-un lung câmp de ninsoare.
Şi când gândesc că-n lume sunt suflete menite
În veci de blânda rază a nu fi încălzite,
Când văd că sunt fiinţe ce port pe frunte scris
Eternă suferinţă şi-n trai, şi-n somn, şi-n vis,
Mă-ntreb de nu-i mai bine a-şi duce fiecare
Adânca sa durere pe şesuri sau pe mare
Spre groapă sau spre bal?
De nu e drept să moară talente prin taverne
Şi ochii mari să plângă, pierduţi pe negre perne,
În nopţi de carnaval…?
Cu ochii stinşi de viţiu, cu sufletul de rele,
Cu gându-n cercetare cătând cum să se-nşele,
Îşi dau sudoarea frunţii pe cărţile murdare
Ş-apoi câştigătorul o dă pe-o sărutare.

Călin, iubit de soartă şi iubitor de vin,
Venise lângă dânsa să vadă-un alt Călin
Ce-n ochii ei cu lacrămi, uşor se oglindea…;
Ş-atuncea îi vrea ochii; el ochii ei îi vrea!
– Ascultă-mă, fetiţo, stai, cântă-ncetinel:
Ai ochi limpezi ca vinul şi-mbătător ca el.
Vin vechi, asta se ştie… – Dă-mi ochii să-i sărut;
Îţi dau trei bani… Sau cere cât vrei. – Cât ai cerut?
Ea tace. Gându-o duce, în repedele-i zbor,
Spre casa mamei sale în care vede-un nor.
Din norul de lumină o mână stă întinsă
Poruncitoare, crudă, spre candela cea stinsă.
– Primesc – ea zice iute – primesc trei gologani…
De ce nu pot a-ţi vinde şi zilele-mi pe bani?
…………………………………………………..

Şi când se duce-acasă, cu ziua dimpreună,
De candela madonei atârnă o cunună,
Apoi uşor se pleacă pe-a mamei faţă mută
Şi buclele ei albe cu drag i le sărută.
Bătrâna, cum o simte, de sânul ei o strânge
Şi plânge şi-o sărută şi-o-ntreabă şi iar plânge:

– Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,
Îţi pleci frumoasa-ţi frunte pe orişicare pernă,
La orişicare bal?

Iar ea, abia-i răspunde, cu vocea ei cea stinsă:
– Dormi, mamă, dormi în pace, ai candela aprinsă!

(1880)

Bine-ai venit, an nou! – Cu voie bună,
Încrezători ţi-ngenunchem-nainte:
Ne-aduci comoară de speranţe sfinte,
Ori prevestiri grozave de furtună?…

De pretutindeni se ridică şoapte
Şi plâns înăbuşit spre cel ce, ţie,
Înduioşat acum, ţi-a dat solie
Să luminezi odată trista noapte!

Că sunt aici dureri nemângâiate,
Blesteme dureroase, – sunt copii
Flămânzi şi goi, şi casele pustii, –
Sunt cruci de lemn, la margine de sate…

Şi morţii lor aşteaptă de la tine,
An milostiv, în toate să fii darnic –
Şi să le spui că n-au jertfit zadarnic
Atâta sânge, gloanţele haine.

C-au încetat sălbaticele goane, –
Iar dacă sunt colibele cernite,
Copii orfani şi mame văduvite
Nu vor mai plânge, sara, la icoane…

*

Un glas pornit din inimă curată,
Un tânăr glas te-ntâmpină acum:
Din largul ţării spulberă odată
Mirosul greu de sânge şi de fum.

An nou, an sfânt, – adu belşug în ţară!
Dar să nu lege-n ţernă sângerată
Un rod spurcat, sămânţa cea bogată…
– An sfânt, adu-ni altă primăvară!

Să-nfrâni, cu grija zilelor de mâine,
Nelegiuitul râs al lăcomiei –
Şi din prinosul roadelor câmpiei
Să se hrănească cei ce ne dau pâine.

De fructe multe, pomii încărcaţi
Şi spicul greu de boabe să se rupă!
O, an frumos, – cu bogăţii astupă
Prăpastia deschisă între fraţi!…

Împacă vrajba sufletelor noastre!
Nici plânsu-amar, nici blestemele gurii,
Nici pumnii strânşi de vechiul foc al urii
Să n-ameninţe cerurile-albastre…

Te-om preamări în laude, cu toţii,
O, an al păcii binefăcătoare!
Şi-ţi vor aduce-n veacuri viitoare
Prinosul lor de cinste, strănepoţii!

(Domnului A. Vlahuţă)

A ruginit frunza din vii
inspre Sovata, Ghimes si Zizin
dar la babord în Waikiki
ce soare bland, de aur plin.

Pustii sunt lanuri si campii
departe’n Turnu Magurele
în golf la orele tarzii
cade-o cascada grea de stele

când randunelele-au plecat
se’ntorc la cuiburi papagalii
pustii sunt horele din sat
dar plini de floare portocalii.

