În 1859, în timpul războiului pentru eliberarea Lombardiei, la câtea zile după bătălia de la Solferino şi San Martino, unde francezii împreună cu italienii i-au învins pe austrieci, într-o frumoasă dimineaţă de iunie, un mic pluton de cavalerişti din Saluzzo înainta la pas, pe o cărare singuratică, spre poziţiile inamice, explorând cu atenţie locurile pe unde treceau. Plutonul era condus de un ofiţer şi un sergent. Toţi priveau înainte, în depărtare, fără să clipească, muţi, pregătiţi ca de la o clipă la alta să apară printre copaci uniformele albe ale avanposturilor duşmane. Tot mergând aşa, au ajuns lângă o căsuţă ţărănească, împrejmuită de frasini. În faţa ei, singur- singurel, un copil de vreo doisprezece ani, îşi cioplea cu un cuţit o ramură, ca să-şi facă un bastonaş; de la o fereastră a casei, atârna un steag mare, tricolor; dar înăuntru nu mai era nimeni, căci ţăranii, după ce puseseră drapelul la fereastră, fugiseră de teama austriecilor. De îndată ce i-a văzut pe călăreţi, băiatul a aruncat beţigaşul şi şi-a scos bereta. Era un băiat frumos la înfăţişare, îndrăzneţ, cu ochii mari, albaştri, cu părul blond lăsat în plete: purta cămaşa descheiată de i se vedea pieptul gol.
– Ce faci aici? l-a întrebat ofiţerul, trăgând hăţurile calului. Cum de n-ai fugit împreună cu familia ta?
– Eu n-am familie, răspunde băiatul, sunt un copil găsit, al nimănui. Muncesc cât pot pentru cine se nimereşte. Am rămas aici ca să văd cum e războiul.
– Ai văzut trecând austrieci?
– Nu. De trei zile.
Ofiţerul stătu puţin pe gânduri, apoi se dădu jos de pe cal şi lăsându-i pe soldaţi acolo, cu faţa spre inamic, intră în casă şi se sui pe acoperiş. Casa era joasă; de pe acoperiş nu se vedea la prea mare distanţă.
– Ar trebui să mă urc în pom, spune ofiţerul, dându-se jos de pe acoperiş.
Chiar în faţa bătăturii se ridica un frasin, foarte înalt şi mlădios, care-şi legăna vârful ramurilor în albastrul cerului. Ofiţerul se uita când la copac când la soldaţi, se gândi puţin şi apoi dintr-o dată îl întreabă pe băieţaş:
– Tu ai vedere bună, ştrengarule?
– Eu? îi răspunse băiatul. Eu văd vrăbiuţa de la o poştă.
– Vrei să fii bun să te sui în vârful copacului?
– În vârful copacului de acolo? Într-o clipă sunt sus!
– Şi o să fii tu în stare să-mi spui tot ceea ce vezi tu de acolo, de sus, dacă sunt soldaţi austrieci pe acolo, nori de praf, puşti strălucind în soare sau cai?
– Bineînţeles că o să fiu în stare.
– Cam ce-ai vrea tu, ca să-mi faci serviciul ăsta?
– Ce să vreau? se uimi băiatul şi zâmbi. Nimic. Frumoasă treabă, n-am ce zice! Ei!…să fi fost pentru nemţi, cu nici un chip nu m-aş fi învoit; dar pentru ai noştri! Eu sunt lombard.
– Bine. Urcă iute sus, dacă aşa stau lucrurile.
– O clipă să-mi scot ghetele.
Îşi dădu jos ghetele, îşi strânse cureaua de la pantaloni, îşi aruncă bereta în iarbă şi îmbrăţişând trunchiul de frasin începu să se caţere.
– Dar fii cu băgare de seamă! exclamă ofiţerul, cu intenţia să-l oprească, cuprins, parcă, de o teamă neaşteptată.
Băiatul se întoarse să-l privească întrebător, cu ochii lui frumoşi, albaştri.
– Nimic, spuse ofiţerul, du-te sus, urcă!…
Băiatul se căţără sus, ca un motan.
– Priviţi drept înainte! le strigă ofiţerul soldaţilor.
În câteva clipe, băiatul era în vârful copacului, încolăcit pe trunchi, cu picioarele printre frunze, dar cu pieptul descoperit, iar soarele îi strălucea în auriul pletelor sale blonde. Abia îl mai zărea ofiţerul, atât de mic părea acolo sus.
– Uită-te drept înainte, cât poţi mai departe! strigă ofiţerul.
Băiatul, ca să vadă mai bine, îşi luă mâna dreaptă de pe copac punând-o streaşină la frunte.
– Ce vezi? îl întreabă ofiţerul.
Băiatul îşi plecă faţa spre el, şi făcându-şi pâlnie mâna, îi răspunse:
– Doi oameni călare pe şoseaua albă.
– La ce distanţă de aici?
– O jumătate de milă.
– Se mişcă?
– Stau pe loc.
– Ce mai vezi? îl întreabă ofiţerul, după o clipă de tăcere. Uită-te la dreapta!
Băiatul se uită la dreapta, apoi spuse:
– Lângă cimitir, printre copaci, se vede ceva strălucind. Par a fi baionete.
– Vezi oameni?
– Nu. S-or fi ascuns în grâu.
În clipa aceea un şuierat de glonţ foarte ascuţit trecu sus de tot prin aer şi pieri în depărtare, în spatele casei.
