Fustă scurtă, ghete albe, buze roşii

Autor : Alexandru Vlahuţă

O-ntîlneşti mereu, ai crede-o trasă-n mii de exemplare.
Pururea împresurată de priviri cuceritoare —
Sedentari ce bat din pinteni, ghiuji ce fac pe ticăloşii —
Ea păşeşte, zîmbitoare,
Arborîndu-şi pretutindeni “semnele-i particulare”:
Fustă scurtă, ghete albe, buze roşii.

La o parte ! trece zîna veseliei zgomotoase.
În tăcuta noapte-a morţii ea e rîsul şi lumina…
Plîngă de durerea ţării cîrtitorii şi fricoşii,
Peste rănile-i deschise, radioasă trece zîna,
Ca un steag de biruinţă pe un cîmp albit de oase…
Fustă scurtă, ghete albe, buze roşii.

Legănîndu-se din şolduri, trece zveltă, zîmbitoare.
Tu-ţi plîngi neamul pus pe cruce, la răspînte de pieire,
Plîng de-nvăluirea ţării, în mormîntul lor, strămoşii.
Ea, cu farmece-n privire,
Graţiile şi le plimbă, în costum de vînătoare:
Fustă scurtă, ghete albe, buze roşii.

(Neamul romînesc, Iaşi, an XII, nr. 314, 15 noiembrie 1917)

Salonul de toamnă

Autor : Mircea Dinescu

Imaginatia nu costa nimic
si asta o stie cel mai bine Dumnezeu-pictorul
în septembrie
când profitind de umezeala saracului
deschide o expozitie impresionista în zidul jilav
(mici pete neinramate, voluptoasa igrasie ce-l excita pe Manet
de care nici popa nici primarul dornic de ceremonii
n-au habar
altfel, de buna seama, s-ar fi taiat o panglica
s-ar fi rostit discursuri ar fi gilgiit sampania
si critica si-ar fi ros ciolanul ei roz,
aici la zidul saracului
unde mâna reumatica a lui Dumnezeu
isi desavirseste lucrarea

Opera Apartinand Mircea Dinescu | | Nici un Comentariu »

Chiloţii din Paşcani

Autor : Valeriu Cercel

Iera parcî-o zî di sărbătoari,
Că-n şientru la Paşcani or apărut,
Prin prăvălii şî pi Uliţa mari,
Chiloţi atât di mulţi şi n-am văzut,

Şî ni miram cu toţi privind la iei,
Fi’ndcî la noi, pi străzi, nu vezi chiloţi,
Ierau şî mari şî mişi şî mititiei
Iar di frumoşi, pot zâşi, ierau toţi,

Că n-am găsât, vă zâc, doi că-s urâţi
Şi nişi suşiţi, cum poati sî mai hii,
Or sî hi fost olec-aşa boţîţi…
Da’ şi vorghieşti !…ierau şcoşi din cutii,

Iar fietili, cum s-ieli ruşânoasi,
Au cam roşât, vorghind tot cu păcat,
Ş-or înghiţât în săc, fiind sfioasi,
Că dintr-aşei chiloţi nişi n-or probat,

C-a doua zî, or dispărut cu toţi,
(Că dupî confierinţî or plecat)
C-un avion plin tot doar cu chiloţi,
Da’ numa’ doi chiloţi…or chilotat!

(dupâ o glumâ şi mi-o zâs-o Mioara Vielicu)

Opera Apartinand Valeriu Cercel | | Nici un Comentariu »

Prin gările cu firme-albastre

Autor : Ion Minulescu

Tristeţea trenului ce pleacă
Noi n-am trâit-o niciodată,
Căci – călători ades cu trenul –
În clipa când plecăm din gară,
Noi stăm pe loc –
Doar trenul pleacă!…

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Ne poartă nerăbdarea mută,
Bagajul visurilor noastre
Şi setea noilor senzaţii,
Pe infinite paralele,
De-a lungul verzilor plantaţii
De mătrăgună şi cucută,
Pe schela podurilor albe,
Prin noaptea negrelor tunele
Şi gările cu firme-albastre!…

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Respiră,
Cugetă,
Vorbeşte,
Şi-n forţa aburilor cântă
Viteza roţilor ce creşte…

Doar trenul singur se frământă,
El singur urcă
Şi coboară –
Reptilă neagră ce-mprumută
Aripi de liliac ce zboară
Şi glas de cobe ce-nspăimântă!…

