Trece-vor graiurile universului
Se va stinge-n tarana seara
Pamantului. Lampile vor orbi
Si-n vazduh va amuti larma
Cucuvailor. Vulturii se vor retrage
In nevazut si taria vederii
Se va preface-n amurg. Toate
Se vor aduna in acea matca
Usoara de nimic din care
Smulse-au fost de Duh la inceputuri.
Atunci te voi vedea pe Tine
Cum ma vezi si ne-om cunoaste
Indeaproape cuvant din cuvant
Putere din putere. Dimineata fi-va,
Fi-vor ani fi-va si reveni-vor blande
-N vested vant aprinsele tulburatoarele zari
Ce ne hraneau nadejdea altadata.
Pamant si cer vor trece ca o facla
Din umbra sfantului mormant
Ramane-va lumina din vapaie
Ramane-va uitarea din cuvant
Ramane-va iubirea iubitoare
Din saraciile ce sunt.

Într-o iarnă de vară un păianjen ţesea
Într-un colţ de odaie
sau cam aşa ceva
O pânză uriaşă în care visa
Să prindă o stea de pe cer.
Lucra.
Şi spera că dintr-un colţ de univers,
undeva
Dumnezeul Păianjenilor atent îl veghea
Binecuvîntandu-i lucrarea ce o făcea.
Entuziast
şi fericit
păianjenul
se spetea .
Zi şi noapte plasa încontinuu creştea
Întinzându-se falnică peste tot ce urma.
Pe cer
puzderii de stele cădeau ,
dar cumva
Nici una,
drumul corect nu-l găsea.
După o viaţă de chin,
de speranţă deşartă
De rugi fierbinţi către cer
şi muncă înţeleaptă
Păianjenul nostru sfârşi într-o zi .
Dar pe patul de moarte
mai zise ceva
Despre viaţă, stele, Dumnezei şi trudă-
vorbea.
Nu pot reproduce aici,
fu
fără perdea .

Privesc grăbiţii nouri ce-alunecă pe zări,
Topindu-se departe şi revenind întruna.
Parcă-mi trimit tăcute, nostalgice chemări,
Ei, fraţii cu dreptatea, cu ziua şi cu luna.

Oceane mari de apă pe-a cerului genuni
Câteodată-s limpezi ca lacrima pe-o pleoapă,
Revarsă altădată şi trăsnet şi furtuni –
Rămân aceleaşi totuşi oceane mari de apă.

Ce chipuri prinde-n slavă al norilor convoi!
Centauri, turme, nave, creneluri de redută…
Noi îi urâm când grindini revarsă peste noi,
Noi îi iubim, cu stropii lor calzi, când ne sărută.

Albastrul sters al cerului de seara.
Coboara ca sa-nalte chiparizi
Intunecati, din cari piezis zburara
Colunii albi. Lungi gene sa deschizi,
Sa vezi intr-o gradina cercuita
De piatra zidului in trandafiri,

Cu ochi prea mari si degete subtiri,
Fecior de imparat cu-a lui iubita,
In rochi de fir si de matase verde
Si cu salvari de borangic prin cari,
Ca luna plina printre nori fugari,
In joc molatic, trupul gol se pierde,
Pe cand o caprioara fara teama
De mangaieri, le-ntinde botul sfant —
Si se privesc tustrei si nu-si dau seama
Ca veacul lor s-a dus de pe pamant.

Dunărea vorbea cu Oltul:
Tu, copile drag al meu,
Zbuciumat tu vii la vale
Tulbure mereu
Plouă mult la voi la munte,
Sate şi câmpii de-neci,
Ori ţi-e firea ta de-a rupe
Maluri pe-unde treci?

Rup şi maluri câteodată
Şi fac holdele de pier,
Iar când plouă mult la munte
Cap de om eu cer.
Dar nu-i asta, maică sfântă,
Nu de asta-s tulburat,
Ci de câte văd mi-e milă,
Maică, şi-i păcat!

Tu, pe unde-alergi prin lume,
Vezi şi ţări şi munţi frumoşi,
Neamuri ce-şi vorbesc ferice
Graiul din strămoşi.
Toate laudă pe Domnul,
Libere-a trăi cum vor,
Vesele fiind de viaţa
Şi de soarta lor.

Vezi şi-aici poporul nostru
Cel din veac adus pe-aici,
Sprintene şi mândre fete
Şi flăcăi voinici.
Şi ţi-e dragă ţara asta
De români, căci te iubesc
Dar tu nu cunoşti de-a-ntregul
Neamul românesc!

Eu de unde vin, mâhnitul,
Furios spre şes scobor,
Căci de unde vin, e spaimă.
Groază şi fior.
Tot români sunt şi pe-acolo,
Neam din veac pe-aici adus,
Dar pe gâtul lor şi astăzi
Jugul este pus.

Ei n-au voie să-şi vorbească
Graiul strămoşesc ce-l au,
Iar în coasta lor de-a pururi
Suliţele stau.
Sfânta libertate este
Nume gol pe-al lor pământ:
Cei nedrepţi sunt cei puternici,
Singuri au cuvânt!

Ah, de mila lor eu, maică,
Vin aşa de tulburat,
Şi de ciudă pe duşmanii
Cei ce l-au călcat.
Iar de-nec şi mal şi oameni,
Nu mai ştiu ce fac nici eu
Că mă simt de-atâta jale
Tulbure mereu!

Eram să te aştept prin parc,
Văzând că singurătăţi pe aici m-au oprit…
Dar, mereu aceleaşi uitări!
Dar, tot aceeaşi poezie la infinit!?

Filosofia vieţii mi-a zis:
Undeva este, cu mult mai departe…
Atâtea şi-atâtea… lasă!
Visezi, ca din carte!

Urcând pe pomi, zâmbind pe casă,
Se surpă rozele grămadă,
Sau întocmesc câte-o cascadă
Pe vreo alee mai retrasă.

Parfumul lor purtat în stradă,
Întinde-a lui subţire plasă…
Urcând pe pomi, zâmbind pe casă,
Se surpă rozele grămadă.

De-oricâte stavili nu le pasă
Sunt un torent, sunt o cascadă,
Ce-n voia soarelui se lasă,
Dar ce, de cum sfârşesc să cadă,
Reurcă-n pomi, zâmbesc pe casă.

Cumpara un ziar si taie-ti mâna dreapta
când vor intra cu buldozerul în cronica lui Neculce,
sau asteapta asteapta asteapta
să-ti creasca în brate o piine mai dulce.
Autobuzele parca au bube

parca au riie
ziua visez hulube
parca au jeragai
seara tamiie
dimineata malai.

In cantine lingurile imita scincetul de tramvai,
duhul bromurii sfinte pluteste peste cesi.
Sub tevile de canalizare risul fetelor
zguduie soldatii de caramida.
Onanistii lasa luna gravida
mingiind pulpa trompetelor.
Ia si tu o supa până la prima statie,
atât de limpede ca se vede prin ea starea de gratie
si bunastarea.
Vino moarte si presara pe noi sarea.

Doi bureţi
Erau băieţi
Şi-şi vorbeau de la burete
La burete cu “băiete”.

Când stăteau la vreo agapă,
Mâncau sare şi beau apă,
Acolo pe fund de mare:
Aici apă, aici sare.

La sare se-nţelegeau
Dar la apă se-mbrânceau…

Iar acuma, pe dulap,
Nu se ceartă, nu se bat,
Sarea e-n bucătărie,
Apa-n aer, cine ştie.