Decât în frumoasa noapte când plăpânda-i lină rază
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O privelişte c-aceea ochii-mi n-au putut să vază,
Lun-aşa încântătoare n-am avut a admira.

Şi întâi, ca o steluţă, ca făclie depărtată,
Ce drumeţul o aprinde în pustiuri rătăcind,
În a brazilor desime, în pădurea-ntunecată,
Printre frunze clătinate, am zărit-o licurind.

Apoi tainicele-i raze dând pieziş pe o zidire,
Ce pe muche se ridică, locaş trist, nelocuit,
Mângâie a ei ruină cu o palidă zâmbire,
Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit.

Apoi glob rubinos, nopţii dând mişcare şi viaţă,
Se-nălţă şi, dimprejuru-i dese umbre depărtând,
Pe-ale stejarilor vârfuri, piramide de verdeaţă,
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând,

Lumină adânci prăpăstii, mănăstirea învechită,
Feudală cetăţuie, ce de turnuri ocolită,
Ce de lună colorată şi privită de departe
Părea unul din acele osianice palate

Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc:
Şi pustiul fără margini, şi cărarea rătăcită,
Stânca, peştera adâncă, în vechime locuită
De al muntelui sfânt pustnic ce sărmanii îl iubesc

Erau dulci acele ceasuri de extaz şi de gândire:
Şoaptele, adânci murmůre ce iau viaţa în pustii,
A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire,
Loc de zgomot altădată, de politici vijelii.

Noaptea, totul astei scene colosală de mărire,
Două nobile instincte cu putere deştepta;
Unu,-a cerului credinţă, altu,-a patriei iubire,
Ce odată-n aste locuri pe strămoşi îi însufla.

Munţii noştri-au fost adesea scump azil de libertate,
Şi din vârful lor românii, torent iute, furios,
S-aruncau; mulţimi barbare pentru pradă adunate,
Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu trufie craiul ungur către ţară-naintează [1]
Sunt plini munţii de oştire, sună zalele de fier;
Pintenii lucesc; la lună săbiile scânteiază;
Basarab încheia pacea cum vrăjmaşii lui o cer [2]

Dar românii nu vor pacea, nu vor trista umilinţă
Ce asupra-le aduce un necinstitor tractat:
Ura lor e nempăcată; în a lor crudă dorinţă
Cuprind munţii, închid drumul ungurului spăimântat.

Astfel e atunci omorul, cât ostaşul încetează
Obosit, şi riga singur cu puţini scapă fugind;
Strălucitele-i veşminte le aruncă el de groază,
Plânge şi în a sa ţară se întoarce blestemând.

Niciodată astă lună ce înoată în tărie,
Ca fanal purtat de valuri pe a mărilor câmpie,
Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat,
Niciodată mândru vultur ce-n văzduh se cumpăneşte,
Acel domn al atmosferei ce un veac întreg trăieşte,
De o pradă-aşa bogată încă nu s-a-ndestulat.

Se găsesc ş-acum pe râpe bucăţi de armuri zdrobite;
Am văzut întinse pinteni de rugină putreziţi,
Şi pe-al războiului munte==monstruoasele morminte
Unde şefii ungurimii zac cu toţii grămădiţi.

Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptară,
Cu sudori adăp pământul, câştig hrana în dureri;
Sunt plugari; şi alte nume, oameni noi se înălţară,
Oameni nensemnaţi şi mândri de vechimea lor de ieri.

Străini prinţi ce ne-apăsară au dat lor drept mângâiere
Averi, cinsti, care odată se-mpărţeau drept răsplătiri,
Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurtă vedere
Propăşirii neînvinse pun ei dese-mpotriviri.

Nu e-aşa legea naturii, nu e-aşa a ţării lege;
Ca tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor:
Al sudorilor străine rod ei nu-l vor mai culege;
Va fi mare tot românul, ţării lui folositor.

Cugetări adânc ascunse, idei drepte şi înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apăsa,
Vor vedea lumina zilei; şi în formă de mari fapte,
Sub privirea provedinţei, lumii se vor arăta.

„Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte cîteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntîmplare:
Şi eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mîndria nu ne mai părăseşte.
Cît pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Cînd toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.“
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelu Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mîndrie, nici capriţii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
„Gîndirea voastră — zise — îmi pare minunată.
Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.“
— „Noi, fraţii tăi? răspunse Samson, plin de mînie.
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine sîntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, asfel să ne vorbeşti?“
— „Dar ziceaţi…“ — Şi ce-ţi pasă ţie? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mîndria şi că uresc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”

Acestea între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

(Ed. 1842)

Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat,
Şi după ce m-ăţi citi mă rog să fiu deputat.
Căci am cuvinte să crez că la Divanul ad-hoc,
Bine lumei o să fac şi rol nobil o se joc,
După cum puteţi vedea
Din mărturisirea mea.
Încă pînă-a nu mă naşte, eu am fost patriot mare,
Şi după ce m-am născut
Pentru ale noastre drepturi m-am luptat fără-ncetare
Pînă într-acest minut.
Cunoscînd că într-o ţară fericirea generală
Se compune totdeauna din acea particulară,
Ca un iconom politic, prin mici slujbe, mici lefşoare,
Am îmbogăţit eu statul, cumparînd-mi moşioare,
Iar guvernul, ce văzuse vrednicia şi talentul,
Îmi da ranguri pe tot anul, siluind Regulamentul,
Pe cînd mulţi păcătoşi alţii, lipsiţi de capacitate,
Servind ţării din pruncie stau cu buzele umflate.
Apoi cînd streine armii ţara noastră ocupară,
De la cine înlesnire întru toate ele-aflară?
Cine pentru zece care a făcut ades cinci sute,
Numai ca să nu se-ntîmple s-auz vorbe neplăcute?
Cînd era în lipsă ţara, subt a mea isprăvnicie,
Am ţinut-o eu cu grîne precum fiecine ştie.
Apoi daca neplătite au rămas prin multe sate,
Daca eu la socoteală le-am trecut ceva-ncărcate,
Am făcut-o-n conştiinţă, de iubirea omenirei,
Numai spre a mă deprinde cu regula înmulţirei.
Las doparte ale mele osteneli şi cheltuială,
Căci îmi place a le crede nepuse la îndoială,
Căci aceasta mai cu seamă fu rezonul cel mai mare,
Pentru care azi Europa, foarte recunoscătoare,
După lupte sîngeroase încheind tractat de pace,
Hotărî pe România fericită a o face.
Pe aceste dar temeiuri, fraţi români, eu vă cer votul,
Şi la cauza cea sacră zi mă devotez cu totul.
Apoi daca dup-acestea mai aveţi cumva dorinţă
Să v-arăt printr-o programă care e a mea credinţă,
La Divan ce voi susţine, vă poci da încredinţare
Că unirea o crez sîntă, c-o voi cere cu-nfocare;
Căci mărindu-se pămîntul, lefile poate vor creşte;
Însă prinţ strein nu-mi place, căci nu ştie româneşte;
Şi cînd slujbe îi vom cere el de loc n-o să privească
De sîntem boieri sau ţinem de vro casă boierească,
Ci d-avem talent, virtute, merite sau probitate,
Calităţi din altă lume, foarte grele şi ciudate;
Pentru cea mai mică vină, ce o va numi hoţie,
Ne vom vedea prin gazete, poate şi la puşcărie.
Protejaţi ca şi protectori, toţi vom fierbe, într-o oală
Ş-a streinului domnire ţării îi va fi fatală;
Şi religia vom pierde şi vom uita româneşte,
Ca în Grecia modernă, unde azi vorbesc nemţeşte.
Pe cînd unul dintr-ai noştri, domn de viţă românească,
Tot mai lesne o să ierte slăbiciunea omenească.
Nu-l voi însă ereditar, căci a ţării veche lege
Pe domn chiar şi din opincă ne dă voie a-l alege;
Şi aşa cu chipu-acesta de loc nu e de mirare
Daca chiar şi nouă rîndul ne-o veni din întîmplare.
Autonomia-mi place, o voi cum e scrisă-n carte,
O cer pentru ţara-ntreagă, dar şi pentru mine-n parte;
Adică orce cazuri să urmez eu cum îmi place,
Fără a putea guvernul observaţie a-mi face.
Cît pentru guvern şi forma-i cea constituţională,
Căci, vorbind drept, nu ştiu bine ăst cuvînt ce va să zică,
Daca, cum mi-a spus un dascăl cu destulă pricopseală,
Un guvern în constituţii e supus la socoteală,
Daca adunări sau cameri pot vorbi făr-a se teme,
Astea n-o să ne aducă decît pierdere de vreme,
Decît lupte fără margini şi dezbateri încurcate,
Care plac junimei noastre cei cu capete stricate.
Trebile cu vechea formă nu cerc nici o-mpiedicare,
Ş-un ofis redijat bine e o lege-n prescurtare.
Dup-aceste dar cuvinte, fraţi români ce mă-nţelegeţi,
Puteţi fără de sfială la Divan să mă alegeţi,
Căci să nu fiţi la-ndoială, vă voi face treabă bună,
Şi-mi veţi mulţumi odată daca-mi veţi cădea pe mînă;
Iar pînă să vie vremea să vedeţi astă minune,
Sînt supusul dumneavoastră şi mă-nchin cu plecăciune.

