Smaraldul mării răpitoare
E jocul vecinic de colori
În verdea flacără de soare
De lângă ţărmii ninşi de flori.

Liliachii, se duc izvoare
Sub pomi, plăpânzi ca nişte zori,
Smaraldul mării răpitoare
E jocul vecinic de colori.

Copii, de griji neştiutori,
Sunt japonezii-ntre popoare,
Ş-orice dureri le sunt uşoare.
Căci poartă-n suflet, zâmbitori,
Smaraldul mării răpitoare.

Era o iarnă aspră ş-o noapte ce-ngrozeşte,
Şi crivăţul, cu viscol, mugea precum mugeşte
Un taur ce-a rănit.
Într-un cătun de laturi a unui sat mai mare,
O rază îngînată de slabă luminare
Subt un troian albit.

Troianul era casă, căşcioară locuită,
Ce-i astupa nemeţii intrarea umilită —
Bordei de muncitor ;
Şi raza îngînată venea dintr-o lumină
D-o flacără-n cenuşă ce vălvăia în tină
Pe un uscat cotor.

Cu furcile în brîne, cu feţele voioase,
Întind cît pot cu fusul din caiere stufoase
Două femei cîntînd.
Bătrînă este una, ca iarna de albită,
Iar alta este jună, bălaie şi iubită
De cîţi o văd rîzînd.

P-un pat de paie numai un biet bătrîn boleşte.
Femeile, cu rîndul, cînd el se dezveleşte,
Se duc de-l învelesc.
Şi rîd cînd văd că fierbe în oală o găină
Ce-au căpătat pe lucru de la a lor vecină :
Căci tortu-i omenesc.

Oftă bătrîna însă şi zise către fiică :
— „Cînd am luat pe tat’tău, pe cînd erai tu mică,
Eram mai fericiţi ;
Aveam căsuţa noastră, aveam coprinsuri bune,
Aveam frumoase holde şi turme la păşune,
Aveam argaţi plătiţi,

Şi vite-n bătătură, şi plugul lîngă casă,
Ş-un călător, oricare, afla ceva pe masă
Cînd s-abătea la noi.
Era fruntaş bătrînul, ca el puţinu cu stare,
Abia-nvîrtea prin curte cu carul său cel mare —
Un car cu şase boi.

Pe orice puneam mîna ieşea în toate bine.
Tu semănai cu tat’tău şi frate-tău cu mine…”
Aicea a-ncetat…
Ş-un ochi de disperare ţinti pe o icoană
A sîntei născătoare, zicînd : — „În orice goană
A soartei te-am chemat !”

— „Tata spunea odată c-aveam şi noi moşie ;
De ce-aţi vîndut-o, mamă ? Că-e rău în obăcie ;
Munceşti pentru străin.”
Ş-o lacrimă din pleoapa-i luci precum luceşte
Pe geana aurorei o rouă ce pisteşte
Dintr-un azur senin.

— „Noi n-am vîndut-o, mamă ; vecini ne-au luat-o”.
— „Şi cum ! aşa cu sila ?” — „Ba tot ne-au tot scurtat-o
Cu cărţi de judecăţi,
Pîn-au luat-o toată…” — „Ce viscol e afară ;
Unde-o fi nenea, mamă ?” — „Aleşii îl luară
Ş-acum ca ş-alte dăţi.”

Pe masă, lîngă tat’său fetiţa-n nerăbdare
Întinse o maramă şi-i puse demîncare
Fiertura de la foc.
— „O ! să-mi trăieşti, fetiţo, că foamea mă doboară !”
— „Şi-ţi am şi vin, tăicuţă ; şi-ţi am şi pîinişoară,
Uite-o colea, o coc.”

— „Să am de tine parte, fetiţă cu durere !
Atît îmi mai rămase din toată-a mea avere
La bătrîneţea mea ;
Căci frate-tău, se vede că mi-l tot mînă satul :
Săracii duc povara, iar rodul ia bogatul
În lumea asta rea !”

