Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm!
Viu dintr-o ţară depărtată,
Pe care harta n-o arată…
Sunt obosit, aş vrea să dorm.

Sunt ani, sunt ani de când alerg
Tot înainte, înainte,
Cu-aceeaşi întrebare-n minte:
De unde viu şi unde merg?

Şi barca-mi nu mai e la fel,
Iar pânzele-i imaculate
De la plecare, sunt pătate,
Ca şi o masă de hotel.

O mânam eu, sau mă ducea
În voia vântului, tot anul?
Eram sau nu, eu, căpitanul?
Sărmanei bărci ce rătăcea?

O amintire mi-a rămas…
Ţara nădejdii,-n depărtare,
Mi se părea atât de mare –
Şi-am ocolit-o într-un ceas!

Un gând mă tulbură, mâhnit,
Ca un ecou de harfă spartă:
E visul meu neîmplinit,
E idealul meu în artă!

În goana lui, izbit de stânci,
Mă-ntorc la mal, mânat de soartă,
Pe inimă c-o floare moartă,
S-ascunză ranele-i adânci.

Şi-acum, în drumul spre mormânt
Privind amurgul arămiu,
Când simt ce-aş fi putut să fiu,
Mă-nduioşez văzând ce sunt…

De e mica, de e mare
Nu-i o simpla intrebare,
Iar de-i calda sau e rece
Ea din plama n-o sa’ti plece,
Ci, ramane o masura
Ce te-nseala si te fura
Fara urme, dar cu frica
De ce-o fi si ce-o sa zica.

Din belşugul de verdeaţă,
Cărăbuşul de arama
Vine din turnătoria
Verii, să-l luăm în seama.

Zgomotos ca o reptilă
Printre vreascuri se avântă
Să arate că-i din lumea
Celor care nu cuvântă.

De-aş putea să dau durerea pentr’un strop de fericire,
Şi să schmb întrega ură, pe-o secundă de iubire,
Iar din lacrimile toate, de-aş putea, torent să fac,
Să dispară în oceane, cu tot răul fără leac,
De-aş putea ca mărăcinii, prăfuiţi de lângă drum,
Să ne’mbete ca şi crinii, noaptea, cu a lor parfum,
De-aş putea să ard tristeţea şi din flăcări, bucurie,
Urletele disperării, să le fac o melodie,
Norii negrii, de-aş putea, i-aş ascunde după munţi,
Şi pe Soare l-aş ruga, să ne descreţească frunţi,
Stelele, le-aş da pe toate, le-aş culege de pe cer,
Fiecare să şi-o poarte îmbrăcat cu-al ei mister,
………………………………………..
Timpul, cu aripa lui, l-aş opri din zbor, cu’n vers,
Să ne bucurăm o clipă, că e rai în univers.

Copile cu ochi senini,
Tu iarăsi vii printre străini,
În peşteră de paie reci
Tu capul iarăsi ţi-l apleci.

Copilule cu ochi senini,
Tu iarăşi vii prinre străini,
Copilule cu suflet blând
Tu vii şi azi ca orişicând

De mii de ori, copil sărman
Tu vii în lume an de an
Dar totuşi tu copile blând
Tu vii şi azi ca orişicând

Demult, cu suflet plin de dor,
Te-ai coborât de mila lor
În ieslea rece te-ai culcat
Şi nimeni nu te-a legănat

Şi neştiind nu te-au primit
Iar tu cu suflet plin de dor
Ai plâns mereu de mila lor.
La mii de uşi ai aşteptat

Dar nimeni nu s-a îndurat
Copil cu lacrimi pe obraz,
Cu bine răul să-l plăteşti
Să rabzi, să ierţi şi să iubeşti.

Să te jertfeşti de mila lor,
Copil cu suflet plin de dor
Copilule, sărman copil,
Curat ca roua din april.

De câtă vreme tu petreci
La uşa inimilor reci,
Dar câţi ţi-or mai descuia azi
Copil cu lacrimi pe obraji.

Viata si Iubire
Moarte, Suferinta;
Nastere , Traire
Durere si Dorinta.

Dragoste si Chin,
Ura, Rau, Destin;
Inceput dar, cu Lumina,
Noapte dar, cu Luna plina.

E un Chin, Singuratate,
Soare, Cald, Placere;
Intuneric, vezi doar Soapte
Ghinion si Somn sunt Sfere.

Binele cu Foc,
Apa cu Noroc;
Soare si Magie,
Sfarsitul reinvie.

(22-Aprilie-1998)

A fost odat-un cântăreţ,
Frumos şi simţitor.
Cântat-a-ntr-un castel măreţ
La masa regelui.

Frumoasă fată el avea,
Cum nu s-a pomenit,
Cu ochi albaştri râzători,
Cu părul aurit.

Şi cântăreţul o iubi
Şi sara prin grădini
Când luna tainic străluci
I-o spuse tremurând.

Ea-l ascultă şi-i zise-atunci
Cu glasul apăsat:
­ În veci nu pot să fiu a ta,
De n-ăi fi împărat.

Şi el s-a dus ş-a răscolit
Popoare, ţări întregi,
Sfărmat-a antice cetăţi,
Zdrobit-au mândri regi

Şi i-au supus şi i-au silit
Să-l aibă împărat.
Unii d-iubire-l ascultau,
Alţii de frică iar.

Atunci s-a dus colo, colo,
La cel castel măreţ,
Unde ca luna-i străluci
Amoru-adânc şi drag.

Dar vai! când intră-n salele
Măreţe, nalte, reci,
Pe-un sarcofag întins văzu
Copila ce-a iubit.

Ca ceara palidă era
Şi, moale, părul blond
Sta resfirat, amestecat
Cu aurul vergin.

Şi preoţi tainic murmurau
Adânce rugăciuni
Şi clopote se auzeau
Vuind încet şi lin.

,,Atât de mult am suferit
Dureri, mărirea gré
Şi astfel toate s-a sfârşit
Şi-ntreb: de ce? de ce?”

Ea auzise cum că el
Murise-n bătălii
Şi de durere ea s-a stins
Ca floarea-n vijelii.

A venit si-aici Craciunul
Să ne mangaie surghiunul.
Cade alba nea
Peste viata mea.
Peste suflet ninge.
Cade alba nea
Peste viata mea
Care-aici se stinge.

Tremura albastre stele
Peste lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
In inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
In inimi ne-a pus
Palpairi de stele…

Numai casa mea posaca
A’mpietrit sub promoroaca.
Stam în bezna grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Pentru sgribuliti
Ingerii grabiti
Nu aduc colinde.

O Iisuse imparate,
Iarta greseli si pacate.
Vin de-nchizi usor
Ranile ce dor,
Visul ni-l descuie.
Noi Te-om astepta ,
Căci pe crucea Ta
Stam batuti în cuie.

Maica Domnului Curata,
Ad’o veste minunata,
Infloreasca-n prag
Zambetul Tau drag
Ca o zi cu soare.
Zambetul Tau drag
L-asteptam în prag,
Noi, din inchisoare.

Peste fericiri apuse,
Tinde mila Ta Iisuse.
Cei din inchisori
Te asteapta-n zori,
Pieptul lor suspina.
Cei din inchisori
Te asteapta-n zori
Să le-aduci lumina.

Mandatul este visul,
Un vis realizat,
Când fără-ntârziere
Îl iei şi l-ai scontat.

Atunci de bucurie
Să joci, să cânţi te-apuci,
Şi ca să fii mai comod,
Te laşi numa-n papuci.

Nimica nu te doare,
Şi totul meprizezi,
Căci posedezi mandatul
Şi mergi ca să-l scontezi.

Da! da! el să trăiască!
Sau daca nu, murim;
Căci fără dânsul oare
Putem noi să trăim?

Amor şi fericire
Le ai în buzunar,
Când ţi-ai scontat mandatul,
Şi nu mai ai habar.

Tutunul abundează,
Ţigări de Bektemis –
O! te realizează
Mai iute, dulce vis!

Unică consolare!
O! Preaiubit mandat,
De tine toţi slujbaşii
Viaţa ne-am legat!

La minister cu toţii,
Mandatul să luăm,
Să ni-l scontăm degrabă,
Şi-apoi… să ne-mbătăm!!!

(Acrostih)