Ai durat prin aer punte
Din fâşii de foc: te-ai dus
Tot mai sus şi tot mai sus
Stai acum pe-un vârf de munte
Şi-ţi întorci senina frunte
Spre apus.
Roşii, ca o lună nouă
Ai tu hainele subţiri,
Lungi şi fără-mpodobiri.
Iar pe tâmplele-amândouă
Porţi, strălucitori de rouă,
Trandafiri.
Ochii-i ţii la soare ţintă,
Şi cu ochii tu-l desmierzi:
E flăcău şi-acum îl pierzi,
Şi ţi-e drag, şi stai ca frântă …
El s-a dus, şi jalnic cântă
Codrii verzi.
Umed aer te-mpresoară
Şi-n durerea ta atunci
Rupi cununa şi-o arunci:
Roşii flori prin aer zboară
Desfoiate, ca să moară
Jos prin lunci.
Plângi acum. Te-a-nvins iubirea!
Albe lacrimi cad pe flori
Şi pe frunze, când scobori
Plânsă către văi privirea.
Şi-o să plângă toată firea
Până-n zori.
Te-a cuprins necaz deodată
Şi din ochi cu ciudă strângi,
Parc-ai vrea să rupi, să frângi
Să-ţi răzbuni, frumoaso fată
Parcă lumea-i vinovată
Că tu plângi!
De pe turn – ce-i el de vină? –
Aurul tu ni-l despoi;
De pe ape iai apoi
Ce-i argint şi ce-i lumină!
Codrii tu, de ciudă plină,
Ni-i laşi goi.
Fluturii de prin vâlcele
Tu-i ascunzi acum cu zor,
Culci în cuiburile lor
Veselele rândunele,
Şi pe uşa dragii mele
Pui zăvor.
Iar în urmă, răzbunată,
Moartea cum o simţi venind.
Cu mânie tresărind
Scuturi fruntea-ntunecată
Şi-atunci pletele-ţi, deodată
Se desprind.
Peste braţele rotunde,
Peste pieptul tău frumos,
Ca un râu întunecos
Părul ţi se varsă-n unde
Şi din creştet el te-ascunde
Până jos.
Cu mişcări nespus de line
Tu te nalţi apoi spre cer;
Văi şi lunci şi toate pier –
Neagră-n urmă-ţi Noaptea vine,
Fâlfâind din aripi pline
De mister.
Şi am ceea ce nu am vrut
şi nu aş fi visat
tot ceea ce n-aş fi dorit
nici unui om
fiţi veseli şi nu încercaţi
să înţelegeţi
de vreţi n-aveţi decît
să spuneţi că-s hermetic
că m-am închis în harfa unor gratii
ivite chiar din mine şi pe care
le zgudui fără să se-audă.
nemaiavînd nimic ce spune
spun că e bine.
Este la marginea cimitirului,
lîngă bunic, un loc prea potrivit,
să-mi uit de toate şi să-i ţin şi lui
cînd noaptea-i lungă, iarna, de urît.
Mi-ar fi-n pămîntul cald aşa de bine
şi trupu-n iarbă bună mi-aş preface,
să-l pască vite pripăşite şi sărace,
ce-or cere şi-o-ndurare pentru mine,
la marea judecată. Voi uita
ce-am fost, şi-mprăştiată-n forme noi
voi pierde pînă şi-amintirea ta…
Legănîndu-mi ochii prăbuşiţi şi goi
cu veşnicia, mă voi odihni…
Şi puf de păpădii m-a tămîia,
Nici nu m-oi bucura, nici m-oi mîhni
că-i neagră ţărna de deasupra mea.
Dar ploile cu-ncetul m-or pătrunde
păcatele să-mi spele de pe oase
şi-asemeni rădăcinii ce s-ascunde
eu presimţi-voi zilele frumoase,
şi-oi scoate-n chip de floare, din pămînt
obrazul tinereţii de-altădată,
să-l ardă soare şi să-l bată vînt,
voiasă să şi-l prindă-n păr o fată!
(“Cîntarea munţilor”)
Spre soare râd!
Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume şi-s pagân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atâta râs făr’de căldura raului?
Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frământată,
Sfânto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
De unde-şi are raiul –
lumina? – Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!
Frate,
am văzut ţări bogate
în care-aş fi rămas
la fel de sărac.
Frate,
e plină lumea de punţi
pe care trebuie să le treci
înfrăţindu-te cu dracul.
Frate,
eu pot muri oricând,
dar nu şi oriunde.
Eu nu pot muri
decât cu chipul răsfrânt
„în acest geniu al ierbii
care e roua“.