(”Românul”, 12 august 1857)

I

Timp dorit, zi de speranţe,
Fiu al ţării, salutare!
România învestită
În veşminte de serbare,
Îţi doreşte, îţi urează
De mari fapte viaţă plină,
Şi se-nclină stelei tale
Ce străluce de lumină.

II

Când de glasul omenirii
Inspirată şi condusă,
Pleiada europeană,
De puternici regi compusă,
Reda naţiei gemânde
Antici drepturi de tărie,
Soarta-ţi se-nscria în ceruri
Cu lumina cea mai vie.

III

Fă dar numele-ţi să treacă
Între numele divine,
Celor ce au fost ai lumii
Nobili făcători-de-bine.
Secolul să te admire,
Şi cu noi să se fălească
Franţa, naţia cea mare,
Naţia cavalerească.

IV

Căci e aspră datorie
Ce o naţie impune,
Căci e grea, mult grea, coroana
Ce pe capul tău se pune.
Ţara te salută, prinţe,
Cu plăcere şi iubire,
Şi-ţi încrede viitoru-i
Zâmbitor de fericire.

De zgomot departe, în vesela vale,
A cărei verdeaţă ades am călcat,
În liniştea nopţii, privirile tale
Se-nalţ, se aţintă pe cer luminat.

De unde oar’ vine a ta reverie?
Ce visuri plăcute în preajmă-ţi se joc?
Admiri tu natura, a ei armonie?
Citeşti viitorul în literi de foc?

Sau cauţi departe o stea favorită,
Ce crezi că asupră-ţi priveşte zâmbind?
Dar nu, e instinctul de-o viaţă dorită,
Ce n-o află omul aicea trăind.
Căci sufletul nostru, ca raza de soare,
Ce-şi are-nceputul mai sus de pământ,
Deşi luminează a sa închisoare,
Îşi află în ceruri izvorul cel sfânt.

De-acolo adânca acea aspirare
Spre bunuri ascunse ce noi devinăm,
De-acolo deşertul, dorinţi, întristare
Ce chiar în plăcere ades le aflăm.

Un clopot ce seara se-aude la turme,
Ce stă, reîncepe, abia răsunând,
Ca glas care moartea e-aproape să-l curme,
Când viaţa-ncetează treptat îngheţând;

Un greier ce cântă, o iarbă, răsură,
Stufoasa pădure, pierdute cărări,
Adânca murmură ce-nvie natura,
Ca geniuri tainici ascunse prin flori;

Tot mişcă, încântă a noastră gândire;
Tot are un farmec, tot este mister;
Nădejdile noastre, suspin, suferire,
Dorinţi fără nume, se-ndrept către cer.

Acolo în stele ca-n lumi de lumină,
Sunt suflete, îngeri, ce cânt şi ador;
Fiinţi graţioase ce blând se înclină,
Cătându-şi în lume tovarăşii lor.