În ora asta dulce cînd veselă-i copila
C-a bucurat pe tat’său, fiica Satanii, Sila,
La uşa ei grinţa.
Doi dorobanţi ce calea părea că rătăciră,
Zărind lumina noaptea, să stea aci veniră,
Că doar va senina.

Împing şi intră-n casă cu iarna în spinare :
— „Aci avem de toate, şi cald, şi de mîncare,
Şi-n cupă vinişor.
Mai faceţi foc pe vatră şi daţi-ne şi patul
Mai dă-te jos, bătrîne, sau culcă-te de-a latul,
Că dau de vă omor.”

Oftă adînc bătrînul, căci Sila e cumplită !
Lăsă bătrîna furca ! era obicinuită
Cu astfel de nevoi.
Iar biata copiliţă, în marea ei durere,
Rosti plîngînd: — „Jupîne, n-avem nici o putere ;
N-avem nici car, nici boi.”

Şi suspinînd din suflet, ştergînd cu zevelcuţa
Şiroaiele de lacrimi, se dete sărăcuţa
Pe şubredul bătrîn,
Şi îi şopti acestea : „Îţi fac eu demîncare
Numaidecît, tăicuţă. Jupîne, aibi răbdare,
Că doar n-ai fi păgîn.

Mîncarea-i pentru tata, căci vezi-l cum boleşte,
E an acu-n păresemi de cînd se chinuieşte ;
Să nu-l daţi jos din pat.
Şi mama e bătrînă şi n-avem nici găteajă,
Pe nenea de trei zile de cînd l-au dat la streajă…
Aleşii l-au luat.”

Dar dorobanţii ţepeni tot sparg şi tot înjură,
Şi zvîntă şi a pîine, şi vinul şi fiertură,
Că-s oameni stăpîneşti.
El nu mai stă la vorbă cînd are biciu-n mînă ;
Cînd leapădă opinca şi calul îşi înfrînă,
Cu el să nu glumeşti !

Se-mbrobodea copila ş-o îneca suspine.
Era să-noate-n viscol, să meargă la vecine
Să cear-un ouşor,
O mînă de făină, să fac-o pîinişoară,
Stă dinafara uşii să vad-o pîrtioară,
Să vadă vrun focşor,

Cînd un argat din curte, din curtea boierească,
O prind şi-o-ntinde s-o ducă să muncească,
Căci ştie a lucra :
Şi e la curte clacă, şi s-a făcut de veste,
La cîţi au fost p-acasă, la fete şi neveste,
Să meargă-a ajuta.

Căci este nuntă mare, e nuntă boierească
Duminica ce vine, şi trebui să gătească
Miresei aşternut.
Şi rugile şi lacrimi zadarnice îi fură ;
Argatul nu glumeşte, o bate ş-o înjură,
Sau cere de băut.

Dar nu avea fetiţa decît o zeghie veche
Şi vreo trei parale cercel la o ureche,
Care voi a-i da.
Şi nu vru să priimească cumplitul fără milă.
Bătînd-o, suduind-o, o tot brîncea în silă
La lîn-a scărmăna.

Trei zile biata fată nimica nu aflase
De tată-său cel bolnav pe care îl lăsase
Flămînd şi chinuit.
Şi cînd scăpă, micuţa, veni în nerăbdare…
Nămeţii cotropise şi casă şi intrare.
Abia a-nemerit.

Luptîndu-se cu iarna, să intre izbutise,
Dar tată-său, ca gheaţa, de mult înţepenise,
Şi mumă-sa murea ;
Pe frate-său îl dase aleşii la oştire,
Şi singură, orfana, plîngea în zăpăcire
Şi părul îşi smulgea.

Sufla în pieptul mă-sei ca doar s-o încălzească ;
Îi căuta cojocul… dar unde să-l găsească,
Căci e la arendaş
Dodată cu căldarea luat zălog în silă
P-o oarbă datorie. — O, Doamne ! fie-ţi milă
De rob şi de clăcaş !

