Dintr-un rest de prăjituri,
Nelu face firmituri.

Mama-l vede şi-l întreabă:

– Iar nu eşti copil de treabă,
Nelule, şi-mi faci gunoi?…
Cum fu vorba între noi?

– Vorba noastră? Stai să-ţi spun
Ca să vezi cum o ţin minte:
Să mă fac tot mai cuminte
Şi mai harnic şi mai bun!

– Şi de ce îmi faci gunoi?

– Pentru vorba dintre noi:
Eu acum fac firmituri
Pentru puii rândunicii,
Ca să aibă şi ei, micii,
Azi, la masă, prăjituri!…

Numai tacand si gandidu-te singur la toate,
ajungi sa-ntelegi ca din tot ce-ai fi vrut prea putine raman langa tine,
numai vazand cum se-aprind si se sting noaptea
toate cararile tale gresite – numai lasand
sa te-nvaluie pulberea lor vei ajunge sa stii
ca regretul e sarpele galben pe care-ntr-un vis
il auzeai ca pe-un rau adormind la picioarele tale,
adormind si trezindu-se iar. Fara cuvant, fara strigat:
drumul pe care-ai umblat, ori ca-l strigi, ori ca-l fluieri,
nu se va-ntoarce la tine; ghemul lui negru si brun
cineva l-a zvarlit in ocean. Decat orice parere de rau
e mai buna tacerea. Numai tacand si gandindu-te singur
ajungi sa-ntelegi ca trecutul e-o casa pustie,
pentru toate
pacatele tale izbavirea e numai in timp, e numai in rosu,
e numai in oameni, in faptele lor. Liniste-n urma!
Totul e numai acolo-nainte, totul e-n fata. Alearga uitand,
ceea ce nu vei uita va veni dupa tine o data cu turma
de cerbi stravezii, care sunt poate visele tale.
Totul e doar inainte, totul sunt anii
care ard si te-ntampina-n cale.

Un nor ivit de cătr-apus
Se urcă-n sus
Plutind încet spre miazănoapte
Iar umbra lui prin văi căzând
Acum întunecă pe rând
Livezi şi vii şi grâne coapte.

Văd drumuri albe-n zări senine,
La margini munţi, mai jos coline
Şi, ca pe-o pânză zugrăvit,
Oraşu-n vale-adânc sub mine.
E pace-n cer şi pe pământ;
Abia nestătătorul vânt
Venit de peste munţi, de-aiurea,
Tot spune ce din veci a spus—
Şi până-n văi, de-aici de sus,
Se zbate-ncet doinind pădurea.

Când am fost ură am fost mare,
Dar, astăzi, cu desăvârşire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.

Eşti mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ţi-este inima iubire,
Când ţi-este sufletul iertare.

Ştiu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viaţă trecem în neştire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriştea cât de mare,
Şi înălţarea e-n iertare.

Când stăpânul nu-i acasă
––––––––

Când stăpânul nu-i acasă,
Este…vai de caşcaval.
Pentru bietul şoricel,
E prea mult – în aşa hal,
De când e, n-a mirosit
Vreun brânzet…

L-aţi auzit?

Caşcavalul ăsta-l trage
De mustăţi, ca să îl bage
În belea.

Şi el nu vrea!?

Mai încolo,-ntr-o firidă,
E pisica. Ce perfidă!
Hoaţa, încă nu se-avântă,
Deşi brânza o încântă.

Dar parcă şi şoricelul,
Ce se ţine, mititelul,
Tare,
În ascunzătoare.

Doar dulăul nu îi place,
Corbici,
Că n-o lasă-n pace
Şi o latră ne-ncetat.

Corbici ăsta,
Un turbat!

Stai,
Că iese şoricelul,
Chiţăind cum îi e felul
Îndreptându-se degrabă
Către brânză,
Când o labă
De pisică ce-l iubeşte
Pe dulap îl răstigneşte.

Dar de ce nu îl mănâncă
Din priviri,
Nu ştie încă,
Fiindcă-i tare ameţit.

Corbici!

Corbici a venit
Şi pe labele din faţă
S-a proptit,
Gonind pe hoaţă.

Doar la caşcaval şi el
Are dreptul, că-i fidel
Şi de-un an slujeşte-n casă,
Când deasupra,
Când sub masă.

Hopa,
Iată-l pe stăpân,
Flămând, după-atâta muncă,
Bucuros de caşcaval,
Cum îl taie…

Şi-l?

Mănâncă!

Asta fu.

S-a dus brânzetul…

A rămas numai regretul
Din privirile-nciudate
Ale celor trei făpturi…

Şi un gust amar prin guri!

Musculiţa
–––

Nu-i ca soră-sa, beţivă,
Ea-i pioasă, printre sfinţi
Veacu\’-şi face, fiindcă-aceştia,
Sunt, în genere, cuminţi
Şi nu-i dau in cap cu pliciu’.

Iar coliva, un deliciu,
Câtă-o fi, pe foi scorţoase
De ceaslov, la parastase.

Numai ieri cât s-a rugat
Pentru-un fir de grâu cu miere
De-o mustaţă agăţat…

Bietul dascăl, ce plăcere
Să îi facă a sluji,
Când o muscă – Doamne, iartă-l ! –
Slujba toată, bâzâi?

