În iad, mai deunăzi, câţiva răposaţi,
Care în viaţă treceau de-nvăţaţi,
Dăduseră jalbă,arătând că cer
Să se pedepsească jupânul Voltaire,
Pentru câte rele de dânşii vorbea,
Atunci când trăia.
“Domnilor, strigă Voltaire mânios,
Jalba ce aţi dat este de prisos;
Ce pedeapsă-mi vreţi? ce rău îmi doriţi?
Eu vă socoteam destul mulţumiţi,
Când în Bucureşti, după cum v-am spus,
Doi vrăjmaşi ai mei ştiţi cum m-au tradus

Nu, a ta moarte nu-mi foloseşte;
Nu astă jertfă eu n-am dorit;
Dă-mi numai pacea care-mi lipseşte,
Pacea adâncă ce mi-ai răpit.

Ia-mi suferinţe aspre, turbate,
De adânci chinuri veşnic izvor,
Zile amare, nopţi tulburate,
Pline de tine, de-al meu amor.

În zadar ochii-ţi arăt iubirea
Ce eşti departe de-a o simţi;
În zadar chipu-ţi poartă mâhnirea,
Umbra durerii, ce m-amăgi.

Sub astă mască văz bucurie,
Văz mulţumirea-ţi să pătimesc,
Şi orice-ai zice, vei ca-n vecie
Ceas de odihnă să nu găsesc.

Cunosc prea bine a mea greşeală,
Dar cunoştinţa nu m-a-ndreptat,
Căci a mea soartă, tristă, fatală,
Zâmbirii tale pradă m-a dat.

Astfel în crânguri o păsărică
Aude-aproape un ciripit,
Zboară îndată, şi fără frică
Lângă colibă ea s-a oprit.

Priveşte,-ascultă, dar fără veste
Tainica cursă ce i s-a-ntins
Se-nchide… roabă ea se găseşte;
Un glas s-aude zicând “team prins”.

Şi vânătorul ce imitează
Pe frunzuliţă un glas străin,
De vicleşugu-i se îngâmfează,
De bucurie el este plin.

O! câte lupte, câte suspine,
Tăcuta noapte n-a ascultat;
Câte pustiuri de groază pline
A mea durere n-a vizitat!

M-a văzut şoimul pe-nalta stâncă,
A cărei vârfuri s-ascund în nori,
Şi al lui ţipăt în valea-adâncă
S-a-ntins departe plin de fiori.

Dar nici pustiul, nici depărtarea,
Gândiri cumplite n-au biruit:
Molizii, brazii, ce port răcoarea,
Ei suferinţa-mi n-au răcorit.

Te iubesc astăzi ca mai-nainte,
Ca în minutul cel încântat,
Când eu de pieptu-ţi tânăr, fierbinte,
Tremurând, fruntea-mi am rezemat.

Minutu-acela-n veci mă munceşte,
Ca o sentinţă e-n mintea mea;
De ating fruntea-mi, simt că zvâcneşte,
Focul din sânu-ţi arde în ea.

Fierul cel roşu, care-l apasă
Mâna cruzimii pe-un osândit,
Mai adânci urme nici el nu lasă,
Decât minutul acel dorit.

A mea durere trecut nu are;
Ea nici va creşte, nici va scădea;
Şi fericita, dulce uitare
Ce crezi că cearcă inima mea

E c-acea tristă, vie tăcere,
Care domneşte după război
Pe-un câmp de groază şi de durere,
De morţi, de chinuri şi de nevoi:

Unde un tată pe un fiu plânge,
Unde nădejdea toată-a-ncetat,
Unde se-nalţă un fum de sânge,
Ca blestem jalnic şi necurmat.

Mai mult d-atâta nu poţi a face:
Asta e soarta ce mi-ai gătit,
Singurul bine, singura-mi pace,
După amorul ce-am suferit.

Plin de bucurie mare,
Oarecine îmi spunea
C-a vândut din întâmplare
Şi cu un preţ de mirare
Un cal prost ce el avea:
“Căci bietul cumpărător,
Zicea el, s-a înşelat
Şi puţin cunoscător
Orice i-am cerut mi-a dat.”
La acestea ce să-i zic?
Atunci n-am răspuns nimic:
Dar peste puţine zile îl văz, însă furios,
Şi-mi strigă: “Nu ştii, frate, un mişel, un ticălos,
Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nşelat.
Mi-a vândut o sticlă proastă drept un diamant curat;
Cum ţi se pare aceasta?” ­ “Zău, aşa cum mi-a părut
Întâmplarea de deunăzi cu calul ce ai vândut.”

