(Luarea Griviţei, la 30 august 1877)
La ceasul trei pornirăm iuţi,
Dar ne-am întors în văi bătuţi.
Din nou am dat asalt erou,
Dar ne-am întors bătuţi din nou.
De-al treilea rând deschis-am drum.
Dar n-am bătut-o nici acum.
Ne-am dus de-a patra oar-apoi
Şi-acum răzbim şi-i batem noi.
Ne-ar şi fi fost ruşine-amar
De ne-am fi dus şi-acu-nzadar.
(Albina, 1898, nr. 1)
Stele ascunse in telescop
intorceti-va-n cer.
Douazeci de ani astronomul miop
o sa va caute ca pe mioare un oier.
Priviri, la matca va-nturnati
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut, cere sa-i redati
luna si soarele.
Melci, reintrati in cocioabe,
cenusa, revino in focuri si-n vetre,
copaci, intorceti-va in muguri, in boabe,
si voi, oameni, in pietre.
(“Intunecatul april “, 1937)
Cad stele pe nuferii din lacuri,
Cu pasi de clipe trece-o adiere.
Cu vârfurile împlântate’n veacuri,
Dorm plopii subt sumane de tacere.
Dorm drumurile’n colb,de mers trudite.
Dulău de pază-i focul dela stână.
Fântâna între urme de copite,
Stă moţăind cu ciutura în mână.
Dorm florile cu gene lungi pe câmpuri,
Dorm satele pe laiţi tari de muncă.
Sonor sunând din piedici în răstimpuri,
Pasc caii negri noaptea depe luncă.
E-o linişte că’ncepi s’auzi trecutul,
Foşnind adânc în inimă şi’ grâie.
Se’nchină cerul şi sărută lutul,
Cernând din Calea Robilor tămâie.
Uiţi tot ce-a fost şi te-a durut odată,
Din nou eşti zdravăn şi din nou ţi-i bine,
Când lângă viaţa ta îngenunchiată,
O salcie se roagă pentru tine.
Cu şervet ud ştergându-te de rele,
Pârâul te dezmiardă cu răcoare,
Când luna capul tuns până la piele
Şi-l culcă’n poala munţilor din zare.
Eram la pământ,
Eram la podea:
Într-o astfel de clipă
A apărut ea.
Ea mi-a zâmbit,
Şi eu i-am zâmbit;
I-am dat sufletul meu,
Ea l-a mototolit,
L-a aruncat pe jos…
Te-ntreb: aşa ceva, cui i-a fost de folos?
L-am luat de jos,
Am vrut să-l repar.
Meşterul mi-a zis:
“Te zbaţi în zadar!
Uită-te la mine,
Am păr alb în mustăţi:
Sufletul tău e făcut bucăţi,
Mai bine lasă-l jos!
Te-ntreb: aşa bucăţi cui i-ar fi de folos?
L-am rugat frumos:
“Nu mă lăsa aşa,
E imposibil
Să nu fie ceva!”
El a zis: “Există,
Da’ e foarte dureros,
Şi nici măcar nu ştiu dacă-i de vreun folos,
Mai bine stai aşa,
Şi-n loc de suflet îţi pun
O bucată de tinichea!”
Tot ceea ce te atinge o clipa
Se topeste in treacat ca neaua,
Ca neaua atinsa
De rasuflarea lui martie.
Privesti vulturii care zboara
In cercuri largi peste munti
Si simti cum toate aluneca
Din inima ta si dispar.
Dar iata vine iarna si din nou
Zapada reapare peste campuri
Si din toate clipele prin care ai trecut
Prind iar fiinta-n jurul tau si murmura.
Si ca fluxul pe plajele galbene
Iti creste-n suflet propriul tau trecut …
Vai, cat de rau e atuncea sa nu ai pe nimeni aproape
Ca sa-ti pleci fruntea pe umarul lui.
Si-mi zise Domnul: Eu sunt frumuseţe;
In Mine-i cald sălaş de primăveri;
La Mine zorile sunt fără de seri,
Si duhul înfloreşte-n mii de feţe.
