Dreptate! Ochii plânşi cer să te vadă.
De ce ne uiţi? Nu mai trăieşti tu zână?…
Temutul Zeus căzu a vremii pradă
Şi fulgeru-i se stinse în ţărână;
A Venerii făptură de zapadă
Încet, încet, s-afundă în ruină…
Apună toţi!… Tu, nu lăsa să cadă
Iar de-i pieri sub pietre, ca profeţii,
De dincolo de negrul ţărm al vieţii,
Înaltă spada ta, nestrămutat.
Dispară-o lume, tron de tron să ardă;
Dar nici o lacrimă să nu se piardă
Din plânsul şi din sângele vărsat!
(Convorbiri literare, XLI, nr 9, septembrie 1907)
E toamna si tot ce este ma cuprinde
De ochi-mi tulburi.
Ce-a fost atunci, acum mi se aprinde
Fara ganduri.
E lumea ta cu tot ce-a fost,
O pauza si treci.
In tot ce spun sa vezi un rost,
Sa nu incerci !
De-ar vrea norocul să-mi zâmbească
Şi să câştig la loterie,
Aş duce-o viaţă-mpărătească,
Ascuns să nu mai mă găsească
În timpi de ani, fiinţă vie.
N-aş vrea să am măriri deşerte,
N-am nici-o sete de renume,
Aş înălţa mereu concerte
La adăpost de griji şi certe,
La adăpost de om şi lume.
În colţ tăcut de vreo Sahară,
Castel aş pune să-mi zidească,
Şi scuturat de-orice povară,
Aş ridica spre ceruri scară,
De-ar vrea norocul să-mi zâmbească.
Ca-n basme masa mi s-ar pune
Şi s-ar deşterne tot ca-n basme,
Bucatele cele mai bune
Ar apărea ca prin minune
Pe tăvi aduse de fantasme.
Prin vase de-aur şi prin cupe
De cornalină şi agată,
De silfi uşori, gentile trupe,
Ar tot turna zburând în grupe
O ambrozie delicată.
De pe-o terasă înflorită
Privirea mea s-ar pierde-n cale
Sub frunzătura-nchipuită
De soare vesel strălucită
Şi scânteind de portocale.
Fântâni de ape săritoare,
Ar răcori-o-n orice clipă
Cu picături nălucitoare
Ce-n urmă-n limpede izvoare
S-ar scurge leneş sau în pripă.
Iar împrejur de-acea grădină
Nimic, nimic decât pustie…
Pustia de nisipuri plină
Precum e cerul de lumină,
De-aş câştiga la loterie.
Dar viaţa în singurătate
Mi s-ar urî şi ea la vreme
Şi mi-aş clădi atunci palate
Pe lângă ţărmuri populate
De-ale amorului poeme.
Pe lângă Neapol am de ştire,
Că e un cuib între verdeaţă,
Eu l-am văzut în părăsire
Ş-am fost cuprins l-acea privire
De melancolica-i dulceaţă.
Acolo corpul mi l-aş duce,…
Ruina trage la ruină…
Aş vrea ca moartea să m-apuce
Purtându-mi viaţa ca o cruce
Pe-un ţărm frumos de mare lină.
Dar câştigând la loterie,
M-aş face ca şi alţii poate,
Şi preschimbat prin avuţie
N-aş mai căta o vizunie,
Ci aş voi să gust din toate.
Atuncea poate-n gând mi-ar trece
Să ţin în lume tren şi casă,
Să am bufoni cu tivge sece
În contul căror se petrece
Şi paraziţi să am la masă.
Să treier podul în trăsură,
Să-mi râd de suferinţe grele,
Iubindu-mi singura făptură,
Pentru stomac şi pentru gură
Să fie ţinta vieţii mele.
Oh! simt, oh! simt că avuţia
Pe om îl face rău să fie,
De-mi cântă-n suflet poezia,
Să cânte-o face sărăcia…
N-am câştigat la loterie.
Aud un cântec. Vine de departe,
Adus de vântul serii, şi mă cheamă…
Nu-i plâns de fluier, nu-i suspin de-aramă,
Nici glas de om… E dincolo de moarte…
Sunt alte lumi de care nu-mi dau seamă,
Viază-n noi, trăiesc în altă parte?
Ah, nu-s iluzii, nu-s păreri deşarte!
E doina ta cea dulce, dulce mamă!…
E vocea ta… Mă strigă câteodată
De sus, de-acolo unde nu-i durere
Şi unde toţi ne-om întâlni odată…
— De ce se zbate pieptu-mi cu putere?…
Vai, ce-ntuneric s-a făcut deodată
În jurul meu, — ce groaznică tăcere!
Ea nu-i închide uşa, nu-l prinde de vestmânt,
Nu-l roagă şi nu-i cade cu hohot la picioare
Să-i zică : — „Stai, iubite !” Nu cată plângătoare
În ochii lui —
De-al fulgerelor vuiet văzduhurile tună,
Dar dânsul vrea să iasă prin noapte şi furtună,
S-alerge fără ţintä, nebun, un om pribag,
Să fugă, să se ştie departe de-acest prag
AI casei locuite de cea mai rea femeie !