Strigăm şi protestăm tare
Când nedreptatea cercăm,
Dar mulţi urmăm la-ntâmplare
Fapta ce o defăimăm.

Spune-mi, scumpă Elizo, ce este fericirea?
Pe ce ţărmuri răsare, ce loc îi e plăcut?
E veche ca pământul, împodobeşte firea,
De mult, sau deodată cu tine s-a născut?

Am cătat-o-n pustiuri, am cătat-o în lume,
Am cătat-o pe dealuri, pe munţi şi pe câmpii;
Am cătat-o-n deşertul eho al unui nume,
Pe valurile mării, în titluri, bogăţii.

Zadarnică silinţă! Fericirea s-ascunde;
Fără folos pe urmă-i vedeam că ostenesc;
O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi răspunde:
Te întâlnii, iubită, şi-n ochii-ţi o găsesc!

Vedeţi aceste locuri, aceste stânci râpoase?
Vedeţi pământu-acesta detot nelocuit?
Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase!
Mai mult decât oriunde aici sunt fericit.

Eliza e viaţa ce toate-nsufleţeşte;
Zâmbirea-i e cerească, privirea ei Amor;
A ei dulce suflare ăst aer bălsămeşte,
Şi graţiile-ntr-însa văd o tânără sor.

Dacă ar fi pământul în vechea simplitate,
Când cea dintâi femeie în rai s-a pomenit,
Frumoasă,-mpodobită cu darurile toate,
Şi nobila-i icoană în unde şi-a privit:

Negreşit că Eliza de sine încântată,
Văzându-şi în fântână atâtea frumuseţi,
Tovarăşelor sale: ,,Veniţi, le-ar zice-ndată,
În crěstalul acesta minune să vedeţi.

Voi sunteţi prea plăcute, şi dulcea-vă privire
Inima mea o trage, mi-e drag să vă ascult;
Dar vaz colo în apă un lucru peste fire,
Un chip care vă-ntrece, şi-mi place şi mai mult!”

Până nu o văzusem, pân-a nu o cunoaşte,
Eram de nopţi, de zile, de toate dezgustat.
Vremea ce-acuma zboară părea că se târaşte,
Anii, ca o povară grozavă de purtat!

Vântu-mi părea suflare zadarnică şi rece,
Cerul ca o câmpie de care sunt sătul,
Eho numai un sunet ce fără folos trece,
Aurora o rază privită îndestul.

Ziceam: O zi ca alta, şi tot acelaşi soare!
În lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori.
Le privesc cu Luiza; totul schimbat îmi pare,
Cerul este cu stele, câmpiile cu flori.

Aurora, o nimfă de soare prea iubită,
Se deşteaptă şi-n aer alunecă zâmbind,
De cele dintâi ceasuri, de-ai săi fii ocolită,
La soare, ce-o urmează, cu dragoste privind.

Zefirul, o fiinţă de bine făcătoare,
Care către cer duce suspinuri omeneşti;
Eho, o zeitate la chinuri simţitoare,
Ce repetează glasul acelei ce slăveşti.

Când tăcerea Elizei îmi spune-a ei iubire,
Când mâna ei mă strânge, când ochii-i îmi vorbesc;
Când lângă ea uit lumea şi nu mai am simţire,
Decât pentru minutul în care o privesc,

Zic: ,,Viaţa este scurtă şi fericirea trece:
Spun că plăcerea stinge făclia lui Amor:
Dacă iubirea noastră e s-aibă sfârşit rece,
De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?”

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.

Dintr-o peşteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor;
Muşchiul zidului se mişcă… pîntre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nălucirei; un mormînt se desvăleşte,
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către ţărmuri… stă… în preajma ei priveşte…
Rîul înapoi se trage… munţii vîrful îşi clătesc.

Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stîncă-n stîncă,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,
Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sînt ţie cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arată sabia lui şi armura,
Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpîn,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura,
Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn?