1

Tu ştii
Câte aluviuni
Lasă în mine apa curgătoare a zilei
Şi ce eroică beznă îmi trebuie
Să mă curăţ de ele
Şi cum,
Atunci când ochii mei abia au uitat
Forma străină a corpurilor
Şi nici o rază
Nu le mai tulbură adânca vedere,
Urechile înspăimântate
Încep să distingă
Scurgerea timpului
Din nou înspre zi.
Împins,
Întunericul primeşte contururi,
Se face impur şi se mişcă,
Înălţat din zăpadă
Câinele ascultă ceva,
Paznicul începe să-şi închidă
Mantaua.
Ajutor, strig
Sperând
Că ar mai putea cineva
Să-l oprească.
Dacă
Nu s-ar mai face dimineaţă? –
Întreb sperând
Că mă mai poate ajuta cineva.
Dacă nimic nu s-ar mai clinti?
Dacă nu s-ar mai pune în mişcare
Imensa roată
Care mă trage pe zi?

2

Numai de tine atârnă asta, tată,
Numai de tine depinde
Ca-n leagănul cald
În care singur m-ai născut
Să-mi vii alături.
Braţele mele tu mi le-ai făcut
Şi-n întuneric te găsesc pe tine,
Şi răsuflarea mea,
Din răsuflarea ta înmugurită,
Lângă clavicula-ţi subţire
Numai noaptea o simţi,
Şi doar din beznă ochii tăi mă văd,
Şi mi-e atât de bine,
Şi ţi-e atât de bine.
Iubitul meu, Doamne, tatăl şi fratele meu,
Nu prăvăli deasupra mea lumina
Ca să dispari în albul ei prăpăd.
Nu-ţi fie teamă de mine!

3

Dacă nu s-ar mai face dimineaţă,
Dacă alunecosul pisc al nopţii
Nu mi-ar fugi mereu de sub picioare,
Cine ar îndrăzni să înjosească
Noptoasele mele izbânzi,
Singurătatea fără ţărm în care
Te simt din când în când cum vii
Şi-apoi te zbaţi să te desprinzi?
E păcat, Doamne, că te-nchid în mine
Ca-ntr-o capcană, ca să te mângâi?

4

Împotriva ta
Cine-ar îndrăzni să-mi vină-n ajutor?
Soarele numai pe tine te-ascultă
Şi-odată cu soarele
Cresc în jurul meu
Pădurile de ochi
Mângâioşi, umili şi uzi.
Ajutor, ajutor,
Numai tu le poţi porunci să adoarmă,
Numai tu,
Fratele meu întru negăsire,
Tu,
Întru căutare mire,
Tu,
Cel ce-ţi astupi cu aripa urechile
Să nu mă auzi.

5

Nicicând n-am fost mai muritoare
O, spinii tăi îmi intră-n umăr dulci,
Eşti prea aproape
Ca să simt durerea
Când capul lin pe pieptul meu îl culci.
Se face noapte peste calendare,
Te leagăn, tată,
În leagănul meu
Şi-mi vine să surâd
Când îmi aduc aminte
Că fiul meu cuminte-i Dumnezeu.
Dar noaptea-l creşte şi mi-l face frate
Şi uită că mi-e frate în curând,
Lângă clavicula-i subţire
Gura mea sfântă respirând
O clipă numai indecisă.
Şi apoi
Devii din nou părinte.
Ce spaimă dinainte
De-a fi şi eu pe lume
Te face să chemi zorii peste noi?
Când m-ai născut
Te-ai bucurat.
Ce nostalgie a puterii tale
De dinainte de-a iubi
Te face
Să răsuceşti lumina-n amândoi?

6

În jurul meu pădurile de ochi,
Locul câinelui desenat pe zăpadă,
Paznicul dormind în soare undeva.
Din ce în ce mai muritoare,
Ce păcat – murmur şi nu înţeleg
Dacă păcatul îl plâng
Sau speram doar să vină.
Aştept curată noaptea următoare
Şi următoarea moarte în lumină.

De la lungi războaie, Mihai cu mărire
Intră-n capitală cu a lui oştire.
El se urcă-n tronu-i mândru ocolit.
Cei ce au puterea astfel i-au vorbit:
– “Doamne! Focul arde în această ţară.
Încă ieri cu ură mulţi se răsculară.
Dar răzvrătitorii s-au întemniţat
Şi prin zelul nostru ţara a scăpat.”
– “Voi zdrobi răscoala ce ţara uraşte;
Dar voi sparge încă pricina ce-o naşte:
Dacă astă ţară umblă-a se scula,
Este semn că n-aveţi simpatia sa.
Lui Rodolf voi scris-aţi că e răzvrătire,
Că ai noştri cată cu a lui unire.
Dacă cel ce-o cere e răsculător,
Ţara mea, eu însumi sunt răzvrătitor…
Am învins păgânii, i-am gonit afară;
Dar a lor sămânţă o găsesc în ţară.
Ea-nconjoară tronul pentru a-l răci
De inima ţării, apoi a-l lovi.
Neputând acuma tronul să lovească,
Ea îi urcă scara ca să îl mânjească.
Tronului nu-i pasă de loviri străine
Ca d-acea trădare ce s-ascunde-n sine.
Planta nu se teme de cei ce-o jignesc,
Ca de viermi ce-n sânu-i nasc ş-o veştejesc.
De aş şti că sceptrul se robeşte vouă
Şi oricui să fie, eu l-aş rupe-n două!
Jugul celor barbari oare l-am spart eu,
Ca sub jugul vostru să-mi plec capul meu?
Prinşii fie liberi! Au cuvântu-mi dat.
Voi intraţi în noaptea d-unde v-am luat!”