Nu-şi ia nici ziua bună, nu-i vrednic să-i deie
Nici mâna, căci pierirea e-nchisă-n mâna ei;
Nu vrea să-i vadă ochii sălbatici şi mişei!
Femeie e şi dânsa ! Gândirea-i e infamă,
Înşală, şi-i soţie, ea minte, şi e mamă !
A fost un mizerabil, efemeiat poet
Cel ce-a creat legenda lui Crist din Nazaret —
Pe-un Dumnezeu să-l nască satan ! E blasfemie
Să crezi în întruparea lui Crist dintr-o Marie !
Şi dacă e să credem poeţii pe cuvânt,
O dat-a fost ea numai Marie pe pământ,
Dar ea de milioane de ori e Magdalenă !
Vampir, când te iubeşte, şi-n ura ei, hienă —
Un demon !
Atunci din ochii veştezi de dornicul lui drag
Tăcând a şters femeia o lacrimă cu iia.
Şi el, el a vâzut-o ! Şi-n pieptul lui mânia
O clipă şovăieşte, rămâne-ncremenit—
Şi cum deştepţi din leşin pe om, când l-ai izbit
Puternic d-un perete, aşa era ! Colosul
De gânduri, la privirea femeii, s-a topit!
Şi galben la picioare-i s-aşterne furiosul.
L-a pironit acolo un strop, un singur strop
Când n-a putut tot cerul cu-ntregul potop !
Mi-e dor de casă, dor de casa mea,
Mi-e dor de-o casă care nu există,
Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă,
Cu cer în cer şi-n gard cu-o fântânea.
Ea nu se află azi în nici un sat,
O rezidesc din lacrimi şi neştire,
Mi-e dor de casa mea din amintire,
Care-a plecat şi ea, când am plecat.
Bătrânii mei se află în pereţi,
Sau vitele îi calcă în copite,
Mi-e dor de casa mea pe negândite,
Mi-e dor de dorul fostei mele vieţi.
Băiatul meu zideşte el, acum,
Nălucă-nlăcrimatei sale case,
Un pumn de var în zid şi altu-n oase,
Stau, el şi casa, în acelaşi fum.
Şi iată-l, pune mâna pe pământ,
Şi nu se joacă, stă şi se ridică,
Şi cărnii mele i se face frică,
În clipa când atât de-aproape-i sunt,
Încât băiatul meu şi-al nimănui,
Iubindu-şi fiul şi uitându-şi tatăl,
Încă mi-e dor de casa mea, când iată-l,
El mă zideste-ncet în casa lui.
Şi carnea mea, fiindu-i dor mereu
De-o casă ca un fulgerat de apă,
Tărână e şi viaţa mea e groapa
Lângă-nălţarea lujerului meu.
Încetează de-a mai plânge
Inimă făr’ de noroc
Căci prin lacrime de sânge
Nu s-alină, nu se stinge
Al durerii mele foc.
Foc ce arde în tăcere
Şi-i ascuns în pieptul meu,
Unde jalnica durere
Picurând amara fiere
Aşezat-a jugul greu.
Ah! şi-ţi adă tu aminte
C-acest chin de foc nestins
Prin duioase jurăminte
Tot o lacrimă fierbinte
De iubire, l-a aprins.
(Columna lui Traian, VI (1875), nr. l, p. 30)
De nu ma poti iubi frumoaso, –
Caci altul ti-e stapan pe veci –
De ce, cand te-ntalnesc in cale
O clipa – ochii nu ti-i pleci ?
De nu ma poti iubi, frumoaso,
Intoarce-ti ochii de la mine ;
Tu stii ispita ce se-ascunde
In fundul apelor senine ;
In prefacuta-mi nepasare,
In genele mereu plecate,
Tu nu-ntelegi marturisirea
Iubirii mele zbuciumate?
De nu ma poti iubi, femeie,
Intoarce-ti ochii – caci ma tem
Sa nu le-ntunece lumina
Intaiul dragostei blestem !…
Istoria parca ne duce-n burtasi parca a uitat să ne mai nasca,
preafericitii cu privirea scurta
sorb borsul dogmei ce le ploua-n basca,
facind spre lucruri zilnic reverente
căci cine stie ce episcop doarme
în polonic, în cosul pentru zdrente,
în tevile acestor triste arme
unde Nebunul isi cloceste crima
si ne omoara fiindca ne iubeste,
când ne e foame deseneaza peste,
când vine frigul aresteaza clima,
opriti Istoria-cobor la prima
opriti la statia Doamne-Fereste
Azi am fost din nou
La nucul de argint
Aşa cum sta, în plină lumină, singur
în mijlocul câmpiei,
acoperită de zăpadă
srălucitoare, orbitoare
cu crengile proiectate pe cer,
scriind parcă un fragment
dintr-o istorie secretă,
frescă, scheletul unei biografii oculte
a pământului
parcă era sufletul meu
rămuros, filigranat
spiralat, răsucindu-se,
amestecându-se în ondulaţiile cosmice,
insesizabil,
spre semnul adâncului
nostalgic îndreptându-se
spre Inaccesibil.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »