Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,
Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilăreşte,
Se stinge-atunci o viaţă de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

Ca oarecând Iosif cel drept
Primindu-şi fraţii-n falnicu-i palat
Ştergea cu plâns mîrşavul lor păcat,
Îi dezmierda şi îi strîngea la piept,

Aşa-ntinzîndu-şi braţele în jos
Ne-aşteaptă-n praguri de eternitate
Dumnezeiescul nostru Frate
Iisus Christos.

(30 septembrie 1954, Bucureşti)

Mi-e dor de un prieten, atât,
de un prieten care să îmi ţină cerului
de urât,
atunci când se întâmplă să mai picure
câte-o stea
în găletuşa de la cişmea

De lungi călătorii cu privirea
spre norii de altădată,
mâncându-şi poamele albastre
furate din sân,
la hotar de copilărie neîntrebată,
pe căpiţe de fân

Dor de o bucurie,
mai ceva decât străvezie,
cu vinişoare de lumină încâlcindu-se,
întotdeauna pe faţă,
deseori pe furiş,
în cel mai dulce păienjeniş

De ghicitul în visuri şi de ţinutul
de şase,
când linia inimii e întretăiată
de hotărâri curajoase,
când rămâi cu speranţa înnodată
de infinit,
acolo unde, în fiecare zi,
îşi mai serbează dispariţia
câte un copil
fericit

Decum s-a ivit lumina.
A ieşit din stup albina,
Să mai vadă, izma creaţă
A-nflorit de dimineaţă?

Se-ngrijeşte, gospodină
De-nfloreşte si sulfină,
Căci plutise val de ceaţă,
Astă-noapte, pe verdeaţă.

A găsit toată gradina
Înflorită, si verbina,
Şi s-a-ntors, după povaţă,
Cu o probă de dulceaţă.

(1954)

Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.

Ne-am mai facut putina faima
In ‘89 de Craciun
Cind cu precizie s-a tintit
In cel ce ne era stapin
Si am scontat pe mult rivnita,
Dorita liberalizare,
Creind prilej de dulci iluzii
Si pagini multe de ziare.
Dar am omis previziunea
Ca s-ar putea mai rau sa fie,
Imbatindu-ne cu apa rece
Din trista noastra Romanie.

Parca blestem a fost asupra-i
Si a intregii natiuni
Ca din ce-a fost odata demn
Lasat din mosi si din strabuni,
Sa se aleaga doar neghina,
Facind ca poporul exasperat
Sa nu mai inteleaga rostul
Celebrei lovituri de stat.

L-as cita pe Eminescu, intrebind:
“Unde esti tu, Tepes Doamne,
Si cum de n-ai stranepoti
Sa se-aleaga unul care
In fata lui sa tremure toti
Si sa faca-o demonstratie
De cum ar trebui sa fie
Schimbarea complect la fata
Intr-o noua Romanie?”

Nu am scris atunci nimic
De ziua Nasterii Sfinte,
Cind actul infaptuit
M-a lasat fara cuvinte.
Nu este pagina-n istorie
Si nici-o natiune n-a comis
In ziua de Craciun o crima,
Oricit era dusmanul de proscris.

Ne mai miram de biata soarta
De azi a tarii noastre
Si ne-ntrebam ce demon oare
Ne urmareste dintre astre.
Chiar de am ocoli subiectul
Dorind sa-l stergem din memorie,
El ramine-un document unic
Pentru scurta pseudo-glorie
A celor ce-au crezut in ea.

Poate acest Craciun s-aduca
Schimbarea care se dorea…

O cămilă cocârjată
Sta cu ochii pe-o furnică,
Arătându-se mirată:
Cum se face că ridică
Greutate-atât de mare,
Şi nu cade din picioare?
Ba, de când o tot priveşţe,
Nu stă-n loc.
Când se-odihneşte?

– Tu, furnică, ostenită
Eşti vreodată ? Că eu tare
Aş lăsa din cârcă toate…
Prea atârnă, soro, greu…
– Of, cămilă, bleagă eşti,
Ce-am în spate e al meu.
Doar stăpân fără de milă
N-am, să-i car desaga-n silă.

(după o poveste populară arabă)

Treaba ta, îmi zise javra
care ochi deschişi ţinea
dedulcind în sus otrava
muzicilor, cea mai rea.

Eu zic “do” ea zice “re”
şi se iscă tandru sunet,
nu ştiu cum, nu ştiu de ce
fulgerînd se lasă-un tunet.

Iată plouă, vai, cu picuri,
umezind ferstre, oase
dulcile din noi nimicuri
totdeauna numeroase…

Fiu al unui berbece care de mult murise,
Un miel se bolnăvise,
Muşcînd din întîmplare
O-nveninată floare
Sau iarbă, nu să ştie;
Destul că a lui moarte
Nu mai era departe.
Acum el îşi făcuse datoriile toate
Cîte şi le fac mieii în ceasul cel cumplit.
Mumă-sa cu durere
Începuse să zbiere;
Îl săruta, sîrmana, plîngînd necontenit,
Şi-i zicea: „Ce mi-e bună viaţa fără tine?
Cui mă laşi, fătul meu?
Spune tată-tău, dragă, că viu curînd şi eu,
Căci pe această lume nu mai aştept vrun bine!“
„Dar ce să-i răspunz, mamă — întrebă micul miel —
De-mi va face-ntrebare
Despre a turmei stare?
Tu ştii bine că el
Iubea mult să vorbească
De dulăii din turmă şi de ceata lupească.“
— „Spune-i că turma toată zace de rea gălbează;
Că are şapte doctori ce prea rău o tratează.
Mai spune-i că ciobanul a pus pe un nepot,
Ce tată-tău-l cunoaşte, îngrijitor la turme,
Ca să stîrpească-abuzul şi relele să curme;
Atîta spune-i numai şi-nţelege el tot.“

După acei din preajmă care îi ocolesc,
Poţi judeca prea lesne pe cei ce cîrmuiesc.

(„Romînul“, 17 februarie 1861)