Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa – c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă –
Animă-nc-o dată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Şi blestemă cerul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii par?nimfă – moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare umblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.

Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

( 1866 11/23 septembrie)

Sufletul meu, copil tembel, cunoaşte,
Inima mea de bivol tînăr ştie
Că pe al lumii pat absurd de broaşte
Iubirea este o anomalie.

Să mai iubeşti cînd visul un negoţ e,
Să mai iubeşti cînd prea puţini au şale,
Cînd ne clocesc de-un veac prudente cloţe,
Acestea toate nu sînt stări normale.

Eu cînt la o vioară care doare,
Eu cînt la un pian bolnav de ciumă,
Cu voioşie şi cu disperare
Eu cînt un cîntec care mă consumă.

Nu-i profitabil să iubeşti cînd este
Mai profitabil să te faci că sîngeri,
Dar pe robotul meu cade-o poveste,
Robotul meu e-nduioşat de îngeri.

Normal rămîne numai restul lumii
Care să se abţină bine ştie,
Vioara caldă şi pianul ciumii
Nu sînt decît acea anomalie

La care pururi sufletul mai speră
Pentru că ea s-ar mai putea numi iubire
Jos, în prudenta lume mamiferă,
Şi sus, pe unde gîndul meu e mire.

(Poezii de pînă azi-1978)

Nu stiu de ce, citeodata, duminica
Imi aduc aminte de tine.
Poate pentru ca-i sarbatoare
Iar tu, o sarbatoare ai fost pentru mine.

Uneori amintirile au chiar si umor.
Zimbesc singura la imagini fragile
Si ma bucur de trecut. Apoi meditez
La destinul parca ursit de sibile.

Anii au trecut fara stire de-atunci.
M-am luat cu firescul de fiece zi
Si-am evitat sa-mi marturisesc
Ca in gindul ascuns, imi apartii.

Nu inteleg de ce numai duminica
Imi aduc aminte de tine.
Poate pentru ca-i sarbatoare
Iar tu, o sarbatoare ai fost pentru mine.

Multe s-au scris despre mǎgar,
Dar niciodatǎ pozitiv,
O strofǎ sau un rând mǎcar,
Sǎ nu arate negativ:

Cǎ-i nǎtǎfleţ şi urecheat,
Cǎ tot ce face nu-i firesc,
Apoi e…încǎpǎţânat…
(Dar asta este omenesc).

Cum eu îl vǎd, ca animal,
E dulce foc şi drǎgǎlaş,
Munceşte…ca un om normal
Şi nu este ca noi, trufaş;

Este modest, nu cere mult,
Politicǎ deloc nu face,
Este isteţ, pot zice cult
Pe lângǎ-atâtea dobitoace;

Astfel, am scris o poezie
Despre mǎgar, cum n-a fost scrisǎ
Şi pe motiv de…gelozie (!?)
De editor a fost respinsǎ:

Cǎ-i ruptǎ de realitate,
Mǎgarii nu pot fi eroi,
E plinǎ de erori, mǎi frate(!),
Aşa c-a pus-o…la gunoi.

Ei bine, sǎ v-o spun cinstit,
Nu m-a convins şi vreau sǎ ştie,
Cǎ nu a dat la tipǎrit
Şi-a aruncat a mea poezie….
Este curatǎ…mǎgǎrie!

Smerit pe boltă am privit
O stea ce-aseară s-a ivit
Printre atâtea feluri
Ce sclipesc pe ceruri.
Ce poate să însemne ea,
Nefiind eu noul Messia,
Nici Alexandru Machedon,
Nici cap de oşti cu groaznic zvon,
Nici sfânt din cei ce merg la rai,
Ori peste mari noroade crai,
Neavând eu falnic nume
Pe această lume?
Când colo, totuşi, când aici,
În zboruri ca un licurici,
Ea scoate flăcărele
Deasupra casei mele,
Şi câte-o rază-aşa-i de lungă,
Că parcă vrea să mă ajungă.
O suliţă care-ar urma
Să-mi străbată inima.
Nicicând asemenea stea
Pe cer nu a putut să stea
Decât cu vreo menire
Cu totul peste fire.
La piept pun braţele mănunchi,
La maica Lună îngenunchi
Cu teama de-a fi uns
Spre-un ţel de nepătruns.

(„Lauda lucrurilor – Cu gloria cântării…”, 1963)

De-a pururea pierdutele Arcadii
ale acelei varste. Toate dor.
Privesc, de-un timp, prin gene, ca prin gratii
spre zone care nici nu ma mai vor.

Ca de la morti, nu mai primesc scrisori,
s-a rupt, se pare, roata diligentei
pe harta cerului, la trecatori,
la hainul tainei si-al indiferentei.

Si iata-ma-s, usor de tot, la Linus,
care plutea pe varf de spice-n mers.
Ceva m-atrage inspre polul minus,
spre marginile altui univers.

Doar cantecul, atata-mi mai ramane,
in forma unor ramuri sa-l asez
si pasari sa poftesc sa mi-l ingane-n
domesticirea dulcilor amiezi.

Doar cantecul da zilei sarbatoare,
o mai indupleca sunand din nou,
el, izvoratul vesnic din sudoare
si chinuitul de-a avea ecou.

Vrem, prelungindu-l, sa ne prelungim
extatici, din etate in etate,
inlocuind cu un amurg sublim
uscata spaima de eternitate.

Bună dimineaţa, gâză,
Din somn iarăşi m-ai trezit,
O s-apuc vreodată oare
Să-mi duc visul
La sfârşit?

Aşa zise-n zori de zi
Soarele către-o fetiţă,
Care, doar cât ai clipi,
Şi-a pus aripi la rochiţă
Şi-a zburat.

Cine-i în pat?

Un pitic ce-a aşteptat
O lună lângă fereastră
Şi lui aripi să îi crească,

Dar fu ceru-ntunecat…

Se spune că ar fi fost o babă, pe care o chema Dochia.Adică babă nu era ea, ca să vedeţi. Ea era fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă că toţi fiii de crai o peţiră, dar ei nici unul nu-i plăcea.
Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte război împotriva împăratului, tatăl fetei, îl bate, îl prinde şi se apropie de palatul fetei, căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.
Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă.
Şi-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace, căci era iarnă şi topenie de frig, şi a luat drumul spre pădure. A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până primăvara, când a dat colţul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc şi aşa până şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a zvârlit ultimul cojoc, unde începe deodată un vânt aşa puternic, încât o îngheta pe babă şi o preface într-o stană de gheaţă . Pasămite c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său.
De atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbăcios în cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne ajută şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas şi vorba că: “să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!”

Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie.
Amintirea întâmplărilor mele
vine din viitor, nu din trecut.
Deci spun: se vor dărâma mari frânghii de ploaie
prin aerul umed care ne-a-nfăşurat
înserările.

Inimă, inimă, planetă misterioasă,
suflete, suflete, aer prin care se-apropie
imaginile tale tandre, puţin fluturate
de respiraţia mea.

Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie,
aniversarea pietrelor de căldărăm în care
potcoava lunii va izbi, când voi trece ridicat în să
aniversarea bicicletelor rezemate de zid, aniversarea
numerelor de licean purtate la mânecă,
aniversarea tuturor vorbelor care
ţin în dinţii literelor
dorinţele, dragostea…

Inimă, inimă, planetă misterioasă
pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi să mor.