– Coboară, băiete! ţipă ofiţerul. Te-au descoperit! Nu mai vreau nimic altceva decât să cobori!
– Mie nu mi-e teamă! îi răspunse băiatul.
– Coboară! repetă ca un ordin ofiţerul… ce mai vezi la stânga?
– La stânga?
– Da, la stânga.
Băiatul se aplecă puţin spre stânga, dar în aceiaşi clipă, un alt suierat şi mai ascuţit, mai jos decât primul, spintecă aerul. Băiatul tresări puternic ca de un fior.
– Fir-ar să fie! exclamă el. Cu mine au ce au de împărţit!
Glontele trecuse foarte aproape de el.
– Jos! strigă ofiţerul pe un ton de poruncă şi în acelaşi timp înfuriat.
– Imediat mă dau jos, îi răspunse băiatul. Dar copacul mă apără, nu vă fie teamă. vreţi să ştiţi ce e la stânga?
– Ei da, la stânga, dar coboară odată! îi răspunse ofiţerul.
– La stânga, strigă băiatul cu pieptul plecat în partea aceea, unde este o capelă, mi se pare că zăresc…
Un al treilea şuierat furios trecu pe sus şi în aceiaşi clipă copilul fu văzut alunecând în jos, abia mai putându-se agăţa de câteva ori de trunchi şi ramuri, ca apoi să cadă brusc cu capul în jos şi braţele deschise.
– Blestemaţi să fie! ţipă sfâşietor ofiţerul alergând într-un suflet la copil.
Băiatul se mai zbătu cu spatele pe pământ şi rămase aşa cu braţele desfăcute, cu faţa în sus. Un şuvoi de sânge îi gâlgâia din piept, din partea stângă.
Sergentul împreună cu doi soldaţi au descălecat imediat; ofiţerul s-a aplecat şi i-a descheiat cămaşa; glontele intrase în plămânul stâng.
– E mort! exclamă ofiţerul.
– Nu, trăieşte! răspunse sergentul.
– Ah! Bietul băiat! Viteazul nostru băiat! strigă ofiţerul. Curaj! Curaj, copile!
Dar în timp ce el îi striga curaj şi-i apăsa rana cu o batistă, băiatul făcu ochii mari şi capul îi căzu într-o parte: murise.
Ofiţerul păli şi-l privi lung; apoi îi aşeză capul pe iarbă, se ridică şi rămase cu ochii la el; sergentul împreună cu cei doi soldaţi îl priveau de asemenea încremeniţi, pe cînd ceilalţi nu-şi luau ochii dinspre partea duşmanului.
– Bietul băiat! repetă cu adâncă tristeţe ofiţerul. Bietul nostru băiat viteaz!
Apoi se apropie de casă, luă steagul tricolor din dreptul ferestrei şi-l întinse ca pe un giulgiu deasupra copilului mort, lăsându-i faţa descoperită. Sergentul aşeză lângă mort ghetuţele, bereta, beţigaşul şi cuţitul.
Au mai stat câteva clipe acolo păstrând o tăcere deplină; apoi ofiţerul, se spre sergent şi-i spuse:
– Vom trimite ambulanţa să-l ia de aici; a murit ca un adevărat soldat; îl vor îngropa soldaţii.
După ce rosti aceste cuvinte, printr-un gest, îi trimise o ultimă sărutare copilului apoi ordonă:
– Pe cai!
Toţi s-au suit în şa, plutonul s-a format imediat şi a pornit mai departe.
Câteva ore mai târziu, viteazul băiat a primit onorurile funerare binemeritate.
La asfinţitul soarelui întreaga linie a avanposturilor italiene se apropia de inamic şi, pe acelaşi drum pe care trecuse dimineaţă plutonul de cavalerişti, acum înainta pe doua rânduri un batalion uriaş de bersalieri, cei care cu câteva zile în urmă, cu mare eroism, scăldaseră în sânge colina San Martino. Vestea morţii viteazului băiat ajunsese în mijlocul soldaţilor aceia mai înainte de a-şi părăsi tabăra. Cărarea ce mergea de-a lungul unui râuleţ se afla la câţiva paşi depărtare de casă. Când primii ofiţeri ai batalionului au văzut trupul neînsufleţit al micuţului lombard întins la picioarele frasinului şi acoperit cu steagul tricolor, l-au salutat cu săbiile milităreşte, iar unul dintre ei s-a aplecat deasupra malului plin cu flori al râuleţului, a rupt câteva floricele şi le-a presărat peste trupul viteazului. Atunci toţi bersalierii, pe măsură ce treceau, rupeau flori şi le lăsau copilului mort. În câteva minute băiatul era acoperit cu flori, iar ofiţerii şi soldaţii care treceau pe lângă el îi trimiteau toţi un salut.
“Glorie ţie, micuţ viteaz lombard! Adio băiete! glorie şi onoare, ţie, copil cu plete de aur!”
Un ofiţer îi lăsă decoraţia lui, un altul se duse să-l sărute pe frunte. Şi florile continuau să cadă peste picioruşele lui goale, pe pieptul însângerat, pe părul lui bălai. Şi el zăcea acolo în iarbă, învăluit în drapelul său, cu chipul palid şi parcă zâmbitor, ca şi cum ar fi ştiut de toate onorurile ce i s-au făcut şi ar fi fost fericit că şi-a dat viaţa pentru Lombardia sa scumpă.