Meşterul Manole (Ion Taloş)
Autor : Balade PopulareCei nouă zidari,
Nouă meşteri mari
Ei se socotea,
Ca ei să mi-ş facă
Zid de mănăstire
Să nu fie-n lume.
Zâua zâduia,
Noaptea se surpa.
Ei se socotea,
Jurământ punea
Ca ei să nu spuie
La neveste-acasă
Şi care va merge
Meşterul Manole
Luni de dimineaţă
Cu prânzu-nainte…
În zâd s-o zâduiască.
Opt necredincioşi…
Credinţ-o călcatu,
Credinţă n-avea
Şi ei le spunea,
Ele nu venea.
Manole, Manole,
Meşteru Manole,
El credinţa-şi ţine
Că el că nu-i spune
La nevast-acasă.
Luni de dimineaţă
Ea mi se scula,
Pruncu şi-l scălda,
Prânzu şi-l făcea,
La bărbat pleca.
El când o vedea,
Din gură grăia:
De-ar da Dumnezeu
Rugu să-i răsaie,
Pe ea să mi-o-ncurce,
Mâncarea s-o verse,
Doar vremea va trece.
Rugu-i răsărea,
Ea mi-l d-ocolea,
Măi tare venea.
El când mi-o vedea,
Cu mâna-i făcea
‘Ndărăpt să se-ntoarcă.
Ea, când îl vedea
Măi tare venea,
La el ajungea,
Mâncarea punea.
Zâdarii mi-o lua
Şi-n zâd mi-o punea.
Nimic nu-i vorghea,
Num-o zâduia,
Zâd pân-la genunchi.
Ea din grai grăia:
– Voi nouă zidari,
Nouă meşteri mari,
Doar voi nu glumiţi
De mă zâduiţi
Zâd pân-la genunchi?
Nimic nu-i zicea,
Num-o zâduia,
Zâd până la brâu,
Ea iar din grai grăia:
� Manole, Manole,
Meştere Manole,
Dar voi nu glumiţi
De mă zâduiţi
Zâd până la brâu,
Că zâdu mă strânge,
Ţâţişoara-m’ curge
Şi copilu-m’ plânge.
Nimic nu-i zicea,
Num-o zâduia
Zâd până la ţâţe.
Ea iar din grai grăia:
– Manole, Manole,
Meştere Manole,
Ţie nu ţi-i milă
De a ta soţie?
Că zâdu mă strânge,
Ţâţişoara-m’ curge
Şi copilu-m’ plânge.
Nimic nu-i zicea
Num-o zâduia
Zâd până la gâtu.
Ea iar din grai grăia:
– Manole, Manole,
Meştere Manole,
Ţie nu ţi-i milă
De a ta soţie?
Văd că nu glumiţi
De mă zâduiţi.
Zâd până la gâtu,
Că zâdu mă strânge,
Ţâţişoara-m’ curge
Şi pruncuşoru-m’ plânge.
Da’voi să-mi lăsaţi
Loc leagănului
La căpu zâdului,
Vântu când o bate
Ni l-o legăna
Şi când îmi va ninge
Pruncu mi l-o unge
Şi când o ploua
Pruncu-l va scălda.
Lui cu mama lui,
Lui cu mama lui!
aprilie 12th, 2009 at 4:14 am
Balada Lui Zamolxe
P-un picior de plai,
pe-o gură de rai,
strânsu-ne-am în vale,
o mulţime mare.
Rugul am aprins,
focul am încins.
La Zamolxe vrem,
să ne închinăm.
Doamne ne-om ruga,
la puterea ta,
trezire ne dai,
pe-o gură de rai.
Doamne, tu Stăpâne,
cuvinte ne spune,
de înţelepciune.
Focul sa-nteţit,
Zamolxe a privit,
Şi-astfel ne-a grăit:
– Tu poporul Meu,
să ai Dumnezeu,
căci preotul tău,
e un deceneu.
Oriunde umblaţi,
voi să nu uitaţi,
rugul aţâţaţi,
la Domn vă rugaţi.
Că din zori de zi,
Eu cu voi voi fi.
Iar de o fi noapte,
să priviţi departe,
ochiul de Mi-oţi vede,
atuncea veţi crede,
că la voi Mă uit,
vrerea v-o ascult.
Să mai luaţi aminte,
crestele sunt sfinte,
la popor de zei,
Carpaţii-s temei.
’N codru de umblaţi,
aminte să luaţi,
când frunza foşneşte,
Deceneu vorbeşte.
Voi să-l ascultaţi,
şi să vă-nchinaţi,
binecuvântează,
s-aveţi mintea trează.
Sacru vă e plaiu,
sfânt vă este graiu,
inimii de foc,
viaţa-i cu noroc.
Voi oameni frumoşi,
să fiţi drăgăstoşi.
Drepţi vă ridicaţi,
oamenii vi-s fraţi,
ajutor să daţi.
Pe cei oropsiţi,
să nu-i părăsiţi.
Cel ce vă mângâie,
la Mine-o să vie.
Viaţa de v-o daţi,
să vă apăraţi,
asta nu uitaţi:
Veţi fi înviaţi!
Vieţile-n dreptate,
sunt nenumărate.
Cel ce-n Mine crede,
lacrima nu vede,
iau suspinul greu.
De poporul Meu,
voi vorbi mereu,
sus la Dumnezeu.
Când hora-ţi încinge,
la Mine-o ajunge,
cântec bucuros,
din omul frumos.
Atunci şi alţi zei,
vor avea temei,
să se-nveselească,
doina să pornească,
şi să vă iubească.
Şi când vă vorbiţi,
să vă amintiţi,
graiul omenos,
e cel mai frumos.
C-al zeilor grai,
e-n cântul de nai,
p-un picior de plai,
pe-o gură de rai.