Dacă-l întrebi de sănătate,
El stă cu buzele umflate.
Dacă-l opreşti cumva la masă,
Zice că supa e prea grasă
Şi, încă de la început,
Bucatele nu i-au plăcut.
Îi dai ţigare şi-l surprinzi
C-aşteaptă să i-o şi aprinzi.
Te-ntreabă cît cîştigi din meserie
Şi cît plăteşti semestrul de chirie.
Se pare că ar fi avut
Şi gîndul la un împrumut.
La urma urmei, dacă n-ai peşin,
S-ar mulţumi cu mai puţin.
Zici “dumneata”, el zice „tu”,
Zici „ba”,
El zice „da”.
Nevastă-ta îi pare pricepută,
Dar, după faţă, cam trecută.
Nu ştie ce-ai că ai albit
Şi te găseşte mai slăbit.
Cum te-nţelegi cu socrii şi cu fata?
De unde-ai cumpărat cravata?
De mult nu se mai poartă cu dungi şi picăţele:
-“De-i trece pe la mine, ţi-arăt pe ale mele.”
-„Mai scrii la vre o carte?”
-„Ce te-ai mutat aşa departe?”
De-ai sta-n oraş, ai fi-nţeles
Că ar veni la masa ta mai des.
Ce te gîndeşti să faci la vară,
Vă el şi-o va petrece tot la ţară.
Te uiţi la ceas, că s-a făcut tîrziu.
Ce să-i mai dai să scapi? Vre un rachiu?
Dar vizita se prea lungeşte.
Să-i spui ceva răstit, mai româneşte?
S-a-ntunecat, se face unsprezece,
Şi prietenul tău tot nu vrea să plece.
Nu prea se simte bine:
La noapte poate c-ar dormi la tine.
Te scoli, te strîmbi, el stă, puţin îi pasă.
N-are măcar cei şapte ani de-acasă.

A fost demult… şi Daliei, crăiţa,
i s-a pierdut, de bună seamă, viţa.
Doar basmul ne-aminteşte câteodată
că fata a rămas nemăritată.
Se vede c-a fost tare mofturoasă,
şi-a fost bogată foarte şi frumoasă…
Era înaltă şi-avea trup subţire
şi-şi alesese, în sfârşit, un mire
cu care-a hotărât să facă nuntă.
Mai pune-o funtă şi mai pune-o funtă,
e prea săracă rochia purpurie,
spre alta ochiul parcă mă îmbie,
că e cu flori mai proaspete şi-i nouă
(ce-ar fi de le-aş purta pe amândouă?).
Mai pune-o funtă şi mai pune una….
Când a sfârşit, murea în zare luna.
S-au risipit în patru zări nuntaşii
şi mirele-a plecat, s-au dus şi naşii…
Doar Dalia bolborosea-nainte,
nemulţumită încă de veşminte.
Când s-a lăsat pustiu peste palate
era-mbrăcată , abia pe jumătate…
Acuma, ca în vremea zânei Dochii,
e-nveşmântată-n patruzeci de rochii,
trufaşă trândăveşte în grădină,
dar mirele întârzie să vină…

Îmi arde inima de dor
Şi plîng cumplitu-mi chin,
Ah ! n-am aripi, aş vrea să zbor
La dulcele tău sîn !

Căci simt că mor în ăst pustiu
Urît şi-ngrozitor,
Unde nimic n-aud, nu ştiu
De tine, scump odor.

De multe ori noaptea-n tăcere,
Pătruns de chinuri grele,
Mă uit în sus, cer mîngîiere
La lună şi la stele;

Dar ele tac şi zbor uşor
Pe cîmpul azuriu;
Iar eu suspin şi plîng de dor
În tristul meu pustiu.

(Convorbiri literare, an XIV, nr. 5, 1 august 1880)

Traim din amintiri, hibernam în vizuina
Unei frumoase intamplari, care se-ndeparteaza.
Intre vinovatie si – asteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Asteptam cu mana streasina la inima.
Si ce rar se vede ceva în zare.
Dar trebuie să ne pastram calmul.
“Nu se lipeste mancarea de mine” – zici
Uite-asa nimic n-are gust, când santem despartiti.

Sinul tau mă doare.
Cum taie laptele foamea, brusc,
Asa trezesti în mine speranta.

Din ce în ce te stingi, te ştergi
de peste sternul meu, faptura,
dira lucindă şi, de melci,
tandra arsură.

Abia te ţin într-un cuvânt,
ori în albastrul meu iris,
iarba-ncolţind dintr-un pământ
de somn, de vis.

Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape,
dacă respir, te-mping în aer,
neoglindito peste ape
tu, dulce vaer.

Ah, vine norul şi mă şterge
cu un burete foarte rece.
Rămân ce-am fost, un tron de rege
din care ai plecat de mult…

   Leul, de multă vreme, rîdicase oştire,

Să se bată cu riga ce se numea Pardos;

Căci era între dînşii o veche prigonire,

Şi gîlcevire mare, pentru un mic folos.

        Vrea, adică, să ştie

        Cui mai mult se cuvine

        Să ţie pentru sine

        Un petec de cîmpie

Şi un colţ de pădure, de tot nensemnător,

Ce despărţea ţinutul şi staturile lor

Acum sînge mult curse, şi multe luni trecură,

        Făr-a se putea şti

        Cine va birui.