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc,
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nstiinţează,
Ş-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare, umbră veche! priimeşte-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirare noastră la mormîntu-ţi a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Rîvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă:
Pînă l-adînci bătrîneţe pe români îmbărbătaşi;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă,
Ş-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.

Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sînt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a cîştigat:
Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare,
De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.

În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gîndeşti poate la norodul ce-ai iubit,
Cîtă ai simţit plăcere cînd a lui Mihai soţie
A venit să-ţi povestească fapte ce l-a strălucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaş odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat.

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite
În gîndire şi în pace drumul slavei îl găsesc.

Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte,
Şi ai lui sîngeraţi dafini naţiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topeşte
Crîngurile înflorite, şi pădurile ce-l hrănesc.

Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte,
La apus se adun norii, se întind ca un veşmînt;
Peste unde şi-n tărie întunerecul domneşte;
Tot e groază şi tăcere… umbra intră în mormînt.

Lumea e în aşteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Şi-ale valurilor mîndre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.

(„Propăşirea“, 7 mai 1844)

Din ziua când am citit scrisoarea către Horace,
Doream, de s-ar fi putut, toată sfiala să las,
Să-ţi scriu pe un ton măreţ, cât de măreţ s-ar putea,
Şi să-ţi pornesc un bilet lucrat în fabrica mea.
Dar auzeam că voi, poeţi, scriitori vestiţi,
Îndată ce aţi murit, vă faceţi cam neciopliţi,
Cam groşi, necivilizaţi; şi, drept să spui, mă temeam
Să nu-mi întorci un răspuns mai aspru decât doream:
Răspuns ca acel ce zici că-n anul trecut ţi-a dat,
Din partea lui Boileau, un secretar nenvăţat.
Aicea ca şi la voi se află mulţi nătărăi,
Care s-ar da bucuros că sunt secretari ai tăi.
Cu toate-acestea acum dorinţa mea o ascult;
Respectul numelui tău nu mă opreşte mai mult,
Şi pare-ţi bine sau rău, slobod din partea mea eşti.
Nu cercetez dacă-n rai, dacă în iad locuieşti,
La ce fel de munci, pedepse, păcatele-ţi te-au supus
Şi dacă în lungi frigări dracii acolo te-au pus.
Sunt sigur că sfinţii toţi asupră-ţi au reclamat,
Şi chiar de nu-i fi prăjit, eşti negreşit afumat.
Trebile acolo-n iad nu merg c-aici pe pământ,
Unde păgâni sau creştini cu toţii la au loc sfânt,
Unde vedem fericiţi pe cei mai mari păcătoşi,
Şi soarele luminând pe răi ca pe credincioşi;
Faptele-acolo ne pun la locul drept meritat.

Dar spune-mi, te rog, Voltaire, tu ce folos ai aflat,
Deşi al legii vrăjmş, să critici, să osândeşti
Acele nalte cântări, acele gândiri cereşti
Care-al naturii stăpân el însuşi le-a însuflat,
Spre slava numelui său, poetului împărat?
De nu ca om, ca creştin, dar însă ca autor,
Vrednic erai, socotesc, să simţi înălţimea lor,
Şi geniul tău frumos, până acolo să-l sui.
Cerul, tăria vestind faptele mâinilor lui,
Din pavilionu-i de nori, acel prea înalt tunând,
Cu fulgerele-i de foc vrăjmaşii lui răsturnând,
Pământul din temelii clătit, dezrădăcinat,
Suflarea-acelei mânii ce mările-a-ntărâtat,
Aste măreţe trăsuri tu cum le dispreţuieşti?
Idei, icoane, figuri, toate în ele găseşti.
Racine, pe care-l iubeai, din ele s-a adăpat;
Rousseau, pe care-l urai, adesea le-a imitat:
Toate acestea le ştii, dar furia-ţi te-a orbit.

Tu, ca odată Satan, pe om din rai l-ai gonit,
Nădejdea, rodul ceresc, în inimi o ai călcat,
Şi care despăgubiri în locul ei ne-ai lăsat?
Ucideri şi desfrânări, iată ce-ţi suntem datori!
Viaţa-ai făcut-o grea sărmanilor muritori,
Iar pe şceleraţi i-ai scos din jugul lor neplăcut.
Vor în zadar a-ţi găsi un cuget ce n-ai avut,
A zice că te-ai luptat abuzul să războieşti;
Nu, temelia-ai surpat în dogmele creştineşti.