Slavă!
Încă-o rugăciune,
Doamne, c-o scăpaşi cu viaţă!
Iar acu şi cu dulceaţă
O îmbii, de nu cumva
O fi – ptiu ! – altcineva.

Tot Ceaslovul e mânjit
De magiun.
Da’ ştii că-i bun?
Altfel cum, prin celofan,
Nişte degete-n borcan
S-ar vârî?
Şi-i lipicios !

Atât doar, că nu-i frumos
Să-l întinzi pe unde vrei.
Dar copiii,
Ce ştiu ei?

Gata, mult le mai gândeşte
Ea pe toate; prea-i destul!
A conchis : e cel mai bine,
– Dacă mori –
Să mori sătul!

Şi s-a-ntins, aşa, pe-o parte,
Pe o literă din carte,
Să se odihnească-un pic.

Doar că, vezi tu, popa Gheorghe
Nu zări-n ceaslov…nimic.

Ba, nervos din cale-afară
Pe-aşa urmă ce lăsară
Fiii,-n, dulce, joaca lor,
Lua cartea, o închise
Şi-o trânti în dulăpior.

Pasăre de noapte
–––––-

Mai am o poveste scurtă
Cu o buhă despre care
Se zvonea că vede bine
Ziua, în amiaza mare.

Voi prea bine ştiţi că buha
Şi cu ziua nu se-mpacă
Şi nici şanse nu-s prea multe,

Decât,
Poate,
Numai
Dacă

Buha va da înapoi
(Asta să o credem noi!)
Picătura de lumină
Ce-o bău; dar cin\’s-o ţină?
Setea?

Ori, mai ştii,
Ruşinea
De a se grăbi să-nghită,
Stropul ce sclipea în noapte,
Pe o arşită cumplită,
Pus de Domnul la păstrare
Pentru o…privighetoare?

Dacă nu a privegheat,
Ce să-i facă?
I l-a luat.

De-atunci buha-i pedepsită
Să rămână-nţepenită
Pe un ram –
Doi ochi şi-atât,
Ce-şi ţin singuri de urât.

Însă şi azi biata crede,
Deşi s-a deprins, fireşte,
Că, prin beznă dacă vede,
E…fiindcă
Străluceşte.

Trandafirul
––––

La o margine de drum,
Înflori un trandafir…

Nici de alba lui culoare,
Nici de lujer, nici de floare,
Nu mă mir.

Nu-i o-ntâmplare
C-apăru aşa, deodată,
Pură şi înmiresmată,
Lângă un ciulin semeţ…

Omul, cum e el isteţ
Şi vrea să îi aparţină
Tot ce este mai frumos
Din creaţia divină,
Se porni pe stricăciune.

Cât să ţină o minune?

Cât tulpina-i ca mărgeanul
Să urce la cer – tot anul?

Iară frunza ca smaraldul,
Cât să dea sclipiri în faldul
Trenei zorilor – o viaţă?

Hai, că-i mult, prea se răsfaţă
Dumnezeu, lăsând natura,
Laude, cu toată gura,
Să-I aducă.

Nu se poate
Ca atâtea-napripate
Să străbată pieziş cerul
Pentru a sorbi misterul
Florii ăsteia grozave.

Lucrurile sunt prea grave.

Fluturii cad adormiţi,
Altele, dacă nu ştiţi,
Ori se sting, de gelozie,
Ori se-nchină-acestei flori
Care a făcut furori.

Iată cine-i trandafirul,
Ieşit din anonimat
Într-o zi, fără-a-şi dori
Nimic din ce i s-a dat.
Bucurându-se de toate;
Dar şi trist, că-i sunt furate
Pe măsură ce primeşte
Seva vieţii şi-nfloreşte.

– Tu n-ai ghimpi! i-a zis sticleţul,
Ce te miri că nătăfleţul
De ghimpat stă drept şi are
Încă un tulei de floare?

– Oare aş putea şi eu
Să îl rog pe Dumnezeu
Să îmi dea, ca lui Ciulin,
Măcar colo, ici, un spin?

– Sigur, sigur, îndrăzneşte,
Ştii că Domnul te iubeşte
Şi, în plus, nu-I ceri decât
Să te facă mai…urât.

Câte picături de sânge
De-atunci trandafirul strânge,
Asta o puteţi vedea.

Nu mai este cum era.

Din contră,-i şi mai frumos.
Ieri, ca neaua, alb, sfielnic,
Devenit-a nu doar roşu,
Plin de flori, ci şi puternic.

O problemă ar mai fi.

Ridicată de Ciulin.

Cică nu mai vrea să-i fie
Trandafirului vecin.

Frunza
––

Plesni mugurele, frunza
Se trezi un pic boţită
La obraz.
Dar n-are-a face,
Dacă soarele o place
Şi spre ea, timid, cutează
Să-şi îndrepte
Prima rază.

Însă parcă fu prea scurtă
Ziua-ntâi.

Şi-atât de multă
Noapte curge, fără zor,
Din acest imens izvor
Care-i timpu’,-ncât se vâră
În ea însăşi,
La căldură,
Tremurând de bucurie
Că-i fu dat – şi ei –
Să fie.

Şi a mai şi pus-o Domnul,
Colo sus,
Că-i piere somnul
Numai când se uită-n jos.
Da’-i atâta de frumos
Ce zăreşte –
Orişiunde –
Că nu poate în boboc,
Iarăşi
A se mai ascunde.

Iar când zorii vin,
Te ţii,
Numai surori – sute, mii –
Prin copaci.
Şi-atâta-i place,
Că foşneşte mai dibace
Decât toate la un loc
Frunza noastră.

Ce noroc!
Azi a dat de rândunică.

Galben-verde, mort de frică,
Prinde drag şi de-un scatiu
Sub crenguţa ei.

– Musiu,
Nu ai teamă dumneata,
Că-s aici şi am ureche.
Cântă şi de mi-o plăcea
Ţi-oi găsi, cred,
Şi pereche.
Da’ să nu îmi ceri simbrie,
Că renunţ la companie!

Pic, pic, ciocănit de ploaie,
Inima ţi se înmoaie:
Rândunica şi scatiul
Au fugit;

De-acum, pustiul
Zilelor amăgitoare…

Apoi, iar, raza de soare.

Dar mai crudă, mai geloasă,
Să o ardă, zău, aşa.

– Ce-am greşit?

Raza, tăioasă:
– Ce-a greşit ? – auzi la ea.

Dar nici raza nu se-ndură
Să îi ia culoarea, glasul…

Numai toamna rea de gură,
Vântul ce îşi bagă nasul
Pretutindeni şi-o furtună –
De nu poţi să-ţi mai dai seama
Cine, pe ce se răzbună –
Hotărât-au că e vremea
Să se termine cu toate
Deşănţatele petreceri
Şi cu…
Funzele bălţate.

Unele, ca nişte fluturi,
În vârtejuri
Tot mai line,
Altele, doar de le scuturi,
Cad,
Dar ultima se ţine
Strâns, în vârf, nu s-ar lăsa;
Poate doar de l-ar vedea
Încă-o dată…
Pe scatiu.

– Uite-l!
Însă-i prea târziu.

Ignorată-ntâia oară,
Ba, mai mult, izbită-n treacăt
De “musiu”, o frunză
Zboară.

Taie singură văduhul
Şi-şi dă, ne-mpăcată, duhul…

O rază
––

E făcută să-ncălzească
Tot ce-atinge,
Să topească
Tot ce este îngheţat,
Ba, mai mult, scaldă-n lumină
Pe oricine.
N-o să ţină
Într-un ghem de aur,
Iată,
Nimeni raza-nfăşurată.

Mai ales că e, se pare,
Şi gătită de-o plimbare,
Mai lunguţă,
Pe pământ…

– Uite-o urmă,
De când sunt,
N-am văzut un cerb să lase,
Alergând,-napoia lui,
Urme-atâta de frumoase.

Înşişi zorii au umplut
Aceşti pumni micuţi de lut
Cu rouă scânteietoare.
M-aş lăsa,
Dar văd şi-un lup
Ce le soarbe şi dispare…
Cum a dat de-o căprioară.

Subit, raza se-nfioară…

– Dealuri, văi şi munţi
M-aşteaptă.
Să cobor treaptă cu treaptă,

Da’-i lung drumul.
Mai uşor
Mi-ar fi cu un călător,
Din cei mulţi ce se zăresc;

Dacă-o vrea să-l însoţesc.

Dar ce văd,
Se iau la trântă?
Spuse raza.

Apoi, frântă,
Ca un vârf de baionetă
Înroşit,
Ieşi discretă
Din cel mai urât tablou…

– Poate în acest salon
Mă înseninez din nou.

Aici totu-i armonie,
N-o fi chiar un colţ
De rai,
Însă-aud numai pianul,
Voci ce-şi murmură secrete
Şi ceşcuţele de ceai…

Iar acolo pe un deget,
Pianista, la inel,
Are-un nostim diamant.
Şi nu-i fals.

Cobor la el!

Dar, cu-atâta strălucire
Cum să nu îţi ieşi din fire?
Pianista se opri
Din cântat…
Spre-a se făli.

Raza se-ncruntă şi iară
Se-avântă la drum,
Hoinară.

Până unde?
Până când?

Până ce găsi, curând,
O făptură mititică,
Suferind, fiindu-i frică
De ceva, ce nu prea ştie
Ce-i; atâta, că o doare
Şi, din când în când, i-ar lua,
Parcă, ultima
Suflare.

Dar nu poate, că acolo
Este mama – ce veghează,
Zi şi noapte,
Îndârjită,

Agăţându-se de-o rază.

După asemănarea lor
––––––-

Ştiţi cum apăru pisica?
Nu?
Chiar că nu ştiţi nimica.
Dar gâsca, cum apăru?
Bineînţeles că…nu.

Şoarecele de-un’se trage?
Dar măgarul de ce rage?

Atunci, scumpii mei copii,
Să vă spun că într-o zi
Dumnezeu s-a pus pe treabă
Şi-a însufleţit degrabă
Ultimele animale,
Ce-aşteptau să se cam scoale
Din eternul somn al firii…

Aşadar, iată că Bunul
Şi-nţeleptul Dumnezeu,
Sfătuindu-se cu restul
Animalelor,
Pe Leu
Îl rugă să îl ajute,
Un chip să îi împrumute
Noii fiare…

Ce să zică
Leul, cam gelos pe tigru?
– Mai fă, Doamne, o pisică.

