Din poveste în poveste,
Nu pot crede, m-am oprit…
Să ascult un ciripit.

Limba asta păsăreacă
N-o-nţeleg la fel de bine
Ca pe cea copilărească,
Dar ceva tot pricepui:
E o nuntă-a Nu Ştiu Cui…

Nuntă mare…de făcură
Păsările aşa sfat.
Dintre ele, hotărâră
Să trimită la-ncântat
Musafirii,
Trei penate.
Nu ştiu cât de talentate,
Dar mai bine îmbrăcate
Decât altele, se pare…

Unde eşti, privighetoare?

Mierla–n rochia cea neagră
Cu-al ei ruj portocaliu,
Un sticlete fistichiu
Şi-un canar foarte frumos,
Galben de sus până jos,
Conduşi de un rândunel,
Tare dichisit şi el,
Au suit şi au cântat…
Până când i-a cam lăsat
Vocea.
Toţi au răguşit…

Unde eşti, privighetoare,
Tu, cu glasul tău vrăjit?

Tatăl fetei, îmbufnat,
Nu ştiu pe cin’ să cheme.
– Împărate, nu te teme,
Se-auzi o voce slabă,
Parc-am presimţit ceva
Şi-am venit la tine-n grabă…

– De cântat, nu ştiu cum cânţi,
Bănuiesc că foarte prost,
Însă m-ai făcut să râd,
Urâţico. N-are rost
Să te mai arăţi pe-aici…
Nici nu ştiu cin’ te-a lăsat
Să îmi intri în palat.

– Tată, eu aş vrea s-o-ascult,
Zise tânăra mireasă,
Cât vrei să te rog de mult?
Şi apoi e nunta mea,
Vreau să cânte-acum şi ea.

Ce să vă mai spun, copii,
Mica pasăre-i vrăji
Pe toţi, de la mic la mare…

Cât am stat aşa-n picioare
S-o ascult, nu ştiu…

În fine,
Cântă ea, privighetoarea,
De acum, şi fără mine…

după o poveste populară bulgară