Şi când, stăpânită de-a vieţii mâhnire,
Te plimbi tu pe câmpul tăcerii-nchinat,
De simţi o suflare, de-auzi o şoptire,
E glasu-unui înger de tine-ncântat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De ce însă gândirea-mi se-ntoarce cu durere
Spre zilele acelea? timpi ce v-aţi depărtat,
Când pe urmele voastre tot intră în tăcere,
Când ştergeţi plăceri, chinuri, ce omul a cercat,

Când inima sătulă de ură, de iubire,
N-o mişcă nici un bine, n-o trage nici un dor,
De ce singure numai a voastre suvenire
Trăiesc ele în sânu-mi ca un nestins amor?

Sunteţi voi acel sunet, a stâncilor viaţă,
Eco, care trăieşte în loc nelocuit?
S-au sunteţi aurora care ştia să scoaţă
Din statuia lui Memnon suspin nemărginit?

Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.”
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelul Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
„Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.”
– „Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie,
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?”
– „Dar ziceaţi…” – „Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”
Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

La un neguţător mare
Cărui vederea-i slăbise
Fără nici o invitare
Un doctor vestit venise.

Când zic vestit, se-nţelege că nimeni nu-l cunoştea,
Însă avea atestate
Numai în aur legate,
Diplome ce-n academii luase, cum el zicea,
Prin ţări care niciodată
Nu au figurat pe hartă,
Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit,
De-ar fi mai avut acolo vreun bolnav de lecuit.

Bunul pătimaş îl crede,
Doctorul vreme nu pierde,
Ci-l unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat,
Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat
Că are să şază astfel o săptămână deplin
Întinde mâna… pe masă era un frumos rubin,
Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc;
Doctorul îl ia, se duce, şi ca să vă povestesc
Mai pe scurt, el vine iară a doua ş-a treia zi,
Şi nencetat, totdeauna, la orice vizită nouă
Luă câte unul-două
Din lucrurile mai scumpe câte în casă găsi.

Când se-mplini săptămna, pe bolnav îl dezlegă:
„Uite-te, cum ţi se pare, şi cum vezi?” îl întrebă.
„Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său privind
Şi din averile sale nimica nemaivăzând.

Cum văz? nu ştiu, frate, atât numai pot să zic
Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic.”
Cunosc patrioţi politici, care-aşa exploatez
Simplitatea populară, şi ei singuri profitez.

Ruga pe un prieten să facă încercare,
Ca unul ce la curte avea multă putere,
De la prinţ sau miniştri iertarea lui a cere.
“A! răspunse acela, nu te pot ajuta,
Pentru că de aş face-o, eu te-aş compromita.”

Fiu al unui berbece care de mult murise,
Un miel se bolnăvise,
Muşcînd din întîmplare
O-nveninată floare
Sau iarbă, nu să ştie;
Destul că a lui moarte
Nu mai era departe.
Acum el îşi făcuse datoriile toate
Cîte şi le fac mieii în ceasul cel cumplit.
Mumă-sa cu durere
Începuse să zbiere;
Îl săruta, sîrmana, plîngînd necontenit,
Şi-i zicea: „Ce mi-e bună viaţa fără tine?
Cui mă laşi, fătul meu?
Spune tată-tău, dragă, că viu curînd şi eu,
Căci pe această lume nu mai aştept vrun bine!“
„Dar ce să-i răspunz, mamă — întrebă micul miel —
De-mi va face-ntrebare
Despre a turmei stare?
Tu ştii bine că el
Iubea mult să vorbească
De dulăii din turmă şi de ceata lupească.“
— „Spune-i că turma toată zace de rea gălbează;
Că are şapte doctori ce prea rău o tratează.
Mai spune-i că ciobanul a pus pe un nepot,
Ce tată-tău-l cunoaşte, îngrijitor la turme,
Ca să stîrpească-abuzul şi relele să curme;
Atîta spune-i numai şi-nţelege el tot.“

După acei din preajmă care îi ocolesc,
Poţi judeca prea lesne pe cei ce cîrmuiesc.

(„Romînul“, 17 februarie 1861)