Psaltirea negrăitei învieri
Din glasul Meu se toarce cu mândreţe,
La Mine arde patima-n blândeţe
Si cântă desfătarea din dureri.
Am tainice izvoare de culori,
Am şopot plin de dulce glăsuire.
Si Eu revărs din veşnice comori,
Peste aleşi puteri de plăzmuire,
Si-i fac să-mi fie asemănători
In duh, prin arzatoarea lor iubire…
Plouase…
Şi şoseaua-n vale
Încercuia ca un inel
Donjonul vechiului castel,
Împodobit cu sfinţi de piatră,
Cu seniori şi cu vasali,
Cu cerbi goniţi de câini ce latră
Şi-ntregul fast al vieţii feudale
Cu castelanii ei medievali…
Deşi ne cunoaşteam de-atâţia ani,
Noi, totuşi, parcă nu ne cunoşteam.
Ca ne priveam (nu ştiu de ce) cu ochi duşmani…
Dar în donjonul vechiului castel
În care ne urcasem numai noi,
Fantoma unui cavaler în zale de oţel
Ne-a strâns deodată-n braţe pe-amândoi,
Şi-un zgomot de metal ne-a deşteptat
Exact în clipa când ne sărutam
(Ca-ntr-un tablou)
În rama ferestrei fără geam,
Dar cu zăbrele strâmbe şi vechi de fier forjat.
Azi plouă iar la Bran…
Ce zici?…
Nu vrei să revedem şoseaua udă,
Donjonul cu ferestre mici
Şi cavaleru-n zale de oţel
Ce-aşteaptă dornic să ne mai audă
Bătând în poarta vechiului castel?…
Vulturul ce roteşte sus
va fi atunci de mult apus.
Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci
numai stejarii vor mai fi şi atunci.
Mai aminţi-mă-vă un trecător
vreunui străin, sub ceasul lor?
Nu cred să mă vestească cineva
căci basmul ar începe-aşa:
Pe-aici umblă şi el şi se-ntorcea mereu,
contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.
(1943)
a) Ceas de seara
Cheagul alb, lăsat din seară,
Dintre limpezimi crescut,
Cu aripa ca un scut
Abia dus la subtioara,
Cel cu plisc întors de ceara rosie,
Incovrigat,
Peste inimi
Catre seară
Atârnat:
Chipul coabe,
S-a-îmbuibat în seara grasa
Ca-ntr-o banită a cu boabe
Si-a sburat.
S-a-imbuibat
Si s-a dus
Ceasul rău,
Ceasul tau, Domnita Hus!
b) Prezentare
Este – Domnisoara Hus
(Carnaksi, Masala!)
Cu picioare ca pe fus,
Largi salvari
Undeva.
Pentru ea cinci feciori
Pricopsiti (ah! beizadele),
Au taiat alti cinci feciori
Ce-i faceau la bezele.
Si-au dantat cinci feciori
Pricopsiti, la streangul furcii;
Ea danta
Acana
Cu muscalii si cu turcii:
Pasi agale
Cu pasale
Pasi batuti
Cu arnăuti,
Sprinteni, spornici,
Cu polcovnici
De tot sprinteni
De tot sus
De strigau, pierduti, ibovnici:
– Isala, Domnita Hus!
c) Vaduri si alaiuri
S-a-imbuibat
Si s-a dus
Ceasul rău,
Ceasul tau, Domnita Hus!
Svelt acum,
Taie-ti drum…
– Undă, undelemn călâi,
Vântul luneca, inmoaie.
– Haide, salta-ti din călcâi
Pintenii, toli câinii droaie,
Si la drum, pe uliti mici,
Lânga gropi, printre casoaie,
Când prin ghimpi, când prin urzici,
Iedera de zdrente, soaie,
Mână tot către Apus!
El te schimba-în humă verde
El milos de lin si-a pus
Mâna-i verde
Să-ti desmierde
Si grumajii tai umflati
(Ce serpi tari, cocliti de bale,
Mai cocliti ca serpii frati
Din fântâni municipale)
Si picioarele în coji,
Numai noduri, numai dâre,
Unde ani si ger, raboj
Incrustară: cu satâre!
d) Cuvinte de îmbărbătare
Suna noaptea, fund de tuci.
