Păşeşte lin, o barcă, pe unda adormită!
Respectă al naturii repaos trecător;
Inima mea de zgomot cu totul obosită
Ca la un scump tovarăş se-ncrede l-al tău zbor.
Poartă-mă-n sus, în lături, oriunde vrei şi-ţi place,
Unde te-mpinge vântul, sau unde tu doreşti;
Toate-mi sunt deopotrivă, dacă mă duci în pace,
Dacă cu mulţumire vederea-mi rătăceşti.
Voi cunoaşteţi, o unde, cu câtă bucurie,
De ce sfârşit pornită, cu ce cuget curat,
Barca mea totdeauna pe-a voastră-mpărăţie
Ca-ntre-ale ei cuprinsuri jucând s-a preumblat.
Înghiţiţi pe tâlharii a căror îndrăzneală,
Cu trupuri sângerate, cu morţi vă otrăvesc,
Ce întocmesc comploturi, şi fără de sfială,
Aproape de pierzare, ucideri chibzuiesc.
Însă melancolia, amorul şi plăcerea,
Priimiţi-le vesel ca pe ai voştri fii;
Eu vă cunosc mărirea, eu vă slăvesc puterea,
Când alerg pe-ale voastre mult umede câmpii.
Din rătăcita-mi barcă, ce-o las la întâmplare,
Ochii mei către ceruri uimit îi aţintez;
Seninul lor însuflă sfială şi mirare;
Eu mă rog în tăcere, vărs lacrimi şi mă-ncrez.
“Cerul o să ne-ajute”, zicea a mea iubită.
El până acum tace! Să n-o fi ascultat?
Şi poate frumuseţea a o vedea mâhnită,
Aducându-i drept jertfă suspin neîncetat?
Dacă într-aste ceasuri de vie desfătare
S-ar afla lângă mine… minut dumnezeit!
Viaţa nu stă-n zile, şi eu cu-ncredinţare
Câtă-mi rămâne-aş da-o ş-aş zice: am trăit.
Mergi, mergi, uşoară barcă, în dreptu-acelei stele,
Căreia i-am dat nume… un nume ce slăvesc,
Nume ce-n înfocarea închipuirii mele
Pe strălucita-i frunte îl văz şi îl citesc.
Acolo te opreşte, acolo priveghează,
Cât raza ei asupră-ţi ş-asupră-mi va zâmbi;
Când va pieri cu noaptea, atunci te depărtează,
Şi iar cu noaptea vino la dânsa a privi.
Până când fericirea, atâta aşteptată,
Îmi va răsplăti veacuri trecute cu amar;
Dacă ş-astă nădejde, ca altele-nşelată,
N-o trece ca nădejdea şi n-o fi în zadar!