Să punem soare în loc de ceaţă
Să punem vântul cald în loc de gheaţă
Iar în copaci , sătui de geruri grele,
Să punem frunze, flori şi rândunele.

Să punem la arat tractoare
Să punem oameni harnici pe ogoare
Şi inspiraţi de cei străbuni
Să punem vite pe păşuni.

Să punem dragoste şi bucurie
Să punem pace, linişte şi armonie
Voioşi, încrezători şi cu speranţă
Să punem dragoste de viaţă.

Pui cu puf de aur moale,
Şapte sunt, prin curte.
Umblă-n picioruşe goale,
Sprintene şi scurte.

Piuie de viaţă nouă
Cu un glas ca aţa:
“Am ieşit şi noi din ouă-
Bună dimineaţa!”

Vezi mamă, marea!?…
Valurile neastâmpărate se joacă ca nişte miei
printre
tălpile noastre!
Astăzi soarele este ca tine mamă:
numai zâmbet!

Aruncă mamă, gândurile în mare!
Briza le va transforma în spumă
şi
le va ascunde în cochilii printre alge.
La primul sărut al soarelui se vor deschide:
un colier de perle albe, perle negre îmi va lumina visele,
alături de tine…mamă!

***micul paj***

Stăpâna acestui castel de nisip
eşti tu, mama.
Iar
eu, pajul.
Voi merge în urma ta, ca o boare de primăvară
ce
scutură florile de măr.
Când împăratul ceresc sa va odihni, în caru-i de foc,
vei întinde braţele şi vei zice :
\”Ce vrei să mănânci, micuţul meu paj?\”
Voi răspunde:\”O bucată din soare, s-o pun pe
pâine…ca mierea\”
Firimituri vor cădea pe pământ. In zori vor încolţi în grădină,
printre ghiocei.
Raze de bucurie şi ghiocei vei purta în păr, mama!

**iubirea**

-Oh!…Iubirea…cum nu ştii?
Desigur, se află în ţara liliacului:
Acoperită cu ghirlande de flori,
Luna
adoarme legănându-se în brateţe lui.

-Ce este iubirea?-am întrebat
valurile plescăitoare.
-Oh!…Iubirea… cum nu ştii?
Desigur, se află în ţara udată de râuri repezi:
Când îşi rotesc undele scânteietoare,
o pereche de aripi vei avea
pentru
visele tale.

-Mama!…Ce este iubirea?
-Oh!…Iubirea… cum nu ştii?
E un lucru de mare preţ…
se află ascuns în cufărul sufletului.
E singura bijuterie de valoare
pe care
o dăruim celor dragi.

***frumuseţe fără seamăn***

-Uriaşule plop,
care atingi cerul cu creştetul
şi
atragi umbra la rădăcinile tale,
spune-mi te rog, unde se ascunde frumuseţea?
-De-o frumuseţe fără seamăn este
Zâna Văzduhului.
Mână ploile cu biciu-i de foc şi
are grijă
să nu ne uscăm.

-Harnică albină, care aduni polenul din cupele florilor,
spune-mi te rog, unde se ascunde frumuseţe?
-De-o frumuseţe fără seamăn este
Regina Stupului.
Cunoaşte reţeta secreta a delicioasei miere şi
are grijă
să nu murim.

-In paginile carţilor, micule şcolar cu ghiozdan în spate,
ai aflat unde se ascunde frumuseţea?
-De-o frumuseţe fără seamăn este
mama mea.
In fiecare dimineaţă se strecoară în vârful degetelor la pat,
să-mi sărute genele şi
are grijă
să fiu fericit.

**aventura**

Este o idee nesăbuită să mă ascund printre staminele
trandafirului… mamă?
Sigur nu voi face insolaţie şi nu voi strănuta…
Te voi privi cum uzi grădina şi voi striga: \”Ajunge mama !…Sunt ud până la piele!\”
Un fluture cu aripi catifelate mă va purta asemeni armăsarului zburător,
la stele.
Tii!…Ce bine e să alergi cu rolele pe inelele argintii ale unei albastre planete!
Degetele vor răsfira beteală parfumată pe umerii tăi: te vei mira…
Mă voi prinde apoi de trena brodată cu flori a unei comete :
margarete vor inflori în nori…:
vei zâmbi…
Spre seară, voi coborâ pe-o rază de soare:
o
piersică pistruiată, ciufulită şi înfometată vei mângâia pe creştet…mamă!

Bună dimineaţa, gâză,
Din somn iarăşi m-ai trezit,
O s-apuc vreodată oare
Să-mi duc visul
La sfârşit?

Aşa zise-n zori de zi
Soarele către-o fetiţă,
Care, doar cât ai clipi,
Şi-a pus aripi la rochiţă
Şi-a zburat.

Cine-i în pat?

Un pitic ce-a aşteptat
O lună lângă fereastră
Şi lui aripi să îi crească,

Dar fu ceru-ntunecat…

Se spune că ar fi fost o babă, pe care o chema Dochia.Adică babă nu era ea, ca să vedeţi. Ea era fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă că toţi fiii de crai o peţiră, dar ei nici unul nu-i plăcea.
Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte război împotriva împăratului, tatăl fetei, îl bate, îl prinde şi se apropie de palatul fetei, căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.
Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă.
Şi-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace, căci era iarnă şi topenie de frig, şi a luat drumul spre pădure. A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până primăvara, când a dat colţul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc şi aşa până şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a zvârlit ultimul cojoc, unde începe deodată un vânt aşa puternic, încât o îngheta pe babă şi o preface într-o stană de gheaţă . Pasămite c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său.
De atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbăcios în cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne ajută şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas şi vorba că: “să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!”

Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.

Moşnegi ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.

La tine vin nevestele să-şi plângă
Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări când le trimiţi oftatul…
Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,
La pragul tău e plină ulicioara,
Şi fetele îşi şoptesc în taină:
“Ce mâini frumoase are domnişoara!”

…Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de răndunică
Şi-un glas răzleţ îţi înfierbântă tâmpla
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.

Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag şi din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară…

Ţara noastră românească
Are munţi şi râuri multe,
Codrii ştiu să povestească
Vitejia strămoşească,
Vin copiii să-i asculte.

Frunza codrului doineşte
Despre toţi eroii ţării,
Ce luptară vitejeşte
Ca să vadă-n zări cum creşte
Soarele neatârnării.

– Codrule, îi spun copiii,
Pe viteji îi ştim noi bine,
Ei sunt faima României
A tăriei şi-a mândriei
Veşnici, codrule, ca tine.

Ham-căţel, atent mă muşcă
De papucul din picior,
– De ce n-am şi eu o cuşcă ?
Mă întreabă mustrător.

– Măi căţel, tu stai în casă !
Cuşca-i doar pentru afară.
Du-te-acuma şi mă lasă !
I-am răspuns eu într-o doară.

Dar năzbâtia, supărat,
Nu se lasă dus uşor.
Mă mai muşcă înc-odat`
Şi de celălalt picior.

– Vreau o cuşcă ! Zău că plâng !
Să mă pot adăposti,
De pisoiul cel nătâng
Ca să pot şi eu dormi.

Zi şi noapte el se joacă,
Pace nu îmi dă defel,
Să mă odihnesc oleacă,
Am nevoie. Fără el !

– Bine, ia cutia asta
de pantofi, că alta n-am !
Însă, mi-am găsit năpasta,
Cu de-acum celebrul Ham.

– În cartoane ? Cum pot osul,
Eu să îl ascund