Când fu întrebată raţa,
Ce să-i ceară precupeaţa?
Încă-o lebădă?
Doar are
Una, s-o urască tare,
Cât trăieşte:

– Doamne Sfinte,
De mă-ntrebi,
O gâscă-n minte
Am. Te-ajut să o creezi,
Dacă
N-o-nfrumuseţezi!

Elefantul, cu o tonă
De umor, fie la el,
La solicitarea Celui
Ce-l făcu aşa grozav,
Născoci…
Pe şoricel.

Măgarul, deja creat,
Era tare supărat
Că n-aude şi n-aude
Ce ar vrea.

– Să mă alungi,
Doamne, de te enervez,
Dar nu ai prin garderobă
Ni,
Nişte urechi mai lungi?

Sper să reuşesc cu ele
Să prind sunete rebele,
Să pot da şi eu un ton,
Că destul am fost…
Afon.

Nu-i nevoie să mai faci
Pe-altul,
Dacă tot nu-l placi.

Şi l-a tras de urechi Domnul,
Ca să îşi audă bine
Răgetul,

Însă zâmbi,

Ştiind că un rost au toate
Şi-or pricepe într-o zi!

Grivei
––

E bătrân şi înţelege,
Neputinţele-l apasă,
Viaţa-i, cât fu de frumoasă
La stăpân,
Nu prea mai e…
Ca şi mort, în prispa casei,
Nu întreabă nici de ce
Şi nici cum s-a întâmplat
Că toţi cei ce îl iubiră,
Dintr-o dată,
L-au uitat…

Poate, de când a început,
Lung să urle,
De durere,
Nopţi la rând, fără-a primi
Pe grumaz
O mângâiere.
Poate de când se târâşte
Până la bucătărie,
Să arunce o privire,
Umilit,
În farfurie.

Altădată-i aruncau
Colo-n curte un ciolan.
Cum sărea de sus să-l prindă
Şi să-l lingă!
Azi, în van
Mai aşteaptă de mâncare,
Farfuria-i mereu goală;
De un timp, de la pământ,
Nici măcar
Nu se mai scoală.

Cine-ar crede că vânjosul
Câine ce păzea ograda
Astăzi plânge sugrumat
Dup-un gard,
În timp ce strada
E-un răsunet de copii
Ce-i aduc mereu aminte…
De stăpân.
Dar câte gânduri
Triste nu îi trec
Prin minte…

Şi mai are şi o spaimă –
Noaptea, când l-apucă toate,
Când se-abţine să nu urle,
Însă fălcile-ncleştate
Se înmoaie şi-i tot curg
Pe bot lacrimi, sau când geme –
Că vreunul o să iasă
Şi-o să-l bată.
Da, se teme !

De acuma, ştiu cu toţii
Câte-îndură un bătrân
Câine;
Cum se amăgeşte
Că-ntr-o zi dreptul stăpân
O să îşi întoarcă ochii –
Doar atât – spre el, din nou,
Ajutându-l
Să-şi dea duhul…
Dar, nu !

Singur, un ecou
Îi răspunde, pe când urlă

Şi îl cheamă către poartă –

Un ecou al unei vieţi
Care lasă-o lume…

Moartă.

Voinicul
–––

Cică un măgar, odată,
Fu-‘ncărcat de un cioban,
Cu de toate.
Asta e,
De vreo două ori pe an,
Cum dau zorii, plini de sârg,
Se duceau cu de-ale oii,
Împreună,
Şi la târg.

Însă-acuma se-arătă
Şi un purice-ordinar,
Ce sări de pe cioban
Pe bătrânul lui
Măgar.

Rămânând ascuns o vreme
Sub bagajul uriaş,
Într-o cută, undeva,
Puricele, prin oraş,
Căscă ochii, mulţumit,
Sub umbrarul unei piei,
Peste care aşezaţi
Fură…
Şi doi băieţei.

Şi ce mai trăgea măgarul,
De să cadă în drum, lat,
Chiar când se-ntorceau cu toţii,
Fără grabă,
Către sat.
Căci era căldură mare,
Ce-l ardea…
Tot pe spinare.

Seara,
Pe când descărcară,
Puricele-şi luă avânt…

Să încremenească-n clipa
Revenirii
Pe pământ !

“Care va să zică, el,
Cât era de mititel,
Duse ăst bagaj, pe tot?

Păi, atunci,
Acest netot
Ce se lasă din picioare,
Cu genunchii îndoiţi
Şi urechile pleoştite,
Ce vrea?

Să-l compătimiţi?”

“Moale-i ca o mămăligă”,
Mai zise în gândul său
Puricele…voinicuţ,
Apoi,
Ca un titirez,
“Stai că ţi-l înviorez!”

Da’-l pişcă aşa de bine,
Că, la-ntâia smucitură,
Scoase-un răget \’Dobitocul\’,
Luând una peste gură

Şi, pe spate,
Alte şapte:

“Na, ca să te înveţi minte,
Să-mi mai verşi oala
Cu lapte!”

Cât un fir de neghină
–––––––

Ce să-ntinzi mâna-nspre ea,
Că nici n-ai
Ce apuca !