Doar trenul singur se-nfioară
De-atâta veşnică povară.
El singur poartă mai departe
Pachetele-omeneşti, culcate
Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,
Pe bănci de pluş capitonate!…
Doar trenul suferă ofensa
Sclaviei negrilor “ad-hoc”,
Ce poartă-n lectici mai departe
Pe cei născuţi să stea pe loc…

El singur,
El,
Şi numai trenul,
Creează-n urma lui distanţa
Monotonia
Şi refrenul
Din care ne-adăpăm speranţa
Toţi călătorii spre mai bine…

Şi numai el,
Doar trenul singur,
Doar trenul ştie-anume cine
Şi câţi din cei plecaţi aseară
Putea-vom mâine,-n zorii zilei,
Bagajul visurilor noastre
Să-l presărăm, din suflet iară,
Prin gările cu firme-albastre!…

Opera Apartinand Ion Minulescu | | Nici un Comentariu »

Flăcări potolite

Autor : George Coşbuc

E cald. De drum îndelungat
Picioarele de-abia-l mal ţin,
Şi-i cale până-n sat!
El e flămând şi e-nsetat
Şi-i slab, că e bătrân.

Tot dă către fântână zor.
Sub tei, la margine de drum,
S-oprise pe răzor,
Aici la loc răcoritor
Sfârşit stătea acum.

Pe-acelaşi drum de soare plin,
Să se ridice, şi-a crezut
Că moare-n câmp aici,
Ca prins de friguri şovăi
Şi-n urma a căzut.

Nevasta i-a murit; Şi-apoi
I-a ars şi casa; i-a trăsnit
Deodată patru boi.
Trăia la praguri, şi-n nevoi
Că-n urmă-a-nnebunit.”

—„Nebun, din ce?” — „Cuvântul meu
Şi-al altora, e zvon prin sat ;
Dar ştie Dumnezeu!
Din multe toate, — zic şi eu,
Dar, urma, din băiat.”

— „Era mişel?” — „Ba nu, deloc ;
Dar singur el a tot zorit
Să-şi bage capu-n foc:
S-omoare p-un flăcău la joc.
Şi-i dus de-atunci, fugit.”

—„E dus de-atunci… Dar ce-au avut?”
— „O fată… vezi, că n-are rost
Să spun de la-nceput.
Nimicun… ei!… şi ce-a făcut
Destul de rău a fost.

De frica ocnei s-a răznit,
Şi-i dus de-atunci. Mai ştiu şi eu!
Aşa i-a fost menit.
Dar bun băiat! De-o fi murit,
Să-l ierte Dumnezeu.”

Şi-au dat bineţe şi-au tăcut.
Străinul parcă se gătea
Să plece,şi-ar fi vrut
Să fugă dac-ar fi putut —
Şi sta şi se gândea.

Într-un târziu el a-ntrebat,
Privind aşa pe deal, răzleţ:
—„Departe-i până-n sat?
Să nu vă fie cu bănat:
Întreb, că sunt drumeţ.”

— „Când eşti voinic, ţi-e dealu-ntins
Ca şesul ici… dar pentru noi
E drum cu dinadins.”
Şi-au stat tăcuţi, că i-a cuprins
O jale pe-amândoi.

Şi iarăşi a-nceput cuvânt
Străinul, tremurat şi rar,
Uitându-se-n pământ:
— „Am mai umblat pe-aci…dar sânt
Amar de ani, amar!

Ştiam şi oameni…” El şi-a dus
Pe tâmple mâna-ngândurat:
—„Şedea pe vale-n sus
Ion al Anei… cicä rus
Din moşi; l-or fi-ngropat?”

— „Ion al Anei… L-ai ştiut
E mort de-un veac! Şi bun creştin,
Tot cinste ne-a fäcut.
Dar multe, Doamne, l-au bătut
I-a fost paharul plin.”

—„Era bogat?” — „Era. şi-a fost
Cuminte om ; dar nu ştiu cum,
Aşa i-a mers de prost.
E rău, când anu-ntreg ţi-e post,
Şi masa când ţi-e-n drum.

Străinul parcă n-auzea
Cuvintele ; pe gânduri dus,
Sta piatră şi tăcea.
Deodată, parcă făr-a vrea,
Ridică ochii-n sus.