Ce trist amor
Să vrai,
Să stai,
Cu cei ce mor.
Si ce avânt
Să treci,
Pe veci,
Într-un mormânt.
Ce fără rost
Trăind,
Gândind,
De n-ai fi fost.
Si ce cuvânt…
Mister,
În cer,
Si pe pământ.
Desfrunzit şi prea bătrân,
Tremură de frig gorunul.
Au căzut şi-ntâii fulgi
Şi l-am prins din zbor pe unul.
Migălos lucrată-n fir,
Floarea mică şi rotundă
S-a topit şi a murit –
O minune de-o secundă.
M-am întors înduioşat
Să scriu trista ei poveste;
Despre-un fulg care-a venit
Timpuriu şi nu mai este.
-“Pentru ce n-ai mai rămas
În înaltul bolţii tale,
De-ai venit atât de pur
Spre noroaiele din vale?
Care vânt neliniştit,
Răsucindu-te cu ură,
Ţi-a mânat către pământ
Prea gingaşa ta făptură?
Şi de vreme ce sosişi,
Pentru ce-ai dat morţii vamă?
Nu puteai să fii de-argint,
Ori de sticlă, ori de scamă?”
Dar în vreme ce scriam
Întrebarea mea nebună,
N-am văzut cum lângă geam
Ninge-ntruna şi întruna.
Iar când ochii mi-am-nălţat,
Am văzut cum prin ninsoare
Valea-ntreagă lumina
Minunat scăpărătoare.
Român verde ca stejarul,
Râd de duşmani şi de moarte!
Să-mi trăiască armăsarul
Şi prin glonţi să mă tot poarte!
Sai, voinice, şi nechează
Ager, falnic ca un zmeu,
Căci am inimă vitează
Şi credinţă-n Dumnezeu!
Cât mi-a sta mâna voinică
Pe-a mea pală ostăşească,
N-aibă grijă de nimică
Ţara mea cea românească!
Sai, voinice, şi nechează
Ager, falnic ca un zmeu,
Căci am inimă vitează
Şi credinţă-n Dumnezeu!
Cu-al meu suflet, cu-a mea pală,
Cu-al meu şoim albit de spume,
În duşmani vom da năvală,
De s-a duce vestea-n lume!
Sai, voinice, şi nechează
Ager, falnic ca un zmeu,
Căci am inimă vitează
Şi credinţă-n Dumnezeu!
La un zugrav foarte vestit mergînd din întîmplare,
Portretul meu îi comandai; întîi însă-ntrebare
Artistului îi adresai, de poate să mi-l facă
Aşa cum orcui l-o vedea portretul meu să placă;
Căci am un mare interese, voi ca-n streinătate,
Ş-anume-n Franţa mai ales, la ochi să poci eu bate,
Fiind acum de măritat o fată foarte rară,
Ş-ai ei epitropi căutînd un bărbat în astă ţară.
„Prea lesne — îmi răspunse el — nu e întîiaşi dată
Cînd pe urîţi făcînd frumoşi luai o bună plată:
Eşti negru, te voi face alb; eşti slab, te îngraş bine,
Numai vezi de portret departe a te ţine.“
Vorbind aşa, mă zugrăvi, şi daca al meu nume
Jos la portret n-ar figura, nici un creştin pe lume
N-ar putea crede că sînt eu, atît sînt de schimbate
Trăsurele-mi, ochi, gură, nas, şi înfrumuşeţate.
Ai noştri rîd cîţi mă cunosc, dar prea puţin îmi pasă,
De voi putea să dobîndesc pe nobila mireasă,
Şi daca vreun venetic, ieşit din ţări streine,
Sau vrun romîn mai îndrăzneţ n-o izbuti mai bine.
Redactori care lăudaţi
Pe unii dintre candidaţi,
Ce proştilor le daţi virtuţi,
Şi elocuenţă celor muţi,
Ce pe răi faceţi virtuoşi
Şi patrioţi pe ticăloşi,
Crez că nu rău vă potriviţi cu omul ce m-a zugrăvit,
Sau cu vestitul Carcalechi, redactor care a trăit,
Al cărui jurnal fabulos
Era destul de mincinos,
Dar care cel puţin spunea
Acelor care nu-l credea
Că adevăru-adevărat
Este prea lesne de aflat;
Că n-au decît să ia pe dos
Cîte a scris el de prisos,
Ş-atunci pot fi încredinţaţi
Că n-au să fie înşelaţi.
(„Romînul“, 30 martie 1861)
« Pagina anterioară — Pagina următoare »