        Elefantul năsos,

        Şi bivolul pieptos,

        Cu lupul coadă-lungă

        Multe izbînzi făcură.

Fieşcare tulpină era plină de sînge.

Ici se vedea un taur jumătate mîncat;

Lîngă el un tovarăş ce zbiară şi îl plînge;

Colo, un porc sălbatec fără două picioare;

Şi mai la vale, vulpea se tăvăleşte, moare,

Oftînd după curcanii ce încă i-au scăpat!

Iar mai vrednic de jale era viteazul urs,

De două coarne groase în inimă pătruns.

Leul, văzînd că lupta nu se mai isprăveşte,

Trimise la maimuţă, vestită vrăjitoare,

Ce spun că ştia multe, şi că proorocea

Întîmplările toate, după ce se trecea;

Trimise, zic, la dînsa să-i facă întrebare,

Cum poate să ajungă sfîrşitul ce doreşte.

Ea se puse pe gînduri, tuşi, apoi răspunse,

Rozînd cu mulţumire darurile aduse:

„Ca să poată-mpăratu lesne să biruiască,

        Trebuie să jertfească

Pe acel ce în oaste e decît toţi mai tare,

Mai vestit în războaie, mai vrednic şi mai mare.“

Auzind astea leul strînse a sa oştire:

„Lighioanelor! zise, viu să vă dau de ştire

Că astăzi din noi unul trebuie să murim:

Aşa va proorocul. Rămîne-acum să ştim

        Cine este mai tare.

Cît pentru mine unul, cum vreţi… dar mi se pare

Că nu prea sînt puternic, căci pătimesc de tuse.“

Vulpea era aproape: „Ce-are a face! răspunse,

        Înălţimea ta eşti

        Oricît de slab pofteşti.“

        — „Dar şi puterea noastră

        E îndestul de proastă“,

Strigară tigrii, urşii, şi cu un cuvînt toate

Lighioanele-acelea ce erau mai colţate.

„Nu rămîne-ndoială“, le răspunse-mpăratul.

Iepurile, sărmanu — crez că-l trăgea păcatul,

        Sau păcate mai multe

        De moşii lui făcute —

Veni să-şi dea părerea. Dar toţi, cît îl zăriră,

        Asupră-i năvăliră.

„Ia vedeţi-l! strigară. Cu bună-ncredinţare

        El este cel mai tare!

S-ascundea urecheatul, şi nu-i plăcea să moară

Ca să ne facă nouă biruinţa uşoară!

Pe el, copii! Luaţi-l: el are să-mplinească

Ce ne-a zis proorocul din porunca cerească!“

        Cîinii atunci săriră

        Şi-n grab ţi-l jupuiră.

Se află vreo ţară, unde l-aşa-ntîmplare

Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare.

Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate,

Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate.

(Ed. 1842)

Mãrturisesc, sã afle ai mei nepoti mãcar:
Mi-au fost blazon opinca si bâta de vãcar,

Si mi-a aprins elanul spre-al artelor temei,
Natura udesteanã, în amfiteatrul ei:

Am învãtat ce-i ritmul în sacadat alai,
când tropoteau pe prunduri nepotolitii cai;

De la furtuni cu aprig, uluitor duium,
Am învãtat ce-i setea avântului la drum –

Simteam cum gingãsie se pune în cuvânt,
când ierburile zvelte se legãnau în vânt,

Si cum eternitatea încape într-un vers,
Prin rouã, când reflectã întregul univers…

La mine-n sat, în Balta Ciurariului, si-acum
Mã mai asteaptã caii în adâncimi de fum.

(“Poezii”, 1964)

Lacrimile mele curg dintr-un izvor
ascuns adânc în nemişcarea ta.
Ele se rostogolesc, nu se numără,
nu se privesc unele pe altele.

Desculţe şi oarbe se ciocnesc între ele,
dar, uneori, încremenesc
iscând un luminiş: când tu apari
şi vii spre mine surâzând prin lacrimi.

Ea-şi urma cărarea-n codru.
Eu mă iau pe a ei urmă,
Când ajung cu ea alături
Răsuflarea-mi mi se curmă.

Mai răsuflu înc-o dată,
Zic o vorbă, ea tresare
Şi se uită-n altă parte
Şi răspuns de loc nu are.

Dar mereu de ea m-apropiu
Şi vorbesc şi îi dau sfaturi;
Ea se apără c-o mână
Şi se uită tot în laturi.

Când pe talie-i pun braţul,
Ea se frânge, va să scape,
Dar o trag mereu spre mine,
Mai aproape, mai aproape.

Mai nu vrea şi mai se lasă.
Capul ei mi-l pun pe umăr,
Pun pe ochii-nchişi, pe gură,
Sărutări fără de număr.

Şi la piept o strâng mai tare.
Răsuflarea-mi se sfărşeşte;
O întreb de ce-i mâhnită,
O întreb de mă iubeşte.

Iar ea ochii şi-i deschide
Mari, puternici, plutitori:
­ Îmi eşti drag din cale-afară,
Dar obraznic uneori.