În cenuşă stă ascunsă
Foarte-adese o scânteie
Şi-o iubire nepătrunsă
Într-un suflet de femeie.

Şi de patimă e arsă
Inima ce ţi-am dat ţie,
Dar iubirea-n ea neştearsă
A rămas pentru vecie.

(Convorbiri literare, XVI (1883), nr. 10, 1 ian., p. 404)

Jone murgu-şi potcoveşte,
Jonelui bono
Azi e mare sărbătoare
E Sfânta Duminecară,
Maică-sa prin sat trebară
Mai Ioane, Sfinte Ioane,
Dar tu gându’ ce l-ai pusu
Pus-ai gând de privegheatu,
Cel mai mare de-nsuratu.
Dar io maică în cohiră
Când Dumnezeu porunciră
Sus în vârful muntelui,
Sub poalele bradului
Este-un leu de câine rău.
Pus-ai gându’ să-l săgete.
Leu-ndată se sculară
Şi din grai aşa grăiară:
Nu mă voinic săgetară,
Mai bin’ leagă-mă-n cureară
Şi mă du pe ulicioară,
Pe uliţa grecilor
Tot în cinstea fetelor
Şi-n ciuda nevestelor,
Pe tine căci te-or vedeară
Pe tin’ toţi te-or lăudară,
Pe tin’ şi pe maică-tară
Ce băiat a fost băiatu’
Ce ducea leul legatu,
E legat nevătămatu
Şi-n curea neagră băgatu,
Şi-n curea neagră legatu.

Decât în frumoasa noapte când plăpânda-i lină rază
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O privelişte c-aceea ochii-mi n-au putut să vază,
Lun-aşa încântătoare n-am avut a admira.

Şi întâi, ca o steluţă, ca făclie depărtată,
Ce drumeţul o aprinde în pustiuri rătăcind,
În a brazilor desime, în pădurea-ntunecată,
Printre frunze clătinate, am zărit-o licurind.

Apoi tainicele-i raze dând pieziş pe o zidire,
Ce pe muche se ridică, locaş trist, nelocuit,
Mângâie a ei ruină cu o palidă zâmbire,
Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit.

Apoi glob rubinos, nopţii dând mişcare şi viaţă,
Se-nălţă şi, dimprejuru-i dese umbre depărtând,
Pe-ale stejarilor vârfuri, piramide de verdeaţă,
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând,

Lumină adânci prăpăstii, mănăstirea învechită,
Feudală cetăţuie, ce de turnuri ocolită,
Ce de lună colorată şi privită de departe
Părea unul din acele osianice palate

Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc:
Şi pustiul fără margini, şi cărarea rătăcită,
Stânca, peştera adâncă, în vechime locuită
De al muntelui sfânt pustnic ce sărmanii îl iubesc

Erau dulci acele ceasuri de extaz şi de gândire:
Şoaptele, adânci murmůre ce iau viaţa în pustii,
A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire,
Loc de zgomot altădată, de politici vijelii.

Noaptea, totul astei scene colosală de mărire,
Două nobile instincte cu putere deştepta;
Unu,-a cerului credinţă, altu,-a patriei iubire,
Ce odată-n aste locuri pe strămoşi îi însufla.

Munţii noştri-au fost adesea scump azil de libertate,
Şi din vârful lor românii, torent iute, furios,
S-aruncau; mulţimi barbare pentru pradă adunate,
Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu trufie craiul ungur către ţară-naintează [1]
Sunt plini munţii de oştire, sună zalele de fier;
Pintenii lucesc; la lună săbiile scânteiază;
Basarab încheia pacea cum vrăjmaşii lui o cer [2]

Dar românii nu vor pacea, nu vor trista umilinţă
Ce asupra-le aduce un necinstitor tractat:
Ura lor e nempăcată; în a lor crudă dorinţă
Cuprind munţii, închid drumul ungurului spăimântat.

Astfel e atunci omorul, cât ostaşul încetează
Obosit, şi riga singur cu puţini scapă fugind;
Strălucitele-i veşminte le aruncă el de groază,
Plânge şi în a sa ţară se întoarce blestemând.

Niciodată astă lună ce înoată în tărie,
Ca fanal purtat de valuri pe a mărilor câmpie,
Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat,
Niciodată mândru vultur ce-n văzduh se cumpăneşte,
Acel domn al atmosferei ce un veac întreg trăieşte,
De o pradă-aşa bogată încă nu s-a-ndestulat.

Se găsesc ş-acum pe râpe bucăţi de armuri zdrobite;
Am văzut întinse pinteni de rugină putreziţi,
Şi pe-al războiului munte==monstruoasele morminte
Unde şefii ungurimii zac cu toţii grămădiţi.

Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptară,
Cu sudori adăp pământul, câştig hrana în dureri;
Sunt plugari; şi alte nume, oameni noi se înălţară,
Oameni nensemnaţi şi mândri de vechimea lor de ieri.

Străini prinţi ce ne-apăsară au dat lor drept mângâiere
Averi, cinsti, care odată se-mpărţeau drept răsplătiri,
Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurtă vedere
Propăşirii neînvinse pun ei dese-mpotriviri.

Nu e-aşa legea naturii, nu e-aşa a ţării lege;
Ca tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor:
Al sudorilor străine rod ei nu-l vor mai culege;
Va fi mare tot românul, ţării lui folositor.

Cugetări adânc ascunse, idei drepte şi înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apăsa,
Vor vedea lumina zilei; şi în formă de mari fapte,
Sub privirea provedinţei, lumii se vor arăta.

Intr-o zi de iarna rece
Merg pe strada friguros,
Chipuri vad, vre’o noua, zece,
Doara unu-i mai frumos.

E o fata oarecare,
Ce trecu pe langa mine,
Care-mi pare ca-i o floare,
Prin zapezi de urme pline.

Trece-o zi, trecu o luna,
Chipu-i bland inca-l zaresc,
Acum nu stiu de’o sa-mi spuna:
“Te urasc” sau “Te iubesc” !?

(10-Iunie-1998)

Fireşte, sunt un biet nebun…
Când lumea e ce este
Trăiesc ca în poveste
Şi la nimica nu sunt bun…
Fireşte, sunt un biet nebun.

Zadarnic am copii şi casă…
Mă simt tot omul de-altădată,
Iubesc pe loc, urăsc îndată…
Fatalitatea mă apasă…
Zadarnic am copii şi casă.

Dar orice sunt, aşa cum sunt,
Tot am o mângâiere
E tainica plăcere
De-a şti că merg către mormânt,
Şi sunt acela care sunt.

Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru,
ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul,
ştim cel mai bine legea şi mersul înainte,
suntem după nevoie şi lacrimă şi dinte.

Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine.
Aici şi pâinea, sarea, noi a avem la masă,
căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă.

Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ
Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt.
De-aceea poate-n libertate să lucească,
deasupra noastră, universala boltă albastră.

Ca o respirare slabă, cea mai tristă, cea din urmă
Ce o scoate-n agonie sufletul care se curmă,
Înflorit-a trandafirul din fereastra mea cu soare
Bobocelul cel din urmă, cea din urmă dulce floare.
Eu l-am rupt atunci din glastră şi l-am pus într-un pahar
Vrând să-i dau prin apă dulce viaţă lungă…
În zadar!

Cum e azi, chiar pusă-n apă va muri sărmana floare
Precum sufletu-mi muri-va chiar întinerit la soare.
Dar ducându-mă, un lucru pe pămant eu mai doresc:
Aş voi acestei roze, zile lungi să-i dăruiesc…
Sau de nu, privind pe gânduri cum cad foile-i în şir,
Să am drept tovarăş ultim cel din urmă trandafir.

(Octombrie 1881)

Harul de a spune, cînd
se-aud nori de fier trecînd,

harul de-a te te îndoi
cînd abia se face zi,

harul de a fi prezent
cînd e frig pe continent,

harul de-a nu fi deloc
cînd dorm oştile la foc,

harul de-a fi viu şi mort,
asta mi se pare tot.

(Poezii de pînă azi-1978)

… Şi voi lua din cer
Ceea ce nu mai găsesc
Prin stele,
De când rătăcesc.

Această gândire mai vreau
Din câte-am dorit
Sau cerul e rece
La infinit…