A! dacă talentul tău, mai bine-ntrebuinţat,
Cu soarta-i a se lupta pe om l-ar fi înarmat!
Dacă pe drepţi întărind, pe răi ai fi îngrozit,
Îngerii numele tău cu drag l-ar fi pomenit.

Ani ai trăit îndestui, rol măreţ-ai jucat,
Ai lumii stăpânitori adesea te-au vizitat:
Acum acestea pe noi nimic nu ne folosesc,
Iar duhu-ţi nemărginit e singur ce pizmuiesc.

La toate-ai fost norocit: nu crez c-atât izbuteai,
De-ai fi avut să formezi limba în care scriai;
Dar veacul te-a ajutat; în vremea când te-ai născut,
Stilul era curăţit şi drumul era făcut.

Altfel e-n ţară la noi: noi trebuie să formăm,
Să dăm un aer, un ton, limbii în care lucrăm;
Pe nebătute cărări loc de trecut să găsim.
Şi nelucrate câmpii de ghimpi să le curăţim.

Aş vrea să poţi să-nviezi, o zi numai să trăieşti,
Parnasul nostru să-l vezi, apoi să ne mai vorbeşti.
Unul, iscoditor trist de termeni încornoraţi,
Lipsiţi de duh creator numeşte pe toţi ceilalţi.
Se plânge că nu-nţeleg acei care îl ascult,
În vreme ce însuşi el nu se-nţelege mai mult.
Altul, strigând furios că suntem neam latinesc,
Ar vrea să nu mai avem nici un cuvânt creştinesc,
Şi lumii să arătăm că nu am degenerat;
Altul ce scrie pe şleau ca preotul de la sat
Zice că e desluşit, se crede simplu; iar eu
Mă trag deoparte, privesc, şi scriu cum dă Dumnezeu.
Cu toate-acestea luăm titluri de mari autori,
Dăm sfaturi şi osândim, ne facem legiuitori,
Ne credem pe cât putem ai lui Apolon nepoţi,
Râdem de unii câţiva, şi publicul de noi toţi.
Amestecul întâmplat în limbile omeneşti,
Când s-a zidit acel turn, în vremile păgâneşti,
N-a fost atât de pestriţ, n-a putut fi mai ciudat
Decât acel ce aici urmează neîncetat.
Uniţi am face ceva, am fi de vreun folos:
Avem un dialect bun, uşor şi mlădios;
În el fiece cuvânt nu e ca la voi legat,
Cu un articol semeţ, cu un pronume ciudat;
Pronume,-articole lungi care sufletul ţi-l scot,
Şi seamănă când pâşesc suita unui despot.
Dar ce mai mult să vorbesc? Câte am avut de zis,
Câte de tine gândesc, mă vezi că slobod le-am scris:
Cât pentru noi, lucruri mari nu e să nădăjduieşti;
Numai acel Dumnezeu, sub mâna căruia eşti,
Duhul unirii de sus spre noi de îl va porni,
Părerile ce se bat, el numai le va-nvoi.
Altfel, decât să gândesc că noi ne-am alătura,
Mai lesne-aş putea să cred că tu te vei boteza.

Decât în frumoasa noapte când plăpânda-i lină rază
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O privelişte c-aceea ochii-mi n-au putut să vază,
Lun-aşa încântătoare n-am avut a admira.

Şi întâi, ca o steluţă, ca făclie depărtată,
Ce drumeţul o aprinde în pustiuri rătăcind,
În a brazilor desime, în pădurea-ntunecată,
Printre frunze clătinate, am zărit-o licurind.

Apoi tainicele-i raze dând pieziş pe o zidire,
Ce pe muche se ridică, locaş trist, nelocuit,
Mângâie a ei ruină cu o palidă zâmbire,
Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit.

Apoi glob rubinos, nopţii dând mişcare şi viaţă,
Se-nălţă şi, dimprejuru-i dese umbre depărtând,
Pe-ale stejarilor vârfuri, piramide de verdeaţă,
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând,

Lumină adânci prăpăstii, mănăstirea învechită,
Feudală cetăţuie, ce de turnuri ocolită,
Ce de lună colorată şi privită de departe
Părea unul din acele osianice palate

Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc:
Şi pustiul fără margini, şi cărarea rătăcită,
Stânca, peştera adâncă, în vechime locuită
De al muntelui sfânt pustnic ce sărmanii îl iubesc

Erau dulci acele ceasuri de extaz şi de gândire:
Şoaptele, adânci murmůre ce iau viaţa în pustii,
A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire,
Loc de zgomot altădată, de politici vijelii.

Noaptea, totul astei scene colosală de mărire,
Două nobile instincte cu putere deştepta;
Unu,-a cerului credinţă, altu,-a patriei iubire,
Ce odată-n aste locuri pe strămoşi îi însufla.

Munţii noştri-au fost adesea scump azil de libertate,
Şi din vârful lor românii, torent iute, furios,
S-aruncau; mulţimi barbare pentru pradă adunate,
Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu trufie craiul ungur către ţară-naintează [1]
Sunt plini munţii de oştire, sună zalele de fier;
Pintenii lucesc; la lună săbiile scânteiază;
Basarab încheia pacea cum vrăjmaşii lui o cer [2]

Dar românii nu vor pacea, nu vor trista umilinţă
Ce asupra-le aduce un necinstitor tractat:
Ura lor e nempăcată; în a lor crudă dorinţă
Cuprind munţii, închid drumul ungurului spăimântat.

Astfel e atunci omorul, cât ostaşul încetează
Obosit, şi riga singur cu puţini scapă fugind;
Strălucitele-i veşminte le aruncă el de groază,
Plânge şi în a sa ţară se întoarce blestemând.

Niciodată astă lună ce înoată în tărie,
Ca fanal purtat de valuri pe a mărilor câmpie,
Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat,
Niciodată mândru vultur ce-n văzduh se cumpăneşte,
Acel domn al atmosferei ce un veac întreg trăieşte,
De o pradă-aşa bogată încă nu s-a-ndestulat.

Se găsesc ş-acum pe râpe bucăţi de armuri zdrobite;
Am văzut întinse pinteni de rugină putreziţi,
Şi pe-al războiului munte==monstruoasele morminte
Unde şefii ungurimii zac cu toţii grămădiţi.

Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptară,
Cu sudori adăp pământul, câştig hrana în dureri;
Sunt plugari; şi alte nume, oameni noi se înălţară,
Oameni nensemnaţi şi mândri de vechimea lor de ieri.

Străini prinţi ce ne-apăsară au dat lor drept mângâiere
Averi, cinsti, care odată se-mpărţeau drept răsplătiri,
Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurtă vedere
Propăşirii neînvinse pun ei dese-mpotriviri.

Nu e-aşa legea naturii, nu e-aşa a ţării lege;
Ca tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor:
Al sudorilor străine rod ei nu-l vor mai culege;
Va fi mare tot românul, ţării lui folositor.

Cugetări adânc ascunse, idei drepte şi înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apăsa,
Vor vedea lumina zilei; şi în formă de mari fapte,
Sub privirea provedinţei, lumii se vor arăta.

„Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte cîteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntîmplare:
Şi eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mîndria nu ne mai părăseşte.
Cît pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Cînd toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.“
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelu Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mîndrie, nici capriţii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
„Gîndirea voastră — zise — îmi pare minunată.
Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.“
— „Noi, fraţii tăi? răspunse Samson, plin de mînie.
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine sîntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, asfel să ne vorbeşti?“
— „Dar ziceaţi…“ — Şi ce-ţi pasă ţie? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mîndria şi că uresc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”

Acestea între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

(Ed. 1842)

Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat,
Şi după ce m-ăţi citi mă rog să fiu deputat.
Căci am cuvinte să crez că la Divanul ad-hoc,
Bine lumei o să fac şi rol nobil o se joc,
După cum puteţi vedea
Din mărturisirea mea.
Încă pînă-a nu mă naşte, eu am fost patriot mare,
Şi după ce m-am născut
Pentru ale noastre drepturi m-am luptat fără-ncetare
Pînă într-acest minut.
Cunoscînd că într-o ţară fericirea generală
Se compune totdeauna din acea particulară,
Ca un iconom politic, prin mici slujbe, mici lefşoare,
Am îmbogăţit eu statul, cumparînd-mi moşioare,
Iar guvernul, ce văzuse vrednicia şi talentul,
Îmi da ranguri pe tot anul, siluind Regulamentul,
Pe cînd mulţi păcătoşi alţii, lipsiţi de capacitate,
Servind ţării din pruncie stau cu buzele umflate.
Apoi cînd streine armii ţara noastră ocupară,
De la cine înlesnire întru toate ele-aflară?
Cine pentru zece care a făcut ades cinci sute,
Numai ca să nu se-ntîmple s-auz vorbe neplăcute?
Cînd era în lipsă ţara, subt a mea isprăvnicie,
Am ţinut-o eu cu grîne precum fiecine ştie.
Apoi daca neplătite au rămas prin multe sate,
Daca eu la socoteală le-am trecut ceva-ncărcate,
Am făcut-o-n conştiinţă, de iubirea omenirei,
Numai spre a mă deprinde cu regula înmulţirei.
Las doparte ale mele osteneli şi cheltuială,
Căci îmi place a le crede nepuse la îndoială,
Căci aceasta mai cu seamă fu rezonul cel mai mare,
Pentru care azi Europa, foarte recunoscătoare,
După lupte sîngeroase încheind tractat de pace,
Hotărî pe România fericită a o face.
Pe aceste dar temeiuri, fraţi români, eu vă cer votul,
Şi la cauza cea sacră zi mă devotez cu totul.
Apoi daca dup-acestea mai aveţi cumva dorinţă
Să v-arăt printr-o programă care e a mea credinţă,
La Divan ce voi susţine, vă poci da încredinţare
Că unirea o crez sîntă, c-o voi cere cu-nfocare;
Căci mărindu-se pămîntul, lefile poate vor creşte;
Însă prinţ strein nu-mi place, căci nu ştie româneşte;
Şi cînd slujbe îi vom cere el de loc n-o să privească
De sîntem boieri sau ţinem de vro casă boierească,
Ci d-avem talent, virtute, merite sau probitate,
Calităţi din altă lume, foarte grele şi ciudate;
Pentru cea mai mică vină, ce o va numi hoţie,
Ne vom vedea prin gazete, poate şi la puşcărie.
Protejaţi ca şi protectori, toţi vom fierbe, într-o oală
Ş-a streinului domnire ţării îi va fi fatală;
Şi religia vom pierde şi vom uita româneşte,
Ca în Grecia modernă, unde azi vorbesc nemţeşte.
Pe cînd unul dintr-ai noştri, domn de viţă românească,
Tot mai lesne o să ierte slăbiciunea omenească.
Nu-l voi însă ereditar, căci a ţării veche lege
Pe domn chiar şi din opincă ne dă voie a-l alege;
Şi aşa cu chipu-acesta de loc nu e de mirare
Daca chiar şi nouă rîndul ne-o veni din întîmplare.
Autonomia-mi place, o voi cum e scrisă-n carte,
O cer pentru ţara-ntreagă, dar şi pentru mine-n parte;
Adică orce cazuri să urmez eu cum îmi place,
Fără a putea guvernul observaţie a-mi face.
Cît pentru guvern şi forma-i cea constituţională,
Căci, vorbind drept, nu ştiu bine ăst cuvînt ce va să zică,
Daca, cum mi-a spus un dascăl cu destulă pricopseală,
Un guvern în constituţii e supus la socoteală,
Daca adunări sau cameri pot vorbi făr-a se teme,
Astea n-o să ne aducă decît pierdere de vreme,
Decît lupte fără margini şi dezbateri încurcate,
Care plac junimei noastre cei cu capete stricate.
Trebile cu vechea formă nu cerc nici o-mpiedicare,
Ş-un ofis redijat bine e o lege-n prescurtare.
Dup-aceste dar cuvinte, fraţi români ce mă-nţelegeţi,
Puteţi fără de sfială la Divan să mă alegeţi,
Căci să nu fiţi la-ndoială, vă voi face treabă bună,
Şi-mi veţi mulţumi odată daca-mi veţi cădea pe mînă;
Iar pînă să vie vremea să vedeţi astă minune,
Sînt supusul dumneavoastră şi mă-nchin cu plecăciune.

(”Românul”, 12 august 1857)