Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,
Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilăreşte,
Se stinge-atunci o viaţă de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

Ca oarecând Iosif cel drept
Primindu-şi fraţii-n falnicu-i palat
Ştergea cu plâns mîrşavul lor păcat,
Îi dezmierda şi îi strîngea la piept,

Aşa-ntinzîndu-şi braţele în jos
Ne-aşteaptă-n praguri de eternitate
Dumnezeiescul nostru Frate
Iisus Christos.

(30 septembrie 1954, Bucureşti)

Mi-e dor de un prieten, atât,
de un prieten care să îmi ţină cerului
de urât,
atunci când se întâmplă să mai picure
câte-o stea
în găletuşa de la cişmea

De lungi călătorii cu privirea
spre norii de altădată,
mâncându-şi poamele albastre
furate din sân,
la hotar de copilărie neîntrebată,
pe căpiţe de fân

Dor de o bucurie,
mai ceva decât străvezie,
cu vinişoare de lumină încâlcindu-se,
întotdeauna pe faţă,
deseori pe furiş,
în cel mai dulce păienjeniş

De ghicitul în visuri şi de ţinutul
de şase,
când linia inimii e întretăiată
de hotărâri curajoase,
când rămâi cu speranţa înnodată
de infinit,
acolo unde, în fiecare zi,
îşi mai serbează dispariţia
câte un copil
fericit

Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.

Ne-am mai facut putina faima
In ‘89 de Craciun
Cind cu precizie s-a tintit
In cel ce ne era stapin
Si am scontat pe mult rivnita,
Dorita liberalizare,
Creind prilej de dulci iluzii
Si pagini multe de ziare.
Dar am omis previziunea
Ca s-ar putea mai rau sa fie,
Imbatindu-ne cu apa rece
Din trista noastra Romanie.

Parca blestem a fost asupra-i
Si a intregii natiuni
Ca din ce-a fost odata demn
Lasat din mosi si din strabuni,
Sa se aleaga doar neghina,
Facind ca poporul exasperat
Sa nu mai inteleaga rostul
Celebrei lovituri de stat.

L-as cita pe Eminescu, intrebind:
“Unde esti tu, Tepes Doamne,
Si cum de n-ai stranepoti
Sa se-aleaga unul care
In fata lui sa tremure toti
Si sa faca-o demonstratie
De cum ar trebui sa fie
Schimbarea complect la fata
Intr-o noua Romanie?”

Nu am scris atunci nimic
De ziua Nasterii Sfinte,
Cind actul infaptuit
M-a lasat fara cuvinte.
Nu este pagina-n istorie
Si nici-o natiune n-a comis
In ziua de Craciun o crima,
Oricit era dusmanul de proscris.

Ne mai miram de biata soarta
De azi a tarii noastre
Si ne-ntrebam ce demon oare
Ne urmareste dintre astre.
Chiar de am ocoli subiectul
Dorind sa-l stergem din memorie,
El ramine-un document unic
Pentru scurta pseudo-glorie
A celor ce-au crezut in ea.

Poate acest Craciun s-aduca
Schimbarea care se dorea…

Treaba ta, îmi zise javra
care ochi deschişi ţinea
dedulcind în sus otrava
muzicilor, cea mai rea.

Eu zic “do” ea zice “re”
şi se iscă tandru sunet,
nu ştiu cum, nu ştiu de ce
fulgerînd se lasă-un tunet.

Iată plouă, vai, cu picuri,
umezind ferstre, oase
dulcile din noi nimicuri
totdeauna numeroase…

Fiu al unui berbece care de mult murise,
Un miel se bolnăvise,
Muşcînd din întîmplare
O-nveninată floare
Sau iarbă, nu să ştie;
Destul că a lui moarte
Nu mai era departe.
Acum el îşi făcuse datoriile toate
Cîte şi le fac mieii în ceasul cel cumplit.
Mumă-sa cu durere
Începuse să zbiere;
Îl săruta, sîrmana, plîngînd necontenit,
Şi-i zicea: „Ce mi-e bună viaţa fără tine?
Cui mă laşi, fătul meu?
Spune tată-tău, dragă, că viu curînd şi eu,
Căci pe această lume nu mai aştept vrun bine!“
„Dar ce să-i răspunz, mamă — întrebă micul miel —
De-mi va face-ntrebare
Despre a turmei stare?
Tu ştii bine că el
Iubea mult să vorbească
De dulăii din turmă şi de ceata lupească.“
— „Spune-i că turma toată zace de rea gălbează;
Că are şapte doctori ce prea rău o tratează.
Mai spune-i că ciobanul a pus pe un nepot,
Ce tată-tău-l cunoaşte, îngrijitor la turme,
Ca să stîrpească-abuzul şi relele să curme;
Atîta spune-i numai şi-nţelege el tot.“