De-o pui lângă rândunică
Şi-o priveşti,
E tot mai mică…

Poate şi niţel de frică.

Fără minte, când gândeşti
Pe gâză că o găseşti,
Tu, cel mai deştept din toţi,
Scap-o de pieire !

Poţi?

N-o avea ea un cap mare,
Nici splendide aripioare
Ca de flutur.

Nici albină
Nu-i, familia s-o ţină,
Lucrând toată ziulica.

Nu prea are-asemănare –
Cât ar vrea! –
Nici cu furnica.

Loc al ei, pe undeva,
Unde ar putea să stea,
Nu-i
Pe tot acest pământ…

Ploaie, soare, ger sau vânt,
Toate îi fac traiul
Greu,

Dar nu-i asta,

Ea, mereu,
Îşi pune o întrebare,
Numai una:

Dumnezeu
De ce-o fi creat-o
Oare?

Ca să ce?

Tot vrând să ştie,
Vede-o scumpă surioară
În văzduh cum se îmbie
Să se-nalţe, dar,
Ce vrei,

Rândunica e mai iute,
E mai sigură la zbor,

Iară puiul o aşteaptă,
În cuibuţ,
Nerăbdător…

Şi atunci, gâza, sărmana,
Vai,
Pricepe:

Ea li-i hrana.

Fricosul
–––

Este iarnă, ce minune,
Pomi din zahăr,
De cristal –
Câmpul,
Iazul ca oglinda
Şi imensul policandru
De pe cer,
Ca pentru bal,
Luminiţele-şi aprinde..

Numai luna nu se prinde
Încă-n horă…

Animale
Fel de fel se-adună-n vale
Şi pe deal.
De prin coclauri
Ies cei mai cuminţi balauri:
Lupi şi vulpi,
Uniţi de-o vrajă,
Stând – o noapte doar –
De strajă,
Ca să poată dănţui,
Vesel,
Cine ar dori…

Prin văzduh,
Zburând, ca ziua,
Păsările, îmbătate.
Din crenguţă în crenguţă,
Veveriţe deşuchiate,
Răsturnând,
De fericire,
Pudriera cu zăpadă
Peste-un iepuraş ieşit
Ţup,
Minunea să o vadă.

– Poate dau de un prieten…
A zis el, însufleţit…

– De-un prieten, rosti gândul
Şi pieri neauzit…

– De-o prietenă, mai bine…

– De-o prietenă…

– Pe mine,
Ce mă miră foarte tare…

– Ce mă miră, ce mă miră…

– Foarte tare!

– Foarte tare…

– E că luna – pe lumină! –
Nu ră…

– Nu ră…

– Nu răsare…

Dar, când luna răsări,
Colo, lângă o vâlcea,
Iepuraşul o zbughi,
Urmărit, brrr, de ceva
Imens,
Negru
Şi cu coarne,
Gata, gata să-l răstoarne,
Ca pe-un bulgăre.

Ce zic,
Căzu singur,
Cât de mic
Şi de speriat, se pare,
Fu de umbra-i; arătare,

Ce-l lăsă fără suflare…

Sărăcuţul
–––

Zboară el din floare-n floare?
Zboară. A găsit prilejul!
L-a luat, minune mare,
În excursie, vârtejul.

În bagaj, hârtii şi pene,
Frunze verzi, proaspăt strivite
De-un bocanc, nişte antene
De lăcustă, paradite
Şi te miri ce-a mai aflat
Inutil, când s-a iscat,
Din senin, vârtejul…

Care
Şi-a mai şi cerut iertare
Că-s atâtea serpentine,
Încat, sincer, dacă-i vine
Să vomite, el îl lasă
Pe-un acoperiş de casă.

Mă rog,
Nu s-a nimerit
Cum a zis, l-a cam trântit.

Şi nu unde l-a rugat,
Ci pe-o uliţă, în sat.

Iar nu singur şi ferit,
Ci-ntre doi, ce s-au ciocnit,
Ţanţoşi, prima oară-n an:
Un cucoş şi un curcan.

Cum o fi scăpat şi-acuş
Bietul nostru cărăbuş
Nu se ştie, dar mai rău
N-are ce să fie,
Zău!

Numai că, ce să îţi spun,
Dintr-o curte, un păun
Se ivi,-l dădu pe spate,
Îl privi şi…
Nu se poate,

Făcu iute calea-ntoarsă.

Asta, da,
Grozavă farsă!

De acuma cărăbuşul
Nu mai stă o clipă-n loc.
Îşi ia zborul… Spre ghiduşul
Pui de sturz… Avu noroc
Să-ntâlnească arătare
Ca şi el,
Un cioc mai mare.

Tare dragă-i e făptura
Asta… Ce deschide gura…

Şi-l înhaţă!

Tocmai când
Vrabia, trei pui, în rând,
Aşeza pe-un gard,
Isteaţă,

Pentru-o lecţie de viaţă!

Luptătorii
–––-

Amândoi, cocoşi.

Frumoooşi !

Ce s-ar mai îmbrăţişa !

Căci, de când aşa vru soarta,
Să-i despartă numai poarta,
Tot îi râcâie ceva.

Doi penaţi înfuriaţi –
Nici de-ar fi să fie fraţi
N-ar avea de împărţit
Câte-au ei.

Unul, smolit,
Cu reflex verde-albăstrui,
Altul alb,
De parc-a nins
Doar pe aripile lui.

Şi să-i vezi, cu creste roşii,
Cum fac zilnic
Pe cocoşii.

Na, că azi au prins momentul:

Albul scormonea de zor
Pe tăpşan, înconjurat
De găini, când dumnealor
Prinseră-a se da-ntr-o parte,
Speriate ca de moarte.

Fără însă a fugi.
Păi, altfel, cum ar privi?

Şi ce mai încăierare !

La întâia scăpărare
De mânie –
Piept în piept.

Unul, mai ceva ca altul,
De viteaz şi înţelept !

Apoi s-au luat în gheare,
Strălucind, pe drept cuvânt,
Până-ajunseră-amândoi,
Numai sânge,
La pământ.

Clocotind, se năpustiră
Iar – e cel din urmă salt.

Vai de pliscurile-nfipte
Unu-n carnea
Celuilalt.

Au…căzut.

Dar nu e bai.

Fiecare de-un alai
De găini omagiat,
O privire-şi mai aruncă,
Ce înseamnă:

Pe-altădat’ !

Singuratecii
––––

Pe lacul luciu, din grădina
Cu flori ce nu se mai clintesc,
O lebădă pluteşte
Iarăşi…

Atât de lin, de nelumesc,
Încât te-ntrebi: pe-acest tovarăş
Al veşnicei singurăţi,
Ce-l ţine, viu,
La suprafaţă?

Ce nălucire, pe-un tărâm
Pierdut sub lespedea
de gheaţă?

Pe boltă stelele-au pălit,
Ca scufundate-n neguri dese –
Doar un luceafăr, zămislit,
Din ou-nsingurării
Iese.

Azi, strălucirea şi-o împarte
Grădinii cu petale
Moarte

Şi-acestei păsări ce răzbate
Prin frigul sinelui, când toate,
În el, un astru,
Ard mocnit..

Aşa, mereu, la nesfârşit,
Se întâlnesc
Singurătăţi…

Când unul urcă înspre cer,
Coboară celălalt
Şi lasă,
Pe apa limpede a vieţii,
O urmă tristă,
Dar frumoasă…

La fel cum pasărea, pe locul
În care-a dat boboc o stea,
A înflorit din alba-i pană,
Prinzând puteri
Spre-a se-nălţa.

Grădina asta de-o priveşti,
Cu ochii tăi,
Ai să-i zăreşti:

O lebădă zvâcnind pe cer

Şi-n lac
Luceafărul stingher…

În redută numai lei;
Uite-i, mă, başibuzucii,
Eu de-aici le-aud papucii !
Dar mai mare peste ei
Cine-mi e? Vrun Strâmbă-Lemne?
Cică şi mai şi, pesemne,
Unul, Ciaca-Paca-Bei.

Câte cinci pe-un ban să-i vinzi,
Că sunt tot oşteni pe-alesul,
De viteji le saltă fesul,
Pitulaţi pe după grinzi.
Se-ntind, nene, de căldură
De le-ajung genunchii-n gură
Maşală, cu ei te prinzi?

Ce te uiţi tu, că sunt goi?
Aşa-i turcu-n vitejie,
Zvârle haina ca să fie
Sprinten-foc, când e-n război.
Dârdâiesc din dinţi, mă, vere
Lasă-i, mă, că-şi fac putere
Dinţilor, să muşte-n noi.

Şi-ntr-o zi — să vezi acu —
Dete-Osman porunci să-i puie
Tălpilor la cizme cuie,
Şi-apoi, ce-o fi fost, ce nu,
Că sări pe băţ călare
Şi-alergând în fuga mare
Drept la Vadin s-abătu.

Strig-Osman: — “Păsat vă fac !
Încurcaţi pe-aicea treaba,
Şi-mi mâncaţi pilaf degeaba —
Vă tai ciorba, vă dezbrac!
Ahmet, Mahmet, cum te cheamă,
Tu cam tremuri, bag de seamă,
Sări, curând, că-ţi viu de hac !”

Turcii, toţi, gândeau: “Poftim !
Să dezbraci p-un gol ca napul
Cu ce-şi bate paşa capul !”
Şi-i strigară: Cioc selim !
Dar temându-se de vorba
Că Osman le taie ciorba,
Au mai zis: “Sărim, sărim !”

Şi-au sărit cei lei de turci
Care cum putea mai iute:
Vin românii spre redute,
Şi să stai să-i mai încurci?
Căpitanii-şi pierd şalvarii,
Fac mătănii ghinărarii,
Că-i la deal, şi-i greu să-l urci.

Noi strigam atunci din tun:
— “Ce fugiţi, ca-n groaza furcii?
Nu vă vin din urmă turcii !
Staţi, şi daţi-ne tutun.”
Ei de stat n-au stat nici unul
Dar ne-au azvârlit tutunul
C-aşa-i turcul, suflet bun…

Acest cântec îl facui
Eu, căprarul Păvăloae,
Stând de strajă noaptea-n ploaie,
Şi gândeam: “Tu râzi şi spui,
Şi tu n-ai cămaşă-n spate !
Las că prind pe-Osman, măi frate,
Şi-am să-mbrac cămaşa lui !”

