Plecai şi io în târg, sǎ vezi saftea,
De mǎ sculai devreme, dimineaţǎ,
Nu cred cǎ ceasu’ unşpe arǎta,
Sǎ casc un pic mai mult gura pîn piaţǎ,
Da’ nu mǎ laud, nu e firea mea,
Ca mine negustor, nu-i altu-n viaţǎ :
Luând în fugǎ nişte praz, mǎligǎ,
De brânzǎ doar nǎdejde mai era,
Cǎţaua aia proastǎ-a lu’ Cotigǎ,
Din lanţ scǎpatǎ, precum sǎ vedea,
(Îi atârna dǎ gât doar o verigǎ)
Tot dupǎ mine vere sǎ ţînea;
Ajuns în târg, potaia dupǎ mine,
Io cunoscut ca om cu maniere,
Un şut sǎ-i trag, da’ nu îmi şedea bine
(Chiar dǎ situaţia, sǎ zîc, mi-o cere)
Cǎ înjurai în gând de-aşa ruşine
Şi pǎ Cotigǎ şi p-a lui muiere,
Da’ fi-su-Ion, mǎ vede şi mǎ-ntreabǎ,
Cât vreau pǎ javrǎ, c-arǎta dǎ soi,
Îi cer aiurea, sǎ mǎ aflu-n treabǎ,
Vreo douǎzeci de mii dǎ Lei dǎ-i noi,
Cǎ lumea auzind, sǎri dǎ grabǎ,
Sǎ adunǎ nebunǎ dând puhoi
Şi într-o clipǎ, cât aş zice zǎu,
Dǎdui cǎţaua frate, luai şi plata,
Fǎcui şi cinste cu nişte trǎscǎu,
Da’ cât dǎ bucuros fuse şi tata…
Îmi dete Ion pǎ ea, (nu-i bǎiat rǎu !)
Douǎ pisici dǎ zece mii bucata !