Demult de tot, când nu eram,
Pe-acest pământ, nici eu, nici voi,
Trăia un om, bogat, săracul,
În griji, necazuri şi nevoi.

Atât de tristă îi era
Fiece zi, încât plângea
De dimineaţa până-n seară,
Ba, dacă ne gândim aşa,
Din toamnă până-n trece-vară…

Când se dădea el jos din pat,
Era de parca-ar fi umblat
Prin mărăcini o viaţă-ntreagă –
Picioarele-l dureau grozav,
Dar, ceea ce e şi mai grav,
Nici mâinile nu-l ajutau…
Iar mintea, ce să-nţeleagă?

Că nu mai e nici o scăpare…

Şi cam aşa e, dragi copii,
Când creşte şi se face mare,
De lene nu mai poţi fugi.

Cand stapanul nu-i acasa

Cand stapanul nu-i acasa,
Este…vai de cascaval.

Pentru bietul soricel,
E prea mult – in asa hal,
De cand e, n-a mirosit
Vreun branzet… L-ati auzit?

Cascavalul asta-l trage
De mustati, ca sa il bage
In belea. Si el nu vrea!?

Mai incolo,-ntr-o firida,
E pisica. Ce perfida!
Hoata, inca nu se-avanta,
Desi branza o incanta.
Dar parca si soricelul,
Ce se tine mititelul
Tare, in ascunzatoare.

Doar dulaul nu ii place,
Corbici, ca n-o lasa-n pace
Si o latra ne-ncetat.
Corbici asta, un turbat!

Stai, ca iese soricelul,
Chitaind cum ii e felul
Indreptandu-se degraba
Catre branza, cand o laba
De pisica ce-l iubeste
Pe dulap il rastigneste.

Dar de ce nu il mananca
Din priviri, nu stie inca,
Fiindca-i tare ametit.

Corbici!

Corbici a venit
Si pe labele din fata
S-a proptit, gonind pe hoata.

Doar la cascaval si el
Are dreptul, ca-i fidel
Si de-un an slujeste-n casa,
Cand deasupra, cand sub masa.

Hopa,
Iata-l pe stapan,
Flamand, dupa-atata munca,
Bucuros de cascaval,
Cum il taie…

Si-l?

Mananca!

Asta fu.

S-a dus branzetul…

A ramas numai regretul
Din privirile-nciudate
Ale celor trei fapturi…

Sa-ti mai vina gand sa furi!

(dupa povestirea cu acelasi nume, de Emil Garleanu)