—„Nepoată ţi-e?” Şi-a arătat
Spre fată. — „Cresc copii si eu.
E mă-sa colo-n sat,
Dar e rămasă de bărbat
Şi-i tânără, şi-i greu!

Sunt văduv de vro zece ani,
Iar fata mea — mai bine-mi dau
Averea la golani!
Când faci copii, îţi faci duşmani,
C-atâta minte au!”

E gata moşul de plecat,
Şi spre străin întors apoi:
—„Ţi-e drumu-ndelungat,
Şi-i noapte. De n-ai gazdă-n sat,
Să vii să dormi la noi…”

—„Că n-am… dar uite, nu e vânt
Şi-i cald. Sub cap o mână pui,
Dorm colea, pe pământ.
Îţi mulţumesc!” — „Păi, Dormnul sfânt
Te poarte-n paza Lui!”

El trist privind in urma lor
Cum se duceau spre sat grăbiţi,
Rămase gânditor
Şi frânt ca oamenii când mor,
Cu ochi încremeniţi.

Când i-a pierdut din ochi, voi
Să se ridice, şi-a crezut
Că moare-n câmp aici,
Ca prins de friguri şovăi
Şi-n urma a căzut.

Târziu detot s-a ridicat,
Şi ochii-i se facură grei
Ca celuî îmbătat —
Şi spre fântână s-a plecat
Privind în fundul ei.

Apoi el scoase tremurând
Din traista-i un cuţit de-oţel,
Şi, dus aşa de-un gând,
Strângea cuţitu-n pumn, câtând
Cu-atâta drag la el!

Mult timp în mână l-a-nvârtit.
De patruzeci de ani purta
Cu el acest cuţit:
Era pentr-un duşman menit —
Ce dulce gând era!

Şi-acum… acum e de prisos!
Şi-ncet cu-ncetul desfăcut
Din pumnul strâns vârtos,
Spre-adâncuri, vâjâind în jos,
Cuţitul a căzut!

Tovarăş, drag! de patruzeci
De ani, ai fost viaţa lui!
Şi-acum tu mort petreci —
Dar taina voastră-n veci de veci
La nimeni n-o s-o spui!

Bătrânul s-a nălţat apoi,
Spre deal ca un copil privind ;
Ah, dealuri scumpe, voi!
Bieţi ochii, slabi şi numai doi
Puţine zări cuprind!

Cărarea asta, o ştia,
Şi colo stânca de-adäpost
Pe ploaie-n vremea grea
Şi parc-acelaşi vânt bătea,
Şi toate cum au fost!

E sat dincolo — drum umblat
Şi dealul mic, uşor să-l sui —
Aici l-a legănat
Măicuţa lui, şi-aici în sat
Sunt morţi părinţii lui!

Măcar din deal, aşa ca-n zbor,
S-arunce ochii-n jos spre văi,
Spre sat, spre casa lor!
Vor fi bătrâni, ei poate mor.
Şi-atunci erau flăcăi!

Dar nu… în sat el ce-ar căta!
El ştie tot ce-ar mai fi vrut
Să ştie-n viaţa sa
Sunt morţi ai lui! El — un pierdut
Mai bine-i poate-aşa!

Şi parcä neştiind nicicum,
Prin iarba el şi-a pipăit
Toiagul său acum,
Şi-apoi porni… pe-acelaşi drum
Pe carele-a venit!

Sosise noaptea. Din apus
Se răsfira fierbând un nor
De-un rece vânt adus.
Zburau ţipând cucori pe sus
Cu glas tânguitor.

Mereu se depărta de sat
Bătrânul, slab cu ochii plini
De lacrimi şi bănat —
Mergea de-un gând nebun purtat:
Să moară-ntre străini!

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

The ascension of words

Autor : Nichita Stanescu - Eng

Thus, like the skin
of a shorn ewe, the day rises.

It is difficult to skin the self from a stone.
It is difficult to skin memory from a Greek.

But why should we talk about these!
After all,
light too has a skin,
light too can be skinned…
So
light too is guilty of being.

A gust of fresh air
comes with the millenium.
We are beautiful;
why should we not be beautiful?

We eat one another
only from hunger,
from adoration,
from structure,
from love.
It doesn’t matter.
We are what we are,
that is, beautiful.

I carry my ever still blood
in my heart.
I carry my ever salt tear
in my eye.

I carry the angel in the middle of heaven.

From the book „Bas-Relief with Heroes”
english translation by Thomas Carlson and Vasile Poenaru.

Capra, giunca şi oaia, în companie cu leul

Autor : Gheorghe Asachi

Capra, oaia şi o giuncă
Cu un leu foarte cumplit,
Care domnea în o luncă,
Între ii s-au învoit
În companie dineoare
De a face-o vânătoare,
Şi precum li se cuvine
Să se-mpartă între sine.

Capra-n cursă ce-au întins
Pe un cerb întăi au prins,
Şi a ei vânat îndată
Cătră soţii săi arată.

Atunci leul, împărat,
Pe brâncă au numărat,
Zicând: De ştiu socoteală,
Suntem patru la-mpărţală.
Pre vânat apoi-mparte,
Făcându-şi dintăi o parte.
Zis-au: Asta mie-o ieu,
Pentru că mă cheamă leu,
Partea a doua se cuvine,
După drept, celui mai tare,
Ş-asta cred c-o ştiţi pre bine!
Partea a tria o rădic
Pentru că sunt mai voinic,
Iar cu partea de pe urmă
Socoteala ni să curmă:
Pre cel ce brânc-a să-ntindă
Îl zugrum şi-l fac merindă!

Opera Apartinand Gheorghe Asachi | | Nici un Comentariu »

Stema ţării

Autor : George Coşbuc

Ca un zimbru-ntărâtat
Când a prins pământu-n coarne,
Tot ce-n drumul lui a stat
Gata să răstoarne
Ca un zimbru-ntărâtat
Moldovenii s-au luptat
Cu potop de litve.

Ca un leu sfâşietor
Când cuprins de-arcaşi se vede,
Prin mulţimea de popor
Trăsnet se repede
Ca un leu sfâşietor
Sar-oltenii-n munţii lor
Într-un iad de latini.

Iar muntenii ce-au avut
Cuib pe apa Dâmboviţii,
Ca vulturu-n munţi crescut
Apărând răpiţii
Pui ai săi făcut-au scut
Ţării lor şi-au abătut
Negrul nor de hoarde.

Zimbru şi vultur şi leu
Fui când mi-a călcat păgânul
Patria şi dreptul meu.
Şi va fi românul
Şi de-acum român mereu,
Zimbru şi vultur şi leu
Şi viteazul lumii.

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Noapte de martie – Voiculescu

Autor : Vasile Voiculescu

Se face moina-n suflet, cu pacla-mpovărată;
Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii,
Şi inima, hrănită, porneşte rar să bată,
Cu sânge alb de visuri şi de melancolii …

La geamul meu stă noaptea şi vrea să intre-n casă,
În carnea ei de neguri ard stele mari de foc;
Cum n-o poate cuprinde cămara ce m-apasă,
Mă scol şi suflu-n gânduri şi-n noaptea mea-i fac loc.

Ea intră şi târăşte alaiul tot afară:
Se umflă-n mine ape, trec turme de tigăi
Şi aburii launtrici iau chip de primavara,
Cu sâni rotunzi de maguri şi coapse moi de vai.

Sosesc, scăpaţi şi teferi din cuscile-ntristării;
Cocorii bucuriei, solia-ntâiei berzi,
Şi seşurile minţii, miristile uitării
Le-mprourează iarba cu mii de gânduri verzi.

Pe dealurile vremii ierneaza neaua încă;
Dar cântă gura dulce a vântului de sud,
Momiţa, gheaţă-şi crapă pleoapa ei de stâncă,
Surâde şi pe gingeni şi-a prins sărutul crud.

Când pururi veşnicia vorbeşte numa-n şoapte,
De unde-atâta foşnet şi susure şi sfadă?
Mă plec, ascult în mine prin sufleteasca noapte
Şi-aud cum se dezbracă pământul de zăpadă.

Spune-mi ceva – Păunescu

Autor : Adrian Păunescu

Dacă-am să te chem
Dă-mi măcar un semn
Fie şi-un blestem
Din partea ta.
Totuşi nu ştiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.

În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mă bate viscolul câinesc
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.

Probabil drumul meu va duce-n iad
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
Că biata cifră doi s-a sinucis.

Şi de atâta viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,
Că tineri am intrat şi cu ce rost
Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech