Copac uscat în plină toamnă
Nimeni nu ştie că nu te-ai mai trezi,
Te desfrunzeşti cu cei vii deodată
Dar mort în fiecare zi.

Fluieră vântul prin rămurişul sterp
Ca şi ceilalţi te desfăşori sub stele,
Copac uscat eu nimănui nu spun
Că tu eşti mort în codrul existenţei mele.

Azi-noapte te-am văzut sleit
cum te ştergeai de lacrimi cu degetele goale,
Nechezul unui cal smintit
lovea în scoarţa ta în rotocoale.

Lampa mea stinsă prin geamuri auzea
Ultima rugă îngenunchiată-n zare
Pământul străveziu din tine cobora,
Ardea un plop a primă lumânare.

Până la primăvară nimeni nu va şti
Că tu eşti mort de un amar de vreme,
Pădurarii te vor îngriji
Topoarele te vor ocoli
Norii vor binecuvânta
Moartă neliniştea ta.
Şi tu uscat, încremenit acolo-n zare,
N-ar fi mai bine să-i spunem de-acuma primăverii viitoare?
Văzduh să nu mai împartă
Pentru coroana ta moartă,
Vânturile albastre să şi le retragă
Din căpăţâna asta bolnavă,
Să şi le-năbuşe, cuvânt de cuvânt,
Stelele depuse la temelia ta în pământ.

Sub brăduţ e o cutie,
Înăuntru ce să fie?
Am deschis-o şi: mirare!
Un căpşor din ea apare.
Moş Crăciun e buclucaş,
Mi-a adus un iepuraş!
Unul viu, nu jucărie!
Stai că-s doi! Ce bucurie!
Două gheme de blăniţă
Cu urechi şi cu codiţă.
Oare pot mai înspre seară,
Să-i înham la sănioară?

Duceam în viteză piramide de var,
dar nu pentru ziduri, nu, nu.
Duceam cuvintele acestei limbi romane
dar nu pentru a fi spuse de guri.
Noi suntem, iubito, aceiaşi.
Numai pietrele s-au schimbat,
numai iarba.
Domneşte pe-aici violetul, tăcerea,
cleiul tâmplăresc, oh, da,
cu care ne lipim braţele rupte.
Noi suntem, iubito, aceiaşi
şi nici nu se cunoaşte, oh, da,
că sufletul nostru-i întors
dintr-o călătorie în lumea
perechilor, unu cu unu,
pom cu pom, iarbă cu iarbă,
piatră cu piatră.

Plecai şi io în târg, sǎ vezi saftea,
De mǎ sculai devreme, dimineaţǎ,
Nu cred cǎ ceasu’ unşpe arǎta,
Sǎ casc un pic mai mult gura pîn piaţǎ,
Da’ nu mǎ laud, nu e firea mea,
Ca mine negustor, nu-i altu-n viaţǎ :

Luând în fugǎ nişte praz, mǎligǎ,
De brânzǎ doar nǎdejde mai era,
Cǎţaua aia proastǎ-a lu’ Cotigǎ,
Din lanţ scǎpatǎ, precum sǎ vedea,
(Îi atârna dǎ gât doar o verigǎ)
Tot dupǎ mine vere sǎ ţînea;

Ajuns în târg, potaia dupǎ mine,
Io cunoscut ca om cu maniere,
Un şut sǎ-i trag, da’ nu îmi şedea bine
(Chiar dǎ situaţia, sǎ zîc, mi-o cere)
Cǎ înjurai în gând de-aşa ruşine
Şi pǎ Cotigǎ şi p-a lui muiere,

Da’ fi-su-Ion, mǎ vede şi mǎ-ntreabǎ,
Cât vreau pǎ javrǎ, c-arǎta dǎ soi,
Îi cer aiurea, sǎ mǎ aflu-n treabǎ,
Vreo douǎzeci de mii dǎ Lei dǎ-i noi,
Cǎ lumea auzind, sǎri dǎ grabǎ,
Sǎ adunǎ nebunǎ dând puhoi

Şi într-o clipǎ, cât aş zice zǎu,
Dǎdui cǎţaua frate, luai şi plata,
Fǎcui şi cinste cu nişte trǎscǎu,
Da’ cât dǎ bucuros fuse şi tata…
Îmi dete Ion pǎ ea, (nu-i bǎiat rǎu !)
Douǎ pisici dǎ zece mii bucata !

Atunci va fi o poveste scurtă, o confesiune scurtă,
Acum doua-trei după-amieze, primesc un telefon de
la un necunoscut, care era îngrijorat că aş fi bolnav,
care era fericit că m-aş fi însănătoşit, mă rog… Şi-mi
spune un lucru care m-ă lăsat aşa… nemaipomenit
de bucuros. Mi-a spus, zice: bă, poete, zice, nu mor
caii când vor câinii. Şi-mi spun mie: ştii că are
dreptate, am spus eu, să ştii că omul ăsta are
dreptate. Păi nu mor caii când vor câinii! Şi, de
altfel…

The stones open an eye of stone,
the bones open an eye of bone.
Each dog has a snout in place of its eyes, and barks
from three snouts, generously.
It’s a constant transforming of eyes in the air.
The eye of the cat turns into leaves.
The leaves murmur a sweet lament
in the sockets of the mother cats.
My eyes remain open and misted.
My eye blinks in the town council tower,
and suddenly I sense in my sockets,
with infant in arms, the statues of Mary.

From the book „Bas-Relief with Heroes”
english translation by Thomas Carlson and Vasile Poenaru.

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.

Zadarnic şterge vremea a gândurilor urme!
În minte-mi eşti săpată ca-n marmura cea rece,
Uitarea mână-n noapte a visurilor turme
Şi toate trec ca vântul ­ dar chipul tău nu trece.

În veci noaptea şi ziua şoptesc în gând un nume,
În veci la pieptul bolnav eu braţele îmi strâng,
Te caut pretutindeni şi nu te aflu-n lume,
Tu, chip frumos cu capul întors spre umăr stâng.

Astfel în veci în minte-mi încremenişi frumoasă
Şi văd în veci aievea divinul tău profil.
O, cum nu pot în braţe să te omor plângând,
Tu, blond al vieţii mele ş-al dragostei copil!

Zadarnic cat repaos pe perina cea moale,
Îmi pare c-a mea tâmplă pe piatră o am pus
Şi noaptea-ntreagă ochi-mi în lacrimi se îneacă
Şi mintea mea în noaptea de veci va fi apus.

Pe cât mai am în pieptu-mi un pic măcar de sânge,
În inimă cât fibra din urmă va trăi,
Avare, ele-n sine icoana ta vor strânge,
Cu dânsa împreună şi ele vor muri!

O, rai al tinereţi-mi, din care stau gonit!
Privesc cu jind la tine, asemeni lui Adam,
Eu nu gândesc c-o clipă am fost şi fericit,
Ci mor, mor de durerea că-n braţe nu te am.

Era zâmbitoare,
Cântând se ducea.
În cer era soare
Şi flori pe vâlcea.

Pe lângă izvoare
Voioasă trecea.

În cer era soare,
Şi flori pe vâlcea.

Sub ulmi la răcoare
Să şeadă-i plăcea.
În cer era soare
Şi flori pe vâlcea.

Era zâmbitoare,
Cântând se ducea…
În cer era soare,
Şi flori pe vâlcea.