– Mami, la ce visează o floare de păpădie?

– O floare de păpădie
visează la mai mult de o mie
de zboruri către lună
şi prin soare-napoi.

Ba, visează câteodată
că oameni ca noi,
ca mine şi ca tine, cu sufletele pline
de fulgi nenumiţi de zăpadă,
o să-şi cânte
bucuria înfloririi
în stradă.

Tu nu ştii,
dar ele nu se pot scutura
dacă o inimă mică nu îşi suflă
toată dragostea sa
peste părul lor necăjit de o adiere
de vânt
în trecere pe la mijlocul prieteniei
dintre cer şi pământ.

În oraşul cu trei sute de biserici,
De trei ani,
Sună clopotele-ntruna…
Şi oraşu-i plin de lume
Ce se-ntreabă:
– Unde-i sfântul?
Unde-i sfânta fără nume?…
Pentru cine sună-ntruna clopotele de trei ani?…
Preoţii-mbrăcaţi în negru, ca şi cioclii,
De trei ani,
Încruntaţi privesc mulţimea albă adunată-n stradă,
Preoţii-mbrăcaţi în negru păsărilor mari de pradă
Tremură când văd mulţimea răzvrătită de trei ani!…
– Unde-i sfântul?
Unde-i sfânta fără nume?
Să ne spună,
Pentru cine sună-ntruna clopotele de trei ani?
Cui trimitem noi atâtea lumânări
Şi-atâţia bani?
Unde-i sfânta iertătoare de păcate?…
Să ne spună…
Şi-ntrebările mulţimii răzvrătite
Se ridică
Ca şi valurile mării frământate de furtună,
Şi-n oraşul cu trei sute de biserici
Parcă pică
Din văzduh ameninţarea:
– Să ne spună… să ne spună…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
În oraşul cu trei sute de biserici,
De trei zile,
Nu mai sună nici un clopot – nici un clopot de aramă;
Şi oraşul cu trei sute de biserici,
De trei zile,
Pare-a fi pictat în dosul unui geam de panoramă!…

Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoşii,
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Şi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane,-n gură,
Şi punând duşmanii-n juguri
Ei au frământat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii.
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!
Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
Toţi de-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfântă să ne fie!

Patria ne-o fi pământul
Unde ne-or trăi nepoţii,
Şi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească
Şi vor face tot mai mare
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.

Colindă plăceri
Ninge
În noaptea de Crăciun.
Damigeana cu vin
Harapnice trosnind
De alte vremi…
Să ne vedem în oglindă,
Şi noaptea cântătoare
Să ne-adoarmă
Pentru uitare.

Dintr-alte ţări, de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi –
Veniţi cu bine!
De frunze şi de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiţi de voi.

În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ce-aţi lăsat? Nu v-a fost dor
De ţara voastră?
N-aţi plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?

Voi aţi cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-aţi adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-aţi spus,
Că doine ca a noastre nu-s?

Şi-acum veniţi cu drag în ţară!
Voi revedeţi câmpia iară;
Şi cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aş vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!

Cu voi vin florile-n câmpie
Şi nopţile cu poezie
Şi vânturi line, calde ploi
Şi veselie!
Voi toate le luaţi cu voi
Şi iar le-aduceţi înapoi!

Introducere:

Într-o-mpărăţie mare
Şi nu spun numai poveşti
Fu un împărat pe care
Nu cred să-l mai întâlneşti
Nicăieri. Dar ce-mpărat!
‘Nalt, subţire, educat,
Frumos şi…aşa citit,
Că-ntr-o zi s-a întâlnit
Chiar cu sine,
Într-o carte
Pusă de-un copil deoparte.

Cică împăratul ăsta,
Avea el un obicei,
Se-apuca să cerceteze
Faptele fără temei
Ale celor ce-i slujeau.

Zi de zi se-nfăţişau
Înaintea lui, spăşiţi,
Oameni care se ştiau
Vinovaţi

Şi ipocriţi
Ce-l priveau mândri în faţă
Socotind că-l păcălesc.

Însă împăratul nostru…
Ştia tot.

Să-ţi povestesc.

1.Grădinarul

Într-o zi, de dimineaţă,
Cum mergea încet spre piaţă
Să îşi vândă castraveţii,
Un sărman de grădinar
Se-ntâlni – lucru mai rar –
Cu Norocul.

– Ziua bună!
Te cătam de-o săptămână
C-un bilet de loterie.
Na’-l acum, pe datorie.

– Păi, cum vine asta, frate?
Sunt eu prost, dar nici aşa
Să mă scap de-o grijă, poate…
Dar nu-mi trebuie belea!

– Ia biletu’ şi-o să vezi,
Imediat ce-o să câştigi
Bani,
De să îi faci grămezi,
Cum pe nume-o să mă strigi!

Omul auzind acestea,
Crede repede povestea,
Ia biletul norocos,
Zvârle castraveţii jos
Şi se duce la ghişeu:

– Bună ziua, sunt chiar Eu!

– Care Eu? Să mă scuzaţi…

– Unul din cei mai bogaţi
Oameni; cică nu mai sunt
La fel, doi pe-acest pământ.

– A, pricep, daţi-mi biletul!

Omul îşi luă bănetul
Şi, pitit sub o tarabă,
Se puse,-ai ghicit, pe treabă.

Numără fără oprire
Zile bune, nopţi la rând,
Până când dădu de ştire
Că a obosit,
Strigând:

– Hei, Norocule, n-am spor!
Dă-mi o mână de-ajutor.
Şi ia-ţi partea; e cinstit,
Cum ziceai,
Să mă achit!

Însă aşteptă o zi,
Două, trei, pân-adormi;
Lucru care l-a costat
Cam tot ce a câştigat.

Astfel se înfăţişă
Omul nostru la-mpărat…

Sperând că doar Ştie-Tot
Nu îl va numi netot
Şi nici slab, la învoială
Cu ispita; socoteală
Care nici de astă dată,
Nu-i ieşi, o făcu lată.

– Cum că din greşeală-nveţi,
Tu ştiai, zise-mpăratul,
Zâmbind.

Şi câţi castraveţi
Aveai!

Să hrăneşti tot satul!

Naşterea ta Hristoase
Dumnezeul nostru,
Răsărit al lumii,
Lumina cunoştinţei

Că întru dânsa
Ceia ce slujeau stelelor
De la stea s-au învăţat
Să se închine ţie

Soarelui dreptăţit
Şi să te cunoască pe tine
Răsăritul cel de sus,
Doamne mărire Ţie.

Cade din tarie luna
pe pamant sub chip de bruma.
Zvonul stins prin noapte rece
il auzi, din moarte, muma?

Lung, pe fusul tau de vraja
firul stelei se mai toarce.
Oare ce-i? – S-aude pasul
fiului care se-ntoarce?

Sau e plopul care-si lasa
frunza galbena deodata?
(Il auzi, din moarte, muma?)
Cade-i lui coroana toata.

Frunze una peste alta
in troian-inel s-asaza.
Fiul tau cu-ntreg troianul,
aiurind, se-ncoroneaza.

S-a intors risipitorul.
(Il auzi, din moarte, muma?)
A sosit si pleaca iarasi.
Umbla-n bruma ca pe luna.

Valul mai bate, acelaşi.
Raza e trează în turn.
Cald e nisipul pe plaje,
numai puţin dacă scurm.

Noaptea-i tîrzie, de august.
Orele – horele tac.
Cugetul, cumpăna, steaua
grea judecată îmi fac.

Murmură dor de pereche,
Patima cere răspuns,
Ah, mineralul în toate
geme adînc şi ascuns.

Sarea şi osul din mine
caută sare şi var.
Foamea în mare răspunde,
creşte cu fluxul amar.

Margine-mi este argila,
lege de-asemenea ea.
Sunt doar metalul în febră,
magmă terestră, nu stea.

Capăt al osiei lumii!
Rogu-te, nu osîndi!
Vine cîndva şi odihna
ce ispăşire va fi!

Vine cîndva şi odihna
ce ispăşire va fi
anilor, aprige sete,
febrei de noapte şi zi.