Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.
Un preot cuvios
Odată spovedea
Un crai religios,
Şi astfel îi vorbea:
“Ajută, domnul meu,
Pe câţi săraci găseşti,
Căci chiar pe Dumnezeu
Într-înşii îl cinsteşti.
Ştii ceea ce-a grăit
Al lumii ziditor,
Că cerul e gătit
De moştenire lor.”
– “O! dacă e aşa, răspunse mulţumit
Acel spoveduit,
Nici o grijă să n-ai, cuvioşia-ta;
Căci bunul Dumnezeu de mă va ajuta,
Eu îţi făgăduiesc
Pe toţi supuşii mei de rai să-i pregătesc.”
Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă:
e toamnă arborescentă
şi nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe şosele.
prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.
trăim într-un televizor color
cu sonorul dat încetişor…
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra şi Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.
mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap
şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice…
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai “acord” interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.
ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
ştii cum plângeam ascultând “E perfect, mamă”?
acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi întreţin nefericirea.
visătoria mea tristă s-a resorbit
acum, când ai răsărit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.
Cri, dragă eu.
trec autoturisme absente
pe şosele fluorescente.
va veni spic de zăpadă
şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldură Truman Capote
în miros de scorţişoară şi vin.
în televizorul color
cu sonorul dat încetişor
din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj
va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.
ştiu acum că viaţa exista ca să fie trăită
asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor
că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers.
ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.
dă lăbuţa (vei da şi boticul)
toamna îşi agaţă baticul
în pomii turcoaz.
noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.
Praznic luminos,
Strălucit, frumos,
Astăzi ne-a sosit
Şi ne-a-nveselit
Că Mântuitorul
Şi izbăvitorul
În trup a venit
Raiul cel închis
Azi iar s-a deschis,
Şarpelui cumplit
Capul s-a zdrobit
Şi strămoşii iară
Prin sfânta Fecioară
Iar s-au înnoit
Îngerii cântau,
Păstorii fluierau
Magii se-nchinau,
Toţi se bucurau.
Dar Irod era
Că se tulbura
De naşterea sa.
El îl căuta
Voind morţii-al da,
Dar pruncul Isus
Din ţară s-a dus,
Fie lăudat,
Binecuvântat
În veacuri. Amin.
Îmi place de noul învăţător.
Astăzi, începând să dicteze, privirea îi căzu pe un băiat cu obrajii aprinşi. Trecu măna pe fruntea acestuia, să vadă dacă-i ferbinte. În timpul acesta, un şcolar din spate se ridică şi începu să facă pe marioneta. Învăţătorul se întoarse brusc.
– Băiatul încremeni.
– Să nu mai faci asta niciodată!
După ce termină dictarea, ne privi o clipă în tăcere. Apoi ne vorbi rar şi calm cu vocea lui rară.
– Ascultaţi, copii! Avem de stat împreună un an. Învăţaţi să fiţi cuminţi! Să căutăm să-l trăim în bună înţelegere. Învăţaţi să fiţi cuminţi! Nu vreau să fiu silit să pedepsesc pe nimeni. Clasa noastră va fi o familie.
Băiatul care se strâmbase în spatele domnului, se apropie de dânsul şi-i spuse cu glas tremurând:
– Domnule, vă rog să mă iertaţi!
– Te iert, băiatul meu!
Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Şi foarte des, când totul tace,
Chemând pe morţi, ce dorm în pace,
I-ascult.
Din gropi ei vin şi mă-nconjoară,
Ei vin,
Când liliacu-n noapte zboară,
Când dealu-n umbră se-nfăşoară
Deplin.
Din lumea lor necunoscută,
Răsar,
Şi când şoptesc cu voce mută
Poema cea nepricepută
Tresar.
Îi simt pe loc ce au să vie,
Căci sunt
Ca un parfum de vecinicie
Sau ca o floare-albăstrie
În vânt.
Pe zidul alb de la odaie,
Urcând,
Zăresc uşoara lor văpaie
Verzuie, oacheşă, bălaie,
Pe rând.
Cu totul osebiţi de lume,
Uşori,
Dorinţi, nici griji n-au să-i consume,
Suavi ca nişte dulci parfume
De flori.
Sunt din atome nevăzute
Ţesuţi,
Ş-amestecaţi pe întrecute,
Resimt plăceri necunoscute,
Tăcuţi.
Iubind simţirea ce mă poartă
Spre ei,
Sunt însetat de-aceeaşi soartă,
Căci nu se află-n lumea moartă
Mişei.
O! morţi frumoşi, veniţi întruna…
Cu voi
Nu vine ura, nici minciuna
Să răscolească iar furtuna
Din noi.
Ce înseamnă să iubeşti?
Să iubeşti înseamnă să creşti
fără să se piardă ceva
din inima ta
Dacă nu crezi, poţi să te întorci
la anii de dinainte
şi-o să simţi că dragostea unei mame
niciodată nu minte
Să iubeşti, fetiţa mea, înseamnă să auzi,
chiar cu mâinile pe urechi,
de la orice depărtare,
cum ticăie inimile făpturilor mici
într-o Inimă mare
Să înţelegi pe câte limbi bodogăneşte
un ceas
despre timpul nesfârşit al iubirii
care de trăit ne-a rămas
Să iubeşti e basmul cel mai frumos
din cărticelele tale
nemaipomenit ilustrate
Singura poveste pe care,
dacă ai grijă să îţi păstrezi
sufletul de copil,
poţi oricând să o transformi
în realitate
Pe balta clară barca molatică plutea…
Albeţi neprihănite curgeau din cer; — voioase
Zâmbeau în fundul apei răsfrângeri argintoase;
Oh! alba dimineaţă, şi visul ce şoptea,
Şi norii albi — şi crinii suavi — şi balta clară,
Şi sufletul — curatul argint de-odinioară
Oh! sufletul! — curatul argint de-odinioară.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »