Dunărea vorbea cu Oltul:
Tu, copile drag al meu,
Zbuciumat tu vii la vale
Tulbure mereu
Plouă mult la voi la munte,
Sate şi câmpii de-neci,
Ori ţi-e firea ta de-a rupe
Maluri pe-unde treci?

Rup şi maluri câteodată
Şi fac holdele de pier,
Iar când plouă mult la munte
Cap de om eu cer.
Dar nu-i asta, maică sfântă,
Nu de asta-s tulburat,
Ci de câte văd mi-e milă,
Maică, şi-i păcat!

Tu, pe unde-alergi prin lume,
Vezi şi ţări şi munţi frumoşi,
Neamuri ce-şi vorbesc ferice
Graiul din strămoşi.
Toate laudă pe Domnul,
Libere-a trăi cum vor,
Vesele fiind de viaţa
Şi de soarta lor.

Vezi şi-aici poporul nostru
Cel din veac adus pe-aici,
Sprintene şi mândre fete
Şi flăcăi voinici.
Şi ţi-e dragă ţara asta
De români, căci te iubesc
Dar tu nu cunoşti de-a-ntregul
Neamul românesc!

Eu de unde vin, mâhnitul,
Furios spre şes scobor,
Căci de unde vin, e spaimă.
Groază şi fior.
Tot români sunt şi pe-acolo,
Neam din veac pe-aici adus,
Dar pe gâtul lor şi astăzi
Jugul este pus.

Ei n-au voie să-şi vorbească
Graiul strămoşesc ce-l au,
Iar în coasta lor de-a pururi
Suliţele stau.
Sfânta libertate este
Nume gol pe-al lor pământ:
Cei nedrepţi sunt cei puternici,
Singuri au cuvânt!

Ah, de mila lor eu, maică,
Vin aşa de tulburat,
Şi de ciudă pe duşmanii
Cei ce l-au călcat.
Iar de-nec şi mal şi oameni,
Nu mai ştiu ce fac nici eu
Că mă simt de-atâta jale
Tulbure mereu!

Eram să te aştept prin parc,
Văzând că singurătăţi pe aici m-au oprit…
Dar, mereu aceleaşi uitări!
Dar, tot aceeaşi poezie la infinit!?

Filosofia vieţii mi-a zis:
Undeva este, cu mult mai departe…
Atâtea şi-atâtea… lasă!
Visezi, ca din carte!

Urcând pe pomi, zâmbind pe casă,
Se surpă rozele grămadă,
Sau întocmesc câte-o cascadă
Pe vreo alee mai retrasă.

Parfumul lor purtat în stradă,
Întinde-a lui subţire plasă…
Urcând pe pomi, zâmbind pe casă,
Se surpă rozele grămadă.

De-oricâte stavili nu le pasă
Sunt un torent, sunt o cascadă,
Ce-n voia soarelui se lasă,
Dar ce, de cum sfârşesc să cadă,
Reurcă-n pomi, zâmbesc pe casă.

“Luceafăr ce vii de departe
Şi vremuri străbaţi peste vremuri,
Ca-n lumile noastre deşarte
Luminile blânde să-ţi tremuri,

Ce patimi te poartă pe cale,
Ce doruri te mână prin haos,
De nărui luminile tale
Pe lanuri de negru repaos?”

Aşa parcă zice poetul
Când noaptea priveşte la stele
Şi intră încetul cu-ncetul
În sufletul candid din ele.

“De viu, şi tot viu, şi tot scapăr
Din razele mele curate,
Eu fug şi încerc să mă apăr
De groază de singurătate.

Tu nu ştii ce crudă menire
E dată luminii supreme:
A merge pe nemărginire
În curgere goală de vreme.

Pe când tu c-un deget în pagini
Stai pacinic la umbra pădurii
Şi mintea ţi-o porţi în imagini
De zmei, de poveşti şi lemurii

Tu poţi mângâia din privire
Sclipirea luminilor mele
Şi când eu mă sting, prin gândire
Tu poţi zămisli alte stele.

Tu ai o putere în tine
Ce rumpe izvodul a toate,
La toţi voitoare de bine
Şi dulce cât nu se mai poate.

Deci lasă-ţi deprinsul de-a geme
Şi dorul de bolta cerească,
Că nu e iertat să blesteme
Acelor ce pot să iubească.

(1899)

—”Iar mura-ntr-adins o făcu pe pământ
Sălbatica Zân-a pădurii,
Căci ochii ei negri asemenea sunt
Cu negrele boabe-ale murii.
Iar unde e mura, sădită de ea,
Pot merge neveste şi fete,
Flăcăilor însă vederea le-o ia
Şi junghiuri prin cap le trimete!

Şi zmeura-anume-o făcu pe pâmânt
Sălbatica Zân-a pădurii —
Obrajii ei rumeni ca zmeura sunt,
Obrajii şi rumenul gurii.
Iar pe-unde sădeşte ea zmeură-n văi
Pot merge femeile-n pace,
Dar floarea din faţă le-o ia la flăcăi
Şi galbeni ca faguru-i face.

Iar muşchiu sub brazi într-adins l-a lăsat
Sălbatica Zân-a pădurii,
Ca muşchiul de moale e caldul ei pat,
Acolo sub umbra răsurii,
Iar pe-unde e muşchi, e pe-acolo şi ea:
Pot merge să şează copile,
Flăcăilor însă odihna le-o ia
De pier şi se-ngroapă cu zile!”

—”Ei, parcă pe Zână eu nu ştiu s-o-nşel!
Neveste şi mură să fie!
Eu stau pe potecă şi-aţin frumuşel
Cărarea la fete-n câmpie,
Iar când o să văd eu că Zâna mi-e rea
Şi-mi fură tăria făpturii,
O prind prin păduri şi-o sărut şi pe ea
Pe hoaţa de Zân-a pădurii!”

Iar când voi fi pământ,
În liniştea serii,
Săpaţi-mi un mormânt
La marginea mării.

Nu voi sicriu bogat,
Podoabe şi flamuri,
Ci-mi împletiţi un pat
Din veştede ramuri.

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Să am un cer senin
Pe-adâncile ape.

S-aud cum blânde cad
Izvoarele-ntruna,
Pe vârfuri lungi de brad
Alunece luna.

S-aud pe valuri vânt,
Din munte talanga,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Şi cum n-oi suferi
De-atuncea-nainte,
Cu flori m-or troieni
Aduceri aminte.

Şi cum va înceta
Al inimii zbucium,
Ce dulce-mi va suna
Cântarea de bucium!

Vor arde-n preajma mea
Luminile-n dealuri,
Izbind s-or frământa
Eternele valuri

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Ci codrul vânt să dea
Frunzişului veşted.

Luceferii de foc
Privi-vor din cetini
Mormânt făr’ de noroc
Şi fără prieteni.

Acum, cînd nu ne mai iubim,
Vino cu mine-n ţintirim,
Acolo unde, îngropate,
Zac, coperite de uitare,
Atîtea visuri îngheţate
De vreme şi de nepăsare.
Căinţa-nlătură-ţi, şi vină:
Nici eu, nici tu nu eşti de vină.

Ce de mai cruci stau pe cărare !…
Aicea-i prima sărutare:
Luna, privind cu drag a noastră
Primăvăratică iubire,
Sclipea în lumea ei albastră;
Iar noi plîngeam de fericire,
Şi lăcrămile de pe faţă
Ni le sorbeam, cuprinşi în braţe.

Dincoace-un dor — sigur îl ştii:
E dorul celor doi copii
De-a merge-alături pe cărarea
Vieţii lor, de visuri plină,
C-un singur gînd, ca-ngemănarea
A două raze de lumină.
Copiii sunt — noi amîndoi…
Ce-au dorit ei !… Ce suntem noi !

Dar colea,-n mai adînc mormînt,
E primul nostru jurămînt.
Tu-mi stai pe braţe visătoare,
Eu ochii dulci ţi-i sărutam,
Şi şoapta necuvîntătoare
A inimii ne-o ascultam…
O, sfîntă, veşnică iubire,
Cine-ţi mai ştie azi de ştire !

