One wish alone have I:
In some calm land
Beside the sea to die;
Upon its strand
That I forever sleep,
The forest near,
A heaven near,
Stretched over the peaceful deep.
No candles shine,
Nor tomb I need, instead
Let them for me a bed
Of twigs entwine. That no one weeps my end,
Nor for me grieves,
But let the autumn lend
Tongues to the leaves,
When brooklet ripples fall
With murmuring sound,
And moon is found
Among the pine-trees tall,
While softly rings
The wind its trembling chime
And over me the lime
Its blossom flings.

As I will then no more
A wanderer be,
Let them with fondness store
My memory.
And Lucifer the while,
Above the pine.
Good comrade mine,
Will on me gently smile;
In mournful mood,
The sea sings sad refrain …
And I be earth again
In solitude.

(Translated by Corneliu M. Popescu)

Plin de dezgust pentru lumea aceasta banală şi tristă,
Tainic Himerii i-am spus: – „Du-mă pe celalt ţărm !

Du-mă-într-o lume mai bună în care să nu fie oameni,
Căci între mine şi ei nu e nimic obştesc.

Tot ce-i încîntă şi-i doare pe ei mă revoltă pe mine:
Toate le vede întors ochiul meu, altfel făcut.

Spre a-i putea îndura şi spre-a fi îndurat printre dînşii,
Trec ca o mască prin bal, vesel cu lacrămi în ochi…”

Iute, Himera şi-a-ntins atunci aripele-albastre:
Cerul deasupra-mi scădea tot mai îngust şi mai mic.

Tot mai departe de cer coboram ca o piatră-n cădere
Şi ca un ochi luminos soarele-abia-l mai zăream,

Tot mai departe apoi, scînteia ca un fulg de jeratec:
Inima-n piept mi s-a strîns cînd păn’şi fulgul s-a strîns.

Dară pe celalt tărîm cînd ochiul meu orb se deprinse
Cu întunericul său plin de fantastice lucruri,

Scumpe comori am cules din adîncuri de nimeni umblate;
Scufundător fericit nu mai ştiam ce s-aleg.

Nimeni pe lume n-avea bogăţii mai imense ca mine,
Totuşi sărac mă simţeam, cui să le dau neavînd.

Şi mă cuprinse atunci o milă adîncă de oameni
Şi lăcrimînd m-am gîndit: oricum să fie,-mi sunt fraţi !

Fără să vreau mă învinse iar dorul de cerul albastru
Şi m-am rugat în genunchi: – „Du-mă, Himeră,-napoi !”

Greu încărcat din belşugul comorii găsite acolo,
M-am avîntat cătră cer, nerăbdător să-l revăd.

Tot mai greoaie vîsleau aripele-albastre-a’ Himerii,
Pîn’ ce-am văzut răsărind fulgul de jar la zenit,

Tot mai aproape de cer mă-nălţa cu aripele-n cruce;
Fulgul de jar se schimbă iarăşi în ochi luminos,

Împrejmuit de pleoapa albastră a bolţii celeste;
Iar eu pluteam fericit tot mai setos de senin…

Miros de floare acum străbătea aromind pîn’ la mine,
Şi-n depărtare-auzeam dulcele glas omenesc.

Grele aripele însă deodată stătură inerte
Şi cătră mine şi-a-ntors Pajura ciocul flămînd:

Astfel o clipă-am rămas plutitor între două prăpăstii,
Ameninţat să recad dacă nu am ce-i jertfi:

Inima mea mi-o cerea ca să poată zbura mai departe !
Fără să preget atunci, dornic de fraţii pierduţi,

Plină de sînge i-am dat-o, zicîndu-i: – „Porneşte-nainte !”

…

…O, de ştiam ce jertfesc, pentru cine-adunasem eu daruri
Aş fi rămas fericit singur pe celalt tărîm !

Inima mea mi-am pierdut-o pe veci şi-n zadar am jertfit-o:
Spuneţi de nu e păcat, prieteni, de-atîtea comori !

Când ti se-agata luna de bluza ca o brosa
visez ca esti o halta din caramida rosa
în care trenul intra aproape senzual.
Dar nu stiu, impiegatul din tine se revolta
sau poate simlti pindarul pindind dinspre recolta
de tii cu miini de febra pacatul la semnal?

Era pe vremea când purtau
Cocoanele nişte turnuri
Ş-un malacof piramidal
Şi alte multe umpluturi…

Ion Ciornei, un ţopârlan,
Un românaş de viţă veche,
Purtând suman, purtând iţari
Şi-o ţurcănească pe ureche,

A fost luat la militari…
Da-n loc să dea de greu şi el
Ion ajunse vistavoi,
Noroc! la domnul Colonel.

Băiat voinic, făcea de toate:
Era rândaş, spălătoreasă,
Şi vizitiu şi bucătar,
Şi sofragiu şi fată-n casă.

Ion putea fi orişice,
Mă rog, şi doică-ar fi putut;
Dar moaşa casii l-a aflat
Că are laptele bătut.

Aşa, Ion cu colonelul
Lucra-ntr-o seară la grăpat.
Când iată doamna înfoiată
Sus în balcon s-a arătat.

Ion numaidecât se-ntoarse
Si se opri pe gânduri dus,
Uitându-se plin de mirare
La malacoful cel de sus.

Don’Colonelul îl întreabă:
– Ce te-ai holbat aşa, ţigane?
– Mă mir, trăiţi, don’Colonel,
Mă mir de ce văz la cocoane;

Cu malacofu-aşa umflat
Cum poţi s-o pupi? că nu se poate
Nici să te-apropii. – Măi ce prost!
Ţigan! când vreau s-o pup, şi-l scoate.

– Şi-l scoate? a răspuns Ion;
– Aşa ţi-e vorba?… A-o-leu!
– Aşa, trăiţi, don’ coronel…
Aşa… o pup şi eu!

( Publicată în “Moftul Român” anul 1, nr. 12 (1893) reprodusă de Caragiale în “Calendarul Moftului Român” pe 1902, pag. 51 şi în”Moftul Român” seria II (4 Noiembrie 1901) sub titlul “Vistavoiul” şi cu iscălitura Ion.)

Şi-acei ce de-a pururi au glume,
Azi tremură muţi şi-ngheţaţi
În jalea cea fără de nume;
Pustii ei simt, şi-aruncaţi
Departe la margini de lume.

Iar codru-ngropat e-n zăpadă;
Nu-i uşă, nu-i cale, nu-i loc.
În haine ca-n zi de paradă,
Ţin pînea-ngheţată la foc,
Stînd unul într-altul grămadă.

E freamăt în zare: e tunul,
Ori cîntec de clopot din sat?
Crăciunul e astăzi, Crăciunul.
Flăcăii ţin capul plecat,
Şi plînge-necat cîte unul…

Ard vesele flăcări pe vatră;
Şi-ai casei, la masă, gătiţi.
Vin oaspeţi, şi canele latră;
Le ies înainte grăbiţi
Ai casei pe pragul de piatră.

Iar pînea pe masă, vecină,
Pe neted-întinsul ştergar,
Cu vinul din oala cea plină;
Şi însuşi bunicul, cel rar
La vorbe, azi rîde şi-nchină.

Cu cîrpa la spate legată
Nevasta se-nvîrte, avînd
Spre toţi cîte-o vorbă-mbunată
Şi, locuri pe laviţi făcînd,
E suflet şi inima toată.

Din leagăn îi bîlbîie-odorul,
Se luptă din mîni şi e-n zor
Să-şi ducă la gură piciorul,
Afară e soare sub nor,
Dar haină de aur e norul.

Şi-i hohot de rîset în stradă,
Şi însuşi bunicul acum
Se-ndoaie spre geamuri să vadă
Amestecul vesel din drum
Şi lupta cu plumbi de zăpadă:

O ceată mai mare de fete
Au prins de flăcăi, mai puţini.
Şi-aprinsă e lupta-ntre cete,
Şi toţi de zăpadă sunt plini
Şi-n gura şi-n sînuri şi-n plete…

Şi-aici, în pierduta cîmpie,
Sunt ninse cărările-acum,
Se zbuciumă vîntu-n mînie,
Iar corbii-n pribeagul lor drum
Dau roate prin zarea pustie…

(Pe Cîmpia Smîrdanului, 1877)