He had three sons and they, all three,
When called, for the encampment left;
So the poor father was bereft
Of rest and peace, for war, thought he.
Is hard – one has no time to feel
That one has ceased to be.

And many months went in and out,
And rife with tidings was the world:
No more were Turkish flags unfurled,
The Moslems had been put to rout,
For the unscarred Romanian lads
Full well had fought throughout.

The papers wrote that all the men
That had been called the spring before
Were due to quit the site of war;
So to the village came again
Now one, and now another yet
Of those who had left then.

But they were long in coming, they.
He wept – he thought how they would meet,
So at the gate or in the street
He scrutinized the roads all day,
And they came not. And fear was born
And lengthened the delay.

His ardent hope waned more and more
And ever bleaker grew his fear;
And though he questioned far and near,
All shrugged their shoulders as before;
At last, then, he went to the barracks
To learn what was in store.

The corporal met him. „Sir, my son.
My Radu, well – how does he fare ?”
He did for all his children care,
But Radu was the dearest one.
„He’s dead. In the first ranks, at Plevna
He fell. And well he’s done !”

Poor man… That Radu was in dust
He had long felt, and felt past cure;
But now, when he did know for sure,
He stood bewildered and nonplussed.
Dead Radu ? What ? The news exceeded
All human sense and trust.

Be curst, o, fiendish arm and man !
„And how is George ?” „Sir, I’m afraid
Under a cross he has been laid,
Breast-smitten by a yataghan.”
„And my poor Mircea ?” „Mircea, too,
Died somewhere near Smirdan.”

He said no word – dumb with the doom,
With forehead bent, like, on the cross,
A Christ, he looked, all at a loss
At the mute flooring of the room.
He seemed he saw in front of him
Three corpses in a tomb.

With feeble gait and dizzy eyes
He walks into the open air;
While groaning, stumbling on the stair,
He calls his boys by name and cries
And fumbling for some wall around
To stand upright he tries.

The blow he hardly can withstand;
He does not know if he is dead
Or still alive; he rests his head
Upon a bank of burning sand;
His long, emaciated face
He buries in his hand.

And so the man sat woe-begone.
It was midsummer and mid-day;
Yet soon the sun faded away
And lastly it was set and gone;
The human wreck would never budge;
He just stood on and on.

Past him, men, women walked care-free,
Cabs on the highroad rumbled by,
Past marched the soldiers with steps high,
And then, the moment he could see,
He pressed his temples with his fists:
„Three, mighty God, all three !”;

Smaraldul mării răpitoare
E jocul vecinic de colori
În verdea flacără de soare
De lângă ţărmii ninşi de flori.

Liliachii, se duc izvoare
Sub pomi, plăpânzi ca nişte zori,
Smaraldul mării răpitoare
E jocul vecinic de colori.

Copii, de griji neştiutori,
Sunt japonezii-ntre popoare,
Ş-orice dureri le sunt uşoare.
Căci poartă-n suflet, zâmbitori,
Smaraldul mării răpitoare.

Era o iarnă aspră ş-o noapte ce-ngrozeşte,
Şi crivăţul, cu viscol, mugea precum mugeşte
Un taur ce-a rănit.
Într-un cătun de laturi a unui sat mai mare,
O rază îngînată de slabă luminare
Subt un troian albit.

Troianul era casă, căşcioară locuită,
Ce-i astupa nemeţii intrarea umilită —
Bordei de muncitor ;
Şi raza îngînată venea dintr-o lumină
D-o flacără-n cenuşă ce vălvăia în tină
Pe un uscat cotor.

Cu furcile în brîne, cu feţele voioase,
Întind cît pot cu fusul din caiere stufoase
Două femei cîntînd.
Bătrînă este una, ca iarna de albită,
Iar alta este jună, bălaie şi iubită
De cîţi o văd rîzînd.

P-un pat de paie numai un biet bătrîn boleşte.
Femeile, cu rîndul, cînd el se dezveleşte,
Se duc de-l învelesc.
Şi rîd cînd văd că fierbe în oală o găină
Ce-au căpătat pe lucru de la a lor vecină :
Căci tortu-i omenesc.

Oftă bătrîna însă şi zise către fiică :
— „Cînd am luat pe tat’tău, pe cînd erai tu mică,
Eram mai fericiţi ;
Aveam căsuţa noastră, aveam coprinsuri bune,
Aveam frumoase holde şi turme la păşune,
Aveam argaţi plătiţi,

Şi vite-n bătătură, şi plugul lîngă casă,
Ş-un călător, oricare, afla ceva pe masă
Cînd s-abătea la noi.
Era fruntaş bătrînul, ca el puţinu cu stare,
Abia-nvîrtea prin curte cu carul său cel mare —
Un car cu şase boi.

Pe orice puneam mîna ieşea în toate bine.
Tu semănai cu tat’tău şi frate-tău cu mine…”
Aicea a-ncetat…
Ş-un ochi de disperare ţinti pe o icoană
A sîntei născătoare, zicînd : — „În orice goană
A soartei te-am chemat !”

