Dormi dulce somn netulburat
În flori şi în dantele,
Dormi că ţi-au pălit mâinile
În grelele inele.

Dormi rece somn ne’nfiorat
De gânduri, nici de vise,
Dormi că ţi-au rănit pleoapele
Făcliile aprinse.

Dormi veşnic somn îmbălsămat
În beznă şi-n uitare,
Dormi că ţi-a muşcat buzele
A Morţii sărutare.

„Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte cîteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntîmplare:
Şi eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mîndria nu ne mai părăseşte.
Cît pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Cînd toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.“
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelu Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mîndrie, nici capriţii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
„Gîndirea voastră — zise — îmi pare minunată.
Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.“
— „Noi, fraţii tăi? răspunse Samson, plin de mînie.
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine sîntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, asfel să ne vorbeşti?“
— „Dar ziceaţi…“ — Şi ce-ţi pasă ţie? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mîndria şi că uresc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”

Acestea între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

(Ed. 1842)

Cum universu-n stele iubeşte noaptea clară,
Cu toate-a mele gânduri astfel eu te-am iubit,
Când am plecat eu fruntea cu-a gândului povară
Pe sânu-ţi să se-nchidă de lume ostenit.

Simţii atunci puternic cum lumea toată-n mine
Se mişcă, cum se-ndoaie a mării ape-ntregi
Şi-n fruntea mea oglindă a lumilor senine,
Aveam gândiri de preot şi-aveam puteri de regi.

Dar ca pe-un măr cu vierme mi-ai omorât simţirea
În goana lumei oarbe, pe strada în noroi.
De-atunci mă-ntreb cum oare de m-a-nşelat privirea,
Cum s-a putut ca-n lumea asta să ne iubim… noi?

Astăzi inima-mi este o rădăcin-uscată,
Gândirea mea o toamnă ca gândul unui mort,
Sunt ca un imperator cu fruntea devastată:
Demult nu ştiu nimic de imperiul ce-l port.

– Mami, la ce visează o floare de păpădie?

– O floare de păpădie
visează la mai mult de o mie
de zboruri către lună
şi prin soare-napoi.

Ba, visează câteodată
că oameni ca noi,
ca mine şi ca tine, cu sufletele pline
de fulgi nenumiţi de zăpadă,
o să-şi cânte
bucuria înfloririi
în stradă.

Tu nu ştii,
dar ele nu se pot scutura
dacă o inimă mică nu îşi suflă
toată dragostea sa
peste părul lor necăjit de o adiere
de vânt
în trecere pe la mijlocul prieteniei
dintre cer şi pământ.

În oraşul cu trei sute de biserici,
De trei ani,
Sună clopotele-ntruna…
Şi oraşu-i plin de lume
Ce se-ntreabă:
– Unde-i sfântul?
Unde-i sfânta fără nume?…
Pentru cine sună-ntruna clopotele de trei ani?…
Preoţii-mbrăcaţi în negru, ca şi cioclii,
De trei ani,
Încruntaţi privesc mulţimea albă adunată-n stradă,
Preoţii-mbrăcaţi în negru păsărilor mari de pradă
Tremură când văd mulţimea răzvrătită de trei ani!…
– Unde-i sfântul?
Unde-i sfânta fără nume?
Să ne spună,
Pentru cine sună-ntruna clopotele de trei ani?
Cui trimitem noi atâtea lumânări
Şi-atâţia bani?
Unde-i sfânta iertătoare de păcate?…
Să ne spună…
Şi-ntrebările mulţimii răzvrătite
Se ridică
Ca şi valurile mării frământate de furtună,
Şi-n oraşul cu trei sute de biserici
Parcă pică
Din văzduh ameninţarea:
– Să ne spună… să ne spună…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
În oraşul cu trei sute de biserici,
De trei zile,
Nu mai sună nici un clopot – nici un clopot de aramă;
Şi oraşul cu trei sute de biserici,
De trei zile,
Pare-a fi pictat în dosul unui geam de panoramă!…

Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoşii,
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Şi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane,-n gură,
Şi punând duşmanii-n juguri
Ei au frământat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii.
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!
Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
Toţi de-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfântă să ne fie!

Patria ne-o fi pământul
Unde ne-or trăi nepoţii,
Şi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească
Şi vor face tot mai mare
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.

Colindă plăceri
Ninge
În noaptea de Crăciun.
Damigeana cu vin
Harapnice trosnind
De alte vremi…
Să ne vedem în oglindă,
Şi noaptea cântătoare
Să ne-adoarmă
Pentru uitare.

Dintr-alte ţări, de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi –
Veniţi cu bine!
De frunze şi de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiţi de voi.

În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ce-aţi lăsat? Nu v-a fost dor
De ţara voastră?
N-aţi plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?

Voi aţi cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-aţi adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-aţi spus,
Că doine ca a noastre nu-s?

Şi-acum veniţi cu drag în ţară!
Voi revedeţi câmpia iară;
Şi cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aş vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!

Cu voi vin florile-n câmpie
Şi nopţile cu poezie
Şi vânturi line, calde ploi
Şi veselie!
Voi toate le luaţi cu voi
Şi iar le-aduceţi înapoi!

Introducere:

Într-o-mpărăţie mare
Şi nu spun numai poveşti
Fu un împărat pe care
Nu cred să-l mai întâlneşti
Nicăieri. Dar ce-mpărat!
‘Nalt, subţire, educat,
Frumos şi…aşa citit,
Că-ntr-o zi s-a întâlnit
Chiar cu sine,
Într-o carte
Pusă de-un copil deoparte.

Cică împăratul ăsta,
Avea el un obicei,
Se-apuca să cerceteze
Faptele fără temei
Ale celor ce-i slujeau.

Zi de zi se-nfăţişau
Înaintea lui, spăşiţi,
Oameni care se ştiau
Vinovaţi

Şi ipocriţi
Ce-l priveau mândri în faţă
Socotind că-l păcălesc.

Însă împăratul nostru…
Ştia tot.

Să-ţi povestesc.

1.Grădinarul

Într-o zi, de dimineaţă,
Cum mergea încet spre piaţă
Să îşi vândă castraveţii,
Un sărman de grădinar
Se-ntâlni – lucru mai rar –
Cu Norocul.

– Ziua bună!
Te cătam de-o săptămână
C-un bilet de loterie.
Na’-l acum, pe datorie.

– Păi, cum vine asta, frate?
Sunt eu prost, dar nici aşa
Să mă scap de-o grijă, poate…
Dar nu-mi trebuie belea!

– Ia biletu’ şi-o să vezi,
Imediat ce-o să câştigi
Bani,
De să îi faci grămezi,
Cum pe nume-o să mă strigi!

Omul auzind acestea,
Crede repede povestea,
Ia biletul norocos,
Zvârle castraveţii jos
Şi se duce la ghişeu:

– Bună ziua, sunt chiar Eu!

– Care Eu? Să mă scuzaţi…

– Unul din cei mai bogaţi
Oameni; cică nu mai sunt
La fel, doi pe-acest pământ.

– A, pricep, daţi-mi biletul!

Omul îşi luă bănetul
Şi, pitit sub o tarabă,
Se puse,-ai ghicit, pe treabă.

Numără fără oprire
Zile bune, nopţi la rând,
Până când dădu de ştire
Că a obosit,
Strigând:

– Hei, Norocule, n-am spor!
Dă-mi o mână de-ajutor.
Şi ia-ţi partea; e cinstit,
Cum ziceai,
Să mă achit!

Însă aşteptă o zi,
Două, trei, pân-adormi;
Lucru care l-a costat
Cam tot ce a câştigat.

Astfel se înfăţişă
Omul nostru la-mpărat…

Sperând că doar Ştie-Tot
Nu îl va numi netot
Şi nici slab, la învoială
Cu ispita; socoteală
Care nici de astă dată,
Nu-i ieşi, o făcu lată.

– Cum că din greşeală-nveţi,
Tu ştiai, zise-mpăratul,
Zâmbind.

Şi câţi castraveţi
Aveai!

Să hrăneşti tot satul!