Omul a plecat pe jos
din rotirea ciclică
şi spre seară a ajuns
în legenda biblică

ascundea în craniul sterp
şapte vorbe latineşti
nişte şiretlicuri şi
alte tare omeneşti

a-ntâlnit prin vid alt Om
şi-a spălat în el cuţitu`
era primul târg legat
cu acel afurisitu`

vestea a urcat la cer
Dumnezeu cocea destine
şi-a gândit sentenţios:
Omul seamănă cu Mine.

Daca-ntr-o tainica vreme
din lut Cineva ma facu
si daca sant om si nu vierme,
o, Doamne, asa ai vrut Tu…

Daca am grai si nu muget
sa spun ce iubesc si ce nu,
si daca am harul sa cuget,
o, Doamne, asa ai vrut Tu.

Daca intaia zidire
deplin in pacat se pierdu,
cand totusi mi-ai dat izbavire,
o, Doamne, asa ia vrut Tu.

Daca m-ai scos din neghina,
nu viata-mi urata-Ti placu.
Nu eu am vrut iarasi lumina,
o, Doamne, asa ai vrut Tu.

Iar daca voi merge odata
la Cel ce din Duh ma nascu,
voi spune de-apururea Tata
Te laud c-asa ai vrut Tu!

Fără tine mi-e frig
N-am înţeles niciodată
Cum simte aerul
Că ai plecat.
Universul se strânge
Ca o minge plesnită
Şi-şi lasă pe mine zdrenţele reci.
Câinele negru
Cu burta întinsă duios pe zăpadă
Se scoală şi se îndepărtează
Privindu-mă în ochi,
Refuzând să-şi spună numele.
Începe să fulguie.
Mă ustură pielea
Pe locul de unde te-ai rupt.
Şi mi-e frig,
Când simt cum cade moale,
Odată cu zăpada,
Această rugăciune către nimeni.

V-am spus, cum mi se pare, de nu îţi fi uitat,
Că lupul se-ntâmplase s-ajungă împărat.
Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui
Ceea ce s-a urmat sub stăpânirea lui.

Auzind împăratul că-n staturile sale
Fac năpăstuiri multe păroşii dregători,
Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale
Unde să nu vezi jertfe mai mulţi prigonitori1,
Porunci să se strângă obşteasca adunare
Lângă un copac mare;
Căci vrea pe unii-alţii să îi cam dojenească,
Şi-n puţine cuvinte,
Să le-aducă aminte
Datoriile lor.

Toţi se înfăţişară; şi-nălţimea lupească
Începu să vorbească
C-un glas dojenitor:
„Domnilor de tot felul! Bune sunt astea toate?
Datoriile slujbei astfel le împliniţi?
Nu aveţi nici sfială, nici frică de păcate,
Să faceţi nedreptate şi să năpăstuiţi?
Toate slujbele voastre ţara vi le plăteşte:
Încă, pe la soroace,
Câte un dar vă face.
Dar reaua nărăvire,
Ce o aveţi din fire,
Nu se tămăduieşte.
Vedeţi cu ce morţi grele
Se isprăvesc din lume
Şi cum lasă rău nume
Acei care fac rele.
Gândiţi-vă că poate veţi da cuvânt odată
La-nalta judecată.
Gândiţi-vă la suflet, şi luaţi de la mine
Pildă a face bine.”

Ăst cuvânt minunat,
Pe care domnul lup auz că l-a-nvăţat,
Trecând pe lângă sat,
La ziua unui sfânt, când preotul citea
Şi propovăduia,
Pe mulţi din dregători să plângă i-a-ndemnat.

„E! ce aţi hotărât, jupâni amploiaţi?
Oare-o să vă-ndreptaţi?”
Îi întrebă atunci înălţimea-mblănită,
Ce purta o manta de oaie jupuită.
„Spuneţi, o să schimbaţi purtarea-vă cea proastă?”

– „Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia-voastră,
Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat;
Ne poate fi iertat,
Să vă-ntrebăm smerit, de vreţi a ne-arăta,
De unde-aţi cumpărat postavul de manta?”
Când mantaua domnească este de piei de oaie,
Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.

A trecut iarna geroasă, Câmpul iar a înverzit Rândunica cea voioasă La noi iarăşi a sosit.

Dintr-o creangă-n alta zboară Sturzul galben, aurit
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!

Turturelele se îngână,
Mii de fluturi vezi zburând
Şi pe harnica albină
Din flori miere adunând.

Cântă cucu-n dumbrăvioară
Pe copacul înflorit,
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!

Mami, fulgii de zăpadă ştiu să vorbească?

Numai în limba copilărească –
pe care şi fetiţă şi băieţel
o stâlcesc
aproape la fel

Încă nu se ştie de la cine
au învăţat fulgii de zăpadă să vorbească
aşa de bine

Cea întrutotul nevinovată
de povestea aceasta, se pare,
ar fi doar profesoara lor…
de ninsoare

Eu, una, de când iau lecţii
de mirare, aici, pe pământ,
nu am mai văzut
pe cineva care să împartă
în atâtea milioane de albe silabe

un singur cuvânt

cerul lipsit de stele
ca un orb pe a cărui faţă
dâre de lumină nevăzute
dispar încet…