Cică într-o zi, demult,
De-aia-mi place să ascult
Timpul, când se-apucă el
Să înşire fel de fel
De-amintiri din vremuri duse,
Cică fu o iarnă aspră
Care, însă, nu aduse
Nici un fulg. Ba s-a jurat
Să n-aducă niciodat’.

Omul, unul oarecare,
Supărat nevoie mare,
Se trezi, la Dumnezeu,
Că se roagă;
Bun ateu!

Dumnezeu nu stă degeaba
Niciodată.
Îţi zic, treaba
Ţi-o rezolvă, dacă ştii
Cum să-i ceri. Iar, dacă nu,
Cumva, o rezolvi.

Tot tu!

Numai nu te apuca
Să promiţi că te-oi schimba
Dacă Cel Etern te-ajută!

Fiindcă în povestea mea
Iarna-i dreaptă şi urâtă,
Pe când omul e frumos
La chip,
Dar cam mincinos.

Iată, deci, cum, într-o noapte,
Omu\’-aude nişte şoapte
Lângă geam –

Un fulg de nea
Bătrânel se sprijinea
De pervaz.

Un fulg, întâiul,
După ce trecură ani
De fierbinţi promisiuni…

– Dau averea la sărmani.
Dau flămândului mâncare.
Ţoale groase cui nu are.

Iar, de mine, ce să zic,
Nu m-oi da pentru nimic,
Fiindcă, Doamne,
Sfânt devin!

Mai mult, nu!
Nici mai puţin!

Însă-ntoarce şi Tu-n lume
Iarna,
Că n-am chef de glume!

Fapt care se şi-ntâmplă.
Dumnezeu
Îl ascultă

Şi, ascuns sub un veşmânt
De zăpadă, pe pământ
Coborî, smerit, la cel
Ce privea, prin bătrânel,
Iarna strămutată-n zare.

– Iarnă e sau mi se pare?

Fulgul îi răspunse-ndată:

– Iarnă, şi-ncă minunată,
Ca atunci când te jucai
În nămeţi ori colindai
Pe la case de străini.

Dar, de ce, mă rog,…te-nchini?

– Fiindcă nu îmi vine-a crede.

Totuşi, dacă ochiul vede
Mintea, o să-şi dea ea seama
Cum să risipească teama
Că e, vai, o amăgire…

Fulgi de nea, în strai subţire
Se-nşirau pe verticală,
Ca nişte copii porniţi
Avântaţi, în zori, spre şcoală.

Alţi fulgi mari, în straie grele,
Lunecau printre surcele
Şi burlane îngheţate,
Până când omul a zis:

– Toate sunt adevărate!

Şi le merit – m-am rugat
Pentru asta!

– Minunat!
Ai aflat că, dacă ceri,
Nu trec multe primăveri
Şi ai iarnă.

Dar acu’
Să vedem ce-ai promis tu!