(1840, ianuarie 4)

Ştefan-Vodă rătăcit
Intră-n codrul înfrunzit.
Codru-i zice: “Domn viteaz!
Ce-ţi curg lacrimi pe obraz?”
“Ah! îmi plâng ostaşii mei
Morţi, luptând ca nişte zmei!
Codrul zice: “Dragul meu,
Încetează plânsul tău,
Căci din brazii mei trufaşi
Face-ţi-oi voinici ostaşi
Ca să scapi biata moşie
De păgâni şi de urgie”.
“Fă!” răspunde mult voios
Domnul mândru, inimos.

Codrul puse a vui,
Brazii a-şi însufleţi,
Pe stejari a mi-i trezi.
Iar copacii mari şi mici
Se făceau ostaşi voinici,
Şi spre domn înaintau
Şi din gură cuvântau:
“Să trăieşti, măria-ta!
Hai la luptă, hai, Ştefane;
Du-ne-n oardele duşmane!”

Ştefan-vodă-nveselea
Şi la luptă purcedea
Peste munte şi muncel
Cu tot codrul după el.
Vai de ungurul semeţ
Ce lupta c-un brăduleţ!
Vai de leah, vai de tătar
Ce luptau cu un stejar!

Şi simţeam sufletul tău curat şi trist
Cum simţi luna care pluteşte tăcută
După perdelele trase.
Şi simţeam sufletul tău sărman şi sfios,
Ca un cerşetor, cu mâna-ntinsă-n faţa porţii,
Neîndrăznind să bată şi să intre,
Şi simţeam sufletul tău plăpând şi umil
Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor,
Şi simţeam sufletul tău strâns şi umezit de durere
Ca o batistă în mâna în care picură lacrimi,
Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,
Doar amintirea ta îl ţine
Cu nevăzute degete de fantasmă.

Un om la lemne mergând
Şi carul în drum frângând,
Ca şi alte dăţi l-a dres
Şi la casa sa a mers.
Copilul sau alergând
Şi carul frânt dres văzând,
Îl întreabă: “Taică! dar
Cine-ţi drese carul iar?”
Tatăl său răspuns i-a dat:
“Eu, fătul meu, cine alt?”
“Apoi cine te-a-nvăţat?”
Copilul iar a-ntrebat.
“Nevoia, copilul meu,
Ea ştie ce nu ştiu eu”
“D-apoi unde şade ea?”
Copilul să ştie vrea.
“În pădure”, i-a răspuns.
Şi la treaba lui s-a dus.
Deci copilul mai crescând
Şi la pădure mergând,
Peste loc rău cum a dat,
Frânse carul încărcat
Şi, să-l dreagă neştiind,
Fluiera, la el privind.
Apoi aminte ş-adus
Tatăl sau cum i-a fost spus.
Ş-începu a alerga
În sus, în jos, ş-a striga:
“Nevoie, nevoie, fă!
Vin’, mă-nvaţă, ori îl fă”
După ce a văzut dar
Că strigă într-un zadar,
Să apucă singurel,
Căzneşte destul la el,
Potrivit, nepotrivit,
Bine rău, a isprăvit.
Acasă dacă a mers
Ş-îl văzu tatăl său dres,
Îi zise : “Ei, fătul meu!
Nu e cum îţi ziceam eu?”
“Nu – îi zise supărat –
Nimenea nu m-a-nvăţat.
Iar tatăl său cam râzând
Îi dete răspuns zicând:
“Ba chiar nevoia a fost,
Carea-nvaţă p-orice prost;
Ca ea de n-ar fi venit,
Tu atât n-ai fi căznit.
Ea arată să începi
La orce nu te pricepi,
Apoi bine, rău, munceşti
Şi tu-n lume să trăieşti”

Acesta-i un cântec de bard ostenit,
De bard din pământul uitării.
Strămoşii-mi acolo pe stâlpi de granit
Cu albe portaluri un templu-au clădit
De marmură-n marginea mării.

