(Luarea Griviţei, la 30 august 1877)
La ceasul trei pornirăm iuţi,
Dar ne-am întors în văi bătuţi.
Din nou am dat asalt erou,
Dar ne-am întors bătuţi din nou.
De-al treilea rând deschis-am drum.
Dar n-am bătut-o nici acum.
Ne-am dus de-a patra oar-apoi
Şi-acum răzbim şi-i batem noi.
Ne-ar şi fi fost ruşine-amar
De ne-am fi dus şi-acu-nzadar.
(Albina, 1898, nr. 1)
Stele ascunse in telescop
intorceti-va-n cer.
Douazeci de ani astronomul miop
o sa va caute ca pe mioare un oier.
Priviri, la matca va-nturnati
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut, cere sa-i redati
luna si soarele.
Melci, reintrati in cocioabe,
cenusa, revino in focuri si-n vetre,
copaci, intorceti-va in muguri, in boabe,
si voi, oameni, in pietre.
(“Intunecatul april “, 1937)
Cad stele pe nuferii din lacuri,
Cu pasi de clipe trece-o adiere.
Cu vârfurile împlântate’n veacuri,
Dorm plopii subt sumane de tacere.
Dorm drumurile’n colb,de mers trudite.
Dulău de pază-i focul dela stână.
Fântâna între urme de copite,
Stă moţăind cu ciutura în mână.
Dorm florile cu gene lungi pe câmpuri,
Dorm satele pe laiţi tari de muncă.
Sonor sunând din piedici în răstimpuri,
Pasc caii negri noaptea depe luncă.
E-o linişte că’ncepi s’auzi trecutul,
Foşnind adânc în inimă şi’ grâie.
Se’nchină cerul şi sărută lutul,
Cernând din Calea Robilor tămâie.
Uiţi tot ce-a fost şi te-a durut odată,
Din nou eşti zdravăn şi din nou ţi-i bine,
Când lângă viaţa ta îngenunchiată,
O salcie se roagă pentru tine.
Cu şervet ud ştergându-te de rele,
Pârâul te dezmiardă cu răcoare,
Când luna capul tuns până la piele
Şi-l culcă’n poala munţilor din zare.
Eram la pământ,
Eram la podea:
Într-o astfel de clipă
A apărut ea.
Ea mi-a zâmbit,
Şi eu i-am zâmbit;
I-am dat sufletul meu,
Ea l-a mototolit,
L-a aruncat pe jos…
Te-ntreb: aşa ceva, cui i-a fost de folos?
L-am luat de jos,
Am vrut să-l repar.
Meşterul mi-a zis:
“Te zbaţi în zadar!
Uită-te la mine,
Am păr alb în mustăţi:
Sufletul tău e făcut bucăţi,
Mai bine lasă-l jos!
Te-ntreb: aşa bucăţi cui i-ar fi de folos?
L-am rugat frumos:
“Nu mă lăsa aşa,
E imposibil
Să nu fie ceva!”
El a zis: “Există,
Da’ e foarte dureros,
Şi nici măcar nu ştiu dacă-i de vreun folos,
Mai bine stai aşa,
Şi-n loc de suflet îţi pun
O bucată de tinichea!”
Tot ceea ce te atinge o clipa
Se topeste in treacat ca neaua,
Ca neaua atinsa
De rasuflarea lui martie.
Privesti vulturii care zboara
In cercuri largi peste munti
Si simti cum toate aluneca
Din inima ta si dispar.
Dar iata vine iarna si din nou
Zapada reapare peste campuri
Si din toate clipele prin care ai trecut
Prind iar fiinta-n jurul tau si murmura.
Si ca fluxul pe plajele galbene
Iti creste-n suflet propriul tau trecut …
Vai, cat de rau e atuncea sa nu ai pe nimeni aproape
Ca sa-ti pleci fruntea pe umarul lui.
Prichindeii
m-au ameninţat că mă-mpuşcă
dacă mai trec prin pădure fluierînd
şi sărutînd copacii pe rînd.
“Eu sînt Dionysos, spusei,
arborii sînt sorii şi luceferii mei
şi cerul meu este acest limpede iaz
şi vă rog să nu faceţi haz.”
“Ce tot cîntă omul? întrebă o şopîrlă,
n-ar fi mai bine să-l facem pradă peştilor din gîrlă?”
“E Dionysos cel veşnic, rosti un lăstun,
dar am impresia că e un exaltat şi un nebun.
Să trimitem ştafete în a veacurilor umbră
să întrebe dacă Dionysos avea o privire aşa de sumbră
şi obrazul ca varul şi vocea de plîns năruită
şi o viaţă ca o casă părăsită.”
Dar prichindeii au întins sineţele,
copacii de spaimă şi-au acoperit feţele
şi vuietul reteză ca o secure
linişte pădurii sure.
“A murit impostorul, falsul Dionysos,”, vesti crainicul de aramă
şi peste mine aşternu o năframă.
Dar luna văzînd cum zăceam asasinat, tembel,
dojenind pe omorîtori le grăi: “Dionysos era el”.
Si-mi zise Domnul: Eu sunt frumuseţe;
In Mine-i cald sălaş de primăveri;
La Mine zorile sunt fără de seri,
Si duhul înfloreşte-n mii de feţe.
Psaltirea negrăitei învieri
Din glasul Meu se toarce cu mândreţe,
La Mine arde patima-n blândeţe
Si cântă desfătarea din dureri.
Am tainice izvoare de culori,
Am şopot plin de dulce glăsuire.
Si Eu revărs din veşnice comori,
Peste aleşi puteri de plăzmuire,
Si-i fac să-mi fie asemănători
In duh, prin arzatoarea lor iubire…
Plouase…
Şi şoseaua-n vale
Încercuia ca un inel
Donjonul vechiului castel,
Împodobit cu sfinţi de piatră,
Cu seniori şi cu vasali,
Cu cerbi goniţi de câini ce latră
Şi-ntregul fast al vieţii feudale
Cu castelanii ei medievali…
Deşi ne cunoaşteam de-atâţia ani,
Noi, totuşi, parcă nu ne cunoşteam.
Ca ne priveam (nu ştiu de ce) cu ochi duşmani…
Dar în donjonul vechiului castel
În care ne urcasem numai noi,
Fantoma unui cavaler în zale de oţel
Ne-a strâns deodată-n braţe pe-amândoi,
Şi-un zgomot de metal ne-a deşteptat
Exact în clipa când ne sărutam
(Ca-ntr-un tablou)
În rama ferestrei fără geam,
Dar cu zăbrele strâmbe şi vechi de fier forjat.
Azi plouă iar la Bran…
Ce zici?…
Nu vrei să revedem şoseaua udă,
Donjonul cu ferestre mici
Şi cavaleru-n zale de oţel
Ce-aşteaptă dornic să ne mai audă
Bătând în poarta vechiului castel?…
Vulturul ce roteşte sus
va fi atunci de mult apus.
Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci
numai stejarii vor mai fi şi atunci.
Mai aminţi-mă-vă un trecător
vreunui străin, sub ceasul lor?
Nu cred să mă vestească cineva
căci basmul ar începe-aşa:
Pe-aici umblă şi el şi se-ntorcea mereu,
contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.
(1943)
Pagina următoare »