După acei din preajmă care îi ocolesc,
Poţi judeca prea lesne pe cei ce cîrmuiesc.

(„Romînul“, 17 februarie 1861)

Apari să dai lumină arcatelor fereşti,
Să văz în templu-i zâna cu farmece cereşti.
Prin vremea trecătoare luceşte prea curat
Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat.
Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinţi…
O, marmură, aibi milă de-a mele rugăminţi!

Îndură-te şi lasă privirea-mi s-o consol
La alba strălucire a gâtului tău gol,
La dulcea rotunzime a sânilor ce cresc,
La noaptea cea adâncă din ochiul tău ceresc,
Să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori…
O, marmură, aibi milă de ochii-mi rugători!

Aş vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ţi scald,
În dulcea-nfiorare a sufletului cald,
Să mor pătruns de jalea amorului meu sfânt,
Ca lebăda ce moare de propriul ei cânt,
Să mor de-ntâia rază din ochii tăi cei reci…
O, marmură, aibi milă de stingerea-mi pe veci!

Ca iarna cea eternă a Nordului polar
Se-ntinde amorţirea în sufletu-mi amar,
Nimic nu luminează astei pustietăţi,
Doar sloiurile par ca ruine de cetăţi,
Plutind de asprul viscol al morţii cei de veci…
Tu ramură-nflorită… pe visul meu te pleci!

Din lumea de mizerii şi fără de-nţeles
Cu ochii cei de gheaţă ai morţii m-am ales
Şi totu-mi pare veşted, căzut şi uniform.
Sunt însetat de somnul pământului s-adorm,
Încât numai de nume îmi pare că exist…
Tu doar răsai c-un zâmbet în visul meu cel trist!

Cu ochii tăi de înger mă mângâi şi mă minţi,
Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinţi,
De-amor fără de margini, de scumpe fericiri,
Cum nu se află-n lumea aceasta nicăiri,
Căci este umbra blând-a iubirii cei de veci,
Ce trece cu întreaga-i putere, pe când treci!

Nici luna plutitoare, nici stelele din cer
N-or să pătrunză-n lumea trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi,
Măcar să am de-acuma o sută de vieţi,
Căci sufletu-mi de-atuncea e-atât de-ntunecat…
Doar ochii tăi de înger în visul meu străbat!

Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad
Iluzii ca şi frunza pe undele de vad,
Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg,
Pustiul şi urâtul de-a pururi mă cuprind…
Doar braţele-ţi de marmur în visul meu se-ntind!

Precum corăbii negre se leagănă de vânt
Cu pânzele-atârnate departe de pământ,
Cum între cer şi mare trec pasările stol,
Trec gândurile mele a sufletului gol,
Întind ale lor aripi spre negre depărtări…
Tu numai eşti în visu-mi luceafărul pe mări.

Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci
Pe cele două braţe întinse-a sfintei cruci
Şi buzele-nsetate cu fiere mi le uzi;
Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,
Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist…
O, marmură, aibi milă de sufletul meu trist!

Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,
Mai mândră, tot mai mândră la fiecare pas…
Visez, ori e aievea? Tu eşti în adevăr?
Tu treci cu mâna albă prin viţele de păr?
Dacă visez, mă ţine în vis, privindu-mi drept…
O, marmură, aibi milă să nu mă mai deştept!

Înfăşurat într-un val
strângând în braţe un peşte
simt malul cu iarbă natal,
cum mă izbeşte.

Înfăşurat într-un corp,
strângând în sine un cuget,
mi-e strigătul orb
lovit de un muget

Înfăşuat într-un semn
cu gura pe-o cifră,
te-aud cum mă chemi
dulce hidră.