Alături, în adîncă pace,
Somnul fără trezire-şi zace
Suspinul nostru cel dintăi,
Cu cel din urm-adio,
Cu lacrima din ochii tăi,
Ce-n veci mi-oi aminti-o,
Cu-atîtea visuri, stinse toate
Sub durerosul “nu se poate !”

Iar azi, simţindu-ne-amîndoi
Cu inimile reci în noi,
C-o prefăcută nepăsare
Unul la altul ne uităm;
Căci tot mai e ca o mustrare,
Ce-ascunsă-n cuget o purtăm,
Cînd, fără voie, ne gîndim
La cel trecut din ţintirim.

(Convorbiri literare, an XVIII, nr. 1, aprilie 1884)

Se spune că ar fi fost o babă, pe care o chema Dochia.Adică babă nu era ea, ca să vedeţi. Ea era fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă că toţi fiii de crai o peţiră, dar ei nici unul nu-i plăcea.
Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte război împotriva împăratului, tatăl fetei, îl bate, îl prinde şi se apropie de palatul fetei, căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.
Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă.
Şi-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace, căci era iarnă şi topenie de frig, şi a luat drumul spre pădure. A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până primăvara, când a dat colţul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc şi aşa până şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a zvârlit ultimul cojoc, unde începe deodată un vânt aşa puternic, încât o îngheta pe babă şi o preface într-o stană de ghiaţă . Pasămite c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său.
De atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbăcios în cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne ajută şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas şi vorba că: “să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!”

De zgomot departe, în vesela vale,
A cărei verdeaţă ades am călcat,
În liniştea nopţii, privirile tale
Se-nalţ, se aţintă pe cer luminat.

De unde oar’ vine a ta reverie?
Ce visuri plăcute în preajmă-ţi se joc?
Admiri tu natura, a ei armonie?
Citeşti viitorul în literi de foc?

Sau cauţi departe o stea favorită,
Ce crezi că asupră-ţi priveşte zâmbind?
Dar nu, e instinctul de-o viaţă dorită,
Ce n-o află omul aicea trăind.
Căci sufletul nostru, ca raza de soare,
Ce-şi are-nceputul mai sus de pământ,
Deşi luminează a sa închisoare,
Îşi află în ceruri izvorul cel sfânt.

De-acolo adânca acea aspirare
Spre bunuri ascunse ce noi devinăm,
De-acolo deşertul, dorinţi, întristare
Ce chiar în plăcere ades le aflăm.

Un clopot ce seara se-aude la turme,
Ce stă, reîncepe, abia răsunând,
Ca glas care moartea e-aproape să-l curme,
Când viaţa-ncetează treptat îngheţând;

Un greier ce cântă, o iarbă, răsură,
Stufoasa pădure, pierdute cărări,
Adânca murmură ce-nvie natura,
Ca geniuri tainici ascunse prin flori;

Tot mişcă, încântă a noastră gândire;
Tot are un farmec, tot este mister;
Nădejdile noastre, suspin, suferire,
Dorinţi fără nume, se-ndrept către cer.

Acolo în stele ca-n lumi de lumină,
Sunt suflete, îngeri, ce cânt şi ador;
Fiinţi graţioase ce blând se înclină,
Cătându-şi în lume tovarăşii lor.

Şi când, stăpânită de-a vieţii mâhnire,
Te plimbi tu pe câmpul tăcerii-nchinat,
De simţi o suflare, de-auzi o şoptire,
E glasu-unui înger de tine-ncântat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De ce însă gândirea-mi se-ntoarce cu durere
Spre zilele acelea? timpi ce v-aţi depărtat,
Când pe urmele voastre tot intră în tăcere,
Când ştergeţi plăceri, chinuri, ce omul a cercat,

Când inima sătulă de ură, de iubire,
N-o mişcă nici un bine, n-o trage nici un dor,
De ce singure numai a voastre suvenire
Trăiesc ele în sânu-mi ca un nestins amor?

Sunteţi voi acel sunet, a stâncilor viaţă,
Eco, care trăieşte în loc nelocuit?
S-au sunteţi aurora care ştia să scoaţă
Din statuia lui Memnon suspin nemărginit?