“Între ai tăi ai fost, o, Schiller,
şi ai tăi nu te-au cunoscut”

Este o viaţă moartă, precum ş-o moarte vie;
Ci este şi viaţa ce nu mai are moarte.
Unii prefer pe una, şi alţii-şi aleg alta.
E tristă-a omenirii fatala, cruda soartă!
Prin chinuri şi privaţii şi lupte şi amaruri
Şi deziluzii crude, paţienţă-adamantină,
Prin forţă,-asalt eroic să ia Cetatea Sântă,
Al cerului imperiu şi vera libertate.

Mult suferişi, o, Schiller, şi luptă avuşi mare!
Căci lungă e durerea, şi fericirea scurtă!
Şi strâmtă şi spinoasă e-a cerului cărare!
Şi greu, inert e corpul! greu dreptul la viaţă!
Du sarcina, o, suflet, du corpul după tine,
În sus, pe calea strâmtă, cu filii, cu consoarte;
Te luptă cu ananga, cu aspra neavere,
Cu limbele de şarpe, cu ochi de vasilisc
(Calumnia, minciunea, invidia, trădarea),

Cu forţa împilării, cu reaua tiranie;
În sus! pe calea strâmtă nici apă, nici merinde,
Nici unde să-ţi pleci capul la frigurile lentei;
Şi luptă-te da prode!

Avuşi de adversariu pe om, ş-atât ajunge:
Te iartă să-i faci răul, iar binele, nici mort;
Insultă-l, te onoară; striveşte-l, te adoară;
Dă-i glorie, onoare – te-mpilă de ultragiu;
Dă-i patrie, dă-i nume, că el te-expatriază;
Dă-i adevăr, dreptate – calumnia ţi-e parte.

E orb şi-i dai lumină? el vede câte n-ai;
E mut şi-l faci cu limbă? te muşcă ca vipera;
Dă-i viitor, viaţă, că-ţi ia el şi trecutul;
Realţă-l pân’ la ceruri – de viu te-afundă-n iad.
Acesta e păcatul sau omul cel căzut!

Mai mult decât eroic ţi-a fost, Schiller, asaltul;
O luptă de arhangel, triumful de martir.
A!!! rece este piatra încinsă de coroană!
Ci mâinile de vergini îi dau astăzi viaţă
Ş-o re-ncălzesc atâta cât flăcărează inimi,
Şi lacrimile curg…

Cântaţi, vergini, dreptatea
Ş-a Terrei împărţire,
Daţi partea la poet;
Cântaţi azi libertatea
Ş-a omului unire.
Onoare la profet!

Şi repetiţi în horuri, prin mii de miriade,
Germania întreagă, America, Anglia;
Răsune tot pământul oriunde e om liber;
Cântaţi patria, onoarea, virtutea, libertatea,
Tot ce adoară Schiller; cântaţi pe Dumnezeu
Ce scapă inocenţa şi focului dă crima.
Suspinele lui Schiller în horuri repetaţi!

(1859)

Verde nou al primaverii, ros al florilor de vara,
Toamna, galbenul din frunza ta tarzie mi-e mai drag,
Fie ca-n velinti tacute inimi de-aur le presara,
Fie ca fosneste-n taina matasosului tau steag.
Zi senina, zi rodita ca o poama de lumina,
Cata floare prea devreme scuturata te-a dorit,
Sa te pot culege astazi — cer, si suflet, si gradina —
Cismigiule de toamna, de-amintire biruit.
De pe podul ce oglinda arcu-ntins al pietrei sale
Peste apa unde lebezi dorm pe teiul tremurat,
Cine m-a chemat pe nume, cine m-a oprit in cale?
Umbra ta de altadata si un ram ingandurat.

Verde dor al primaverii, foc al dragostei din vara,
Toamna, parul de-aur moale al iubirii mi-e mai drag
Cand strivesc si ani, si zile ce covorul tau presara
Si-mi fosnesti a moarte-n suflet, matasos si galben steag.

pe când întorc filele chipului ei
pe când îi ascult cu atenţie surâsurile unul câte unul
pe când adulmec oglinzile ce îi răsfrâng paloarea
şi îi măsor bătăile clare ale inimii
pe când îi descifrez fantasmele singurătăţii ei umile
şi îi ghicesc în podul palmei prezentul încrâncenat
pe când îi recitesc tristeţile din colţul buzelor
şi îi conspectez dorinţele secrete înflorite sub pleoape
pe când îi cerşesc cu spaimă săruturi
fără personalitate…

Amân mereu să trec precum în moarte-n cuvinte,
Dar ca în moarte am certitudinea că voi intra,
Dusă cu sila, plângând după ceea ce las,
Încercând să mă-ntorc de la fiece vamă-a văzduhului.

O, de-aş avea riscanta credinţă a dacilor
Nerăbdători să pătrundă în bucurie prin moarte, atunci
Străluminată, cu fruntea aproape statuie,
M-aş pierde zâmbind pentru fericirea cuvintelor.

O, de-aş avea riscanta credinţă a dacilor,
Orice secundă să simt că-mi înapoiază milenii,
O, de-aş avea absurda credinţă a dacilor,
Cei înşelaţi atât de crunt după moarte…