— „Tata spunea odată c-aveam şi noi moşie ;
De ce-aţi vîndut-o, mamă ? Că-e rău în obăcie ;
Munceşti pentru străin.”
Ş-o lacrimă din pleoapa-i luci precum luceşte
Pe geana aurorei o rouă ce pisteşte
Dintr-un azur senin.

— „Noi n-am vîndut-o, mamă ; vecini ne-au luat-o”.
— „Şi cum ! aşa cu sila ?” — „Ba tot ne-au tot scurtat-o
Cu cărţi de judecăţi,
Pîn-au luat-o toată…” — „Ce viscol e afară ;
Unde-o fi nenea, mamă ?” — „Aleşii îl luară
Ş-acum ca ş-alte dăţi.”

Pe masă, lîngă tat’său fetiţa-n nerăbdare
Întinse o maramă şi-i puse demîncare
Fiertura de la foc.
— „O ! să-mi trăieşti, fetiţo, că foamea mă doboară !”
— „Şi-ţi am şi vin, tăicuţă ; şi-ţi am şi pîinişoară,
Uite-o colea, o coc.”

— „Să am de tine parte, fetiţă cu durere !
Atît îmi mai rămase din toată-a mea avere
La bătrîneţea mea ;
Căci frate-tău, se vede că mi-l tot mînă satul :
Săracii duc povara, iar rodul ia bogatul
În lumea asta rea !”

În ora asta dulce cînd veselă-i copila
C-a bucurat pe tat’său, fiica Satanii, Sila,
La uşa ei grinţa.
Doi dorobanţi ce calea părea că rătăciră,
Zărind lumina noaptea, să stea aci veniră,
Că doar va senina.

Împing şi intră-n casă cu iarna în spinare :
— „Aci avem de toate, şi cald, şi de mîncare,
Şi-n cupă vinişor.
Mai faceţi foc pe vatră şi daţi-ne şi patul
Mai dă-te jos, bătrîne, sau culcă-te de-a latul,
Că dau de vă omor.”

Oftă adînc bătrînul, căci Sila e cumplită !
Lăsă bătrîna furca ! era obicinuită
Cu astfel de nevoi.
Iar biata copiliţă, în marea ei durere,
Rosti plîngînd: — „Jupîne, n-avem nici o putere ;
N-avem nici car, nici boi.”

Şi suspinînd din suflet, ştergînd cu zevelcuţa
Şiroaiele de lacrimi, se dete sărăcuţa
Pe şubredul bătrîn,
Şi îi şopti acestea : „Îţi fac eu demîncare
Numaidecît, tăicuţă. Jupîne, aibi răbdare,
Că doar n-ai fi păgîn.

Mîncarea-i pentru tata, căci vezi-l cum boleşte,
E an acu-n păresemi de cînd se chinuieşte ;
Să nu-l daţi jos din pat.
Şi mama e bătrînă şi n-avem nici găteajă,
Pe nenea de trei zile de cînd l-au dat la streajă…
Aleşii l-au luat.”

Dar dorobanţii ţepeni tot sparg şi tot înjură,
Şi zvîntă şi a pîine, şi vinul şi fiertură,
Că-s oameni stăpîneşti.
El nu mai stă la vorbă cînd are biciu-n mînă ;
Cînd leapădă opinca şi calul îşi înfrînă,
Cu el să nu glumeşti !

Se-mbrobodea copila ş-o îneca suspine.
Era să-noate-n viscol, să meargă la vecine
Să cear-un ouşor,
O mînă de făină, să fac-o pîinişoară,
Stă dinafara uşii să vad-o pîrtioară,
Să vadă vrun focşor,

Cînd un argat din curte, din curtea boierească,
O prind şi-o-ntinde s-o ducă să muncească,
Căci ştie a lucra :
Şi e la curte clacă, şi s-a făcut de veste,
La cîţi au fost p-acasă, la fete şi neveste,
Să meargă-a ajuta.

Căci este nuntă mare, e nuntă boierească
Duminica ce vine, şi trebui să gătească
Miresei aşternut.
Şi rugile şi lacrimi zadarnice îi fură ;
Argatul nu glumeşte, o bate ş-o înjură,
Sau cere de băut.

Dar nu avea fetiţa decît o zeghie veche
Şi vreo trei parale cercel la o ureche,
Care voi a-i da.
Şi nu vru să priimească cumplitul fără milă.
Bătînd-o, suduind-o, o tot brîncea în silă
La lîn-a scărmăna.

Trei zile biata fată nimica nu aflase
De tată-său cel bolnav pe care îl lăsase
Flămînd şi chinuit.
Şi cînd scăpă, micuţa, veni în nerăbdare…
Nămeţii cotropise şi casă şi intrare.
Abia a-nemerit.

Luptîndu-se cu iarna, să intre izbutise,
Dar tată-său, ca gheaţa, de mult înţepenise,
Şi mumă-sa murea ;
Pe frate-său îl dase aleşii la oştire,
Şi singură, orfana, plîngea în zăpăcire
Şi părul îşi smulgea.

Sufla în pieptul mă-sei ca doar s-o încălzească ;
Îi căuta cojocul… dar unde să-l găsească,
Căci e la arendaş
Dodată cu căldarea luat zălog în silă
P-o oarbă datorie. — O, Doamne ! fie-ţi milă
De rob şi de clăcaş !

(1840, ianuarie 4)