Tu ajungi, incaleci zidul,
Scoti din traistă trei lăptuci,
Pâinea oachesa, ca blidul.
Peste mlastini somnul spulberi.
Duhul mlastinii adie,
Un oras se-îngroapa-în pulberi
Departat, ca de hârtie.
– Si tu plângi ca Cel-de-sus
N-are grijă de sărace,
Ca ti-e trupul frânt, răpus:
Nu e nimeni să-l imbrace,
Lacrimi mari îti prind de gât
Lungi zorzoane de nebună.
Lasa, nu mai plânge-atât,
Sterge-ti ochii, te imbună,
Uite colo: stele ies
Ca vărsatul si pojarul
In răsad aprins si des
Intesat e Pălimarul;
Uite, cerul a miscat
Plecăciuni îti face tie.
Fruntea Cerul ti-a-închinat
Ametit, ca de betie;
Cercuitii – ochii tai –
Gem ca pietre-în tăvăluge!
Pe când guri de gol, în Văi
Instelate, sus, îi suge.
e) Aur netemporal
Hăt la cel
Vânat cer
Impacat la sori de ger,
Unde visul lumii ninge,
Unde sparge si se stinge,
Sub târzii vegheri de smalt,
Orice salt indraznit:
Falsă minge
Ori sec fulger
De hanger
Repezit;
– Prin Târziu si înalt
– In plictisul si căscatul lung al râpelor de smalt
Hai în sbor de soarec sur.
La ăl ciur
Des si rar
Clatinat la râul noptii
De Tiganul Aurar,
Ciuruitul prapur sur
Ce-în azur stravechi întinge
Ingălatul de azur:
Rupta lumilor meninge!
Pân’la el,
Usurel
Pe arc tors fără cusur
Indoieste si întinde
Sborul tau de soarec sur…
Si cu pumnul dus mosor
Pân’ la sita din tarie,
Treiera suierator
Spart descântec din fetie!
f) Chemarea mosorului
Buhuhu la luna suie,
Pe gutuie să mi-l suie,
Ori de-o fi pe rodie:
Buhuhu la Zodie;
Uhu, Scorpiei surate,
Să-l întoarca d-a-îndarate,
Să nu-i rupă vrun picior
Câine ori Sagetator!
– Ai văzut? Muri o stea.
– Ca o smieură mustea;
Stea turtita, – în hauri supta,
Adu-mi-l pe-o coada rupta,
Rupta si de lingura,
Să colinde singura,
Toate vamile pustii
Unde fierb, la pirostrii,
In ceaun cu apa vie,
Naravitii la curvie;
In zemi acre si amare
Câti au râs de fată mare;
In grăsime si colastră,
Câtii smintiră vreo nevastă.
Buhuhu, uhu, de zor
Si-înc-o data, prin mosor,
Doar i-o da mai mult îndemn
Coadei lingurii de lemn
(Lemn de leac)
Doar l-o-întoarce berbeleac
Doar l-o duce vălătuc
Pe ibovnicul uituc!
Fluturai la vânt făină,
Sloată se porni, haină;
Aruncai si cu pîsat,
Pâclă deasa s-a lasat;
Presărai atunci mălai,
Si tot cerul îI spălai,
Doar pe plai
Cît un scai
Mai juca un nour mic,
Sgriburit si de nimic;
Luai din sân tărâte coapte!
Si tot norul, jos, în noapte,
Ca o gâlca obrinti,
In tărână se trânti,
Inflori, crăpă în sapte
Nori la fel:
De sub nori si câmpuri – El
Subtirel
Varuit în alb de lapte,
Strigoi,
Rupt din veacul de apoi,
Vrej de soapte,
Din bici ud si din tăpoi
Hăituit de Miaza Noapte.
(Surorii noastre mai mari,
Roabe aceleiasi Zodii,
Prea-turburatei Pena Corcodusa.)
Pagina următoare »