Urât şi sărăcie sunt acei doi tovarăşi,
A căror urme crude le aflu pururi iarăşi
Pe orice chip şi-n orice-ndrăznii de a iubi…
Iubit-am poate cântul, voit-am a robi
Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie…
Zburat-au chip şi cântec ­ urât şi sărăcie!
Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit
Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit.
S-arată înainte-ţi o schele despoiată
De orice vis cu care o îmbrăcai odată.
Puterea tinereţii, a minţii vioiciune,
A inimei bătaie, şi gingaşa minune
Din ochi, când toată viaţa în ei îţi este scrisă
De o citeşte-oricine scrisoarea ei deschisă,
Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească…
Cum trec, cum trec cu toate… şi făr- să le oprească
Nimic… Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie
Şi ce-ţi rămâne-n urmă? vreme şi sărăcie.
Da, vreme! numai vreme să aibi să simţi deplin
Ce mult puteai în lume, şi cât, cât de puţin
Ţi-a fost dat. Dacă nobil ai fost şi blând şi drept,
Dacă prin a ta minte ai fost un înţelept,
Având darul pe care natura-l poate da,
Frumseţe, minte, ajuns-ai cineva?
Căci nu caută lumea aceea ce slăveşte,
Aceea ce o prinde ­ ci ceea ce-i prieşte.
Dacă eşti rău şi-i vine răutatea la-ndemână,
Dacă eşti prost, şi vasta prostie e stăpână,
Sau de-un deşert atârnă în lume a ta soartă
Şi nu ştii cum deşerţii prin linguşiri se poartă
Sau nu poţi şti… Atuncea de ce folos e ţie
C-ai avut tot ce firea ţi-a dat cu dărnicie,
Că eşti podoabă scumpă în lume orişicui,
Podoabă ce nu-i trebui în lume nimănui?

Virtutea e-o poveste… când gândul ţi-l ascuţi,
Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuţi:
Nobleţea-i slăbiciunea acelor ce nu pot
Pe sine să se puie deasupra peste tot,
Să aibă pentru toate adânc şi greu dispreţ,
Hrănind a lui viaţă din sute de vieţi.
A nu-ţi ţine cuvântul când nu-ţi vine-ndemână
A dezbrăca pe-acela ce ţi s-a dat pe mână,
A înşela mulţimea cu mii făgăduinţi,
Când ai minţit o dată să te mai pui să minţi,
A urgisi pe-acela care ţi-a făcut bine,
A împle a lui nume de pete şi ruşine ­
Aceasta nu e nobil… Dar toţi ­ şi-ndeosebi
O fac uşor ­ tu numai stai vecinic să întrebi.
Tu numai îţi pui vorba şi gândul la cântari,
Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,
Privind peste mulţime cu multă nepăsare…
Ei bine! P-astă dramă şi soarta ta cea mare.
Din astă cumpănire de drept şi datorie,
Ce ţi-a rămas la urmă? Urât şi sărăcie.

Iubit-ai?… Ah! un caier de cânepă nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunţii sale!
Cu gura ei subţire şi mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,
Răpindu-ţi ţie ochii cu a lor strălucire.
Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu eşti onest şi plin de respect şi generos
Să frângi în zarea vieţii un rod aşa frumos.
Te-ai dus şi te urmară părerile de rău.
În urma ta venit-au un neted nătărău
Ş-acesta… ei… făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;
Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.
Şi gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,

Acuma e zbârcită şi ochiul plin de pară,
Ce-şi revărsa lumina sa rece în afară
E stins, şi nu-i nimica în el, nu-i adâncime;
Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime
Decât tu… Ce ajunse a fi? Cochetă, rece,
Linguşitoare, crudă, din mână-n mână trece
Şi caută-n iubire plăcerea numai, care
E-o clipă de beţie şi-o zi de dezgustare.
Dară acea iubire adâncă şi curată,
Care-n viaţă vine o dată, num-o dată,
Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă
Doi oameni ce-şi pierdură privirea una-ntr-altă,
Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,
Cum nu mai e nimică în cer şi pre pământ,
Acea înamorare de tot ce e al ei,
De-un zâmbet, de un tremur al gingaşei femei,
Când pentru o privire dai viaţă, dai noroc,
Când lumea ţi-este neagră de nu eşti la un loc
Cu ea… Unde-i norocul ce l-a promis ea ţie?
Ce va rămâne vouă? Urât şi sărăcie!

Ţupa, ţupa, prin pădure,
după fragi şi după mure,
umblă ursul îmbufnat.
Pe arici s-a supărat.

Ce şi cum s-a întâmplat
vă voi spune imediat.

Dimineaţa, prin răzor,
strecurându-se uşor,
auzi un scheunat
din tufişu-alăturat.