Să-l aibă nepoţii prin veacuri de-acum
Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!
Dar mută veni nepăsarea pe-un drum,
Iar pe-altul stârni-necătoru-i samum
Atotucigaşa hulire.

Azi templu-i ruină; prin curţile lui
Culcuşuri îşi caută cerbii,
Prin mândrele ganguri scot viezurii pui,
Se joacă pe lespezi de-altare-ale lui
Şopârle tăcute-ale ierbii.

Cu galbene oase-ale moşilor mei
S-amestecă-n praful cărării
Strivite statui ale marilor zei.
Azi râdeţi, şi vai, cum veţi plânge, o, mişei,
Cu hohot la ziua-nfruntării!

Dar noaptea din frântele marmuri răsar
Luciri ca de fulger, şi şoapte:
Stau jalnicii zei la ruine, şi par
Cuprinşi de mânie şi galbeni de-amar
Şi zboară cu vaiuri prin noapte.

Şi iese-al lor bard şi s-aşează plângând
Pe-o piatră sub zidul de-afară,
Şi cântă şi plânge, ghitara bătând,
Iar alba lui barbă ca râul curgând
Se-mprăştie peste ghitară.

Prin lanuri obsiga şi sterpul odos
Şi-n pieptul lor inimi nebune!
Batjocura-i astăzi al nostru prinos.
Ei uită, voind, cu ce trudă i-am scos
Din jalnica morţii genune!

Ascultă proroci ai minciunii, şi plini
De-al lor o nebună-nvrăjbire,
Le-alunecă gândul spre zeii străini,
Fac neamului nostru cunună de spini:
Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!

Eu nu mă voi plânge nepoţilor tăi,
Pământule sfinte-al uitării!
Desfă-te tu singur şi-nghite pe răi,
Căci iată-i pe toate gătitele căi
Răsar conjuraţii pierzării!

Popas în iarbă de neuitat.
C-o sărutare, pe-a vieţii măsură,
îmi stingi în gură toate numele
ce din alean ţi-am dat.

Pornim pe urmă iar
ca două vârtejuri de vară pe drum.
Ne suntem dar pentru dar
şi nu ne mai spunem nicicum.

Ne place să umblăm
ca întrupările fumului,
să încâlcim mătasea pământului
cu ţintele drumului.

Sunt cativa morti în oras, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ti spun;
Pe catafalc, de caldura-n oras,
Incet, cadavrele se descompun.

Cei vii se misca si ei descompusi,
Cu lutul de caldura asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Si azi, chiar sanul tau e mai lasat.

Toarna pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt cativa morti în oras, iubito,
Si-ncet, cadavrele se descompun…

Un leu c-un iepure prieteni s-au făcut.
Eu văd că vă miraţi
Şi nici e de crezut;
Dar când îţi sta să căutaţi
La adunările lumeşti,
Apoi mai grele lucruri îţi crede nefireşti.
Aşa, odată au pornit
Ei împreună la plimbare,
Şi iepurele au stârnit
Această întrebare:
— Prietene iubit!
Mă mir eu şi te rog să-mi spui
Pricina, pentru ce cucoşul nimicit,
Pe care poţi pe loc c-o sfârlă mort să-l pui,
Te sparie aşa cumplit,
Încât tu fugi de glasul lui?
— Aceasta nu-i de vro mirare,
Lui leul au răspuns.
Şi noi cei mari suntem cu slăbiciuni născuţi.
Precum un elefant, cât este el de mare,
De şoareci iar se teme tare.
Apoi pentru aceasta dar,
Nu în zadar,
Răspunse iepurul. Şi eu ca voi cei mari,
Mă tem de câini copoi şi varvarii ogari.
Şi noi adeseori pe patimi ne silim
Cu ale celor mari să le sămăluim.