\”Au şi au, piciorul meu\”,
ariciul plângea mereu,
\”picioruşul mi-am rănit
din tufiş când am sărit.\”

\”Oare cum să te ajut?
Oare ce e de făcut?
Rău te doare, puişor?
Poate ştiu vreun lecuşor!\”

\”Pune mâna, ca să vezi,
piciorul să îmi pansezi.\”
Când ursul s-a aplecat
să vadă ce s-a-ntâmplat,

ariciul iar s-a foit
şi îndată a înfipt
în ursul cel prea milos
un ac mare… dureros!

\”Vai, vai, ce m-a durut\”,
plânge ursul cel temut,
\”Eu am vrut să te ajut,
însă tu ce mi-ai făcut?!

Altă dată îţi promit
că te las aşa, rănit,
şi nu mă interesează,
dacă toţi te-abandonează!

Eu cu tine am fost bun…
dar stai blând, nu mă răzbun.
Am plecat, sunt supărat!
Mă bucur că te-am salvat!\”

I
Deoarece soarele nu poate să apună
făr de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetătii, mă-ntreb:
de ce-as fi altfel decât soarele?

II
O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.

III
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
deşăvârsindu-se pe-o treaptă
unde poveştile aşteaptă.

IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

V
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.

VI
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum “într-o mie şi una de nopti”
povestea naşte din poveste.

VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul.

VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zariste,
aurul graiului,
lacrima raiului.

IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.

X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.

în zori de zi când cea din urmă stea
este sătula de isprăvi nebune
un prinţ al vânătorii povestea
şi-un gramatic nota ce i se spune

“mai mare-n evul ce mi s-a predat
o altă întâmplare nu există”
– marite domn! am un condei ciudat:
în loc de “mare”-a scris cu lacrimi “trista”
“afară astrul zilei neclintit
sună din bronzuri vechi ca o fanfară”
– măria ta! condeiul meu smintit
notează “înlăuntru” nu “afară”
“la fel de-aprinsă-n învelişul ei
simţeam bătaia sângelui în vine:
o flacără sporindu-se-n ulei”
– stăpâne! s-a notat aceasta bine
“de patru zile şoimul aştepta
flămând cu ochiul galben cum e luna”
– să fim mai drepţi cu el măria ta!
“de patru zile” nu: “dintotdeauna”
“în colivia-i strâmtă fără somn
lipsit de zari murea de trandavie”
– sunt zari care se nasc mărite domn!
şi scăpară cumplit în colivie
“aidoma cu el tânjeam spre cer
să-ndestulez vederile-mi auguste”
– stăpâne! poftele măririi cer
cât nu e-n stare limba ei să guste
“atunci l-am scos din lat” – ba nu l-ai scos!
“ştiam simţâmd cum muşca din mănuşă
ce patimi poartă-n pliscul fioros”
– aşa-i! dar nu ştiai ce poartă-n guşă
“cuprinsu-ntreg părea ca scos din minţi
deşi nu-l tulburau măcar zefirii”
– stăpâne! nu se cade să te minţi:
launtrul iscă tulburarea firii
“haitaşii-aveau pe chip surâs felin
de câini zeloşi care-şi confirmă faita”
– mărite domn! golanii simt din plin
când ura de al curte-asmută haita
“eram atât de mare” – un pigmeu!
“ca un topaz întinderea măruntă
lucea stropită-n inelarul meu”
– dar doamne! nu era inel de nuntă.
“visam o pradă mare mai presus
de orice zvăcnet de aripi mortale”
– visai să pui în locul stelei sus
obscura stemă a domniei tale!
“parcă vânam prin mine urmărind
pe dincolo de orice cuviinţa
o pasăre ce zboară, de pe-un grind
ce mă răsfrange-n ape o fiinţă
ce mă-ntrecea şi mă urma în timp
şi valurea cu-o ritmică aripă
oglinda unui aprig anotimp
în care toate concentrate-n clipă
mă proslaveau liturgic împrejur:
câmpii şi oşti donjoane şi ducate
veneau urlând în calea mea o! jur
vânam prin clare zile spintecate
de răsuflarea mea simţeam că sunt
ca şoimul ce-şi găseşte-adevăratul
destin fantoma unui prinţ mărunt
în care se trezeşte împăratul
eram prea exaltat ca să observ
că şoimul meu pierise supt de zare
dar simt acum că agerul meu serv
el – vânătoru-a ce mi se năzare
pe bolţi cu vulturi şi ereţi complici
îmi răspândeşte numele-n tărie”
– te-nşeli stăpâne! şoimul e aici
pe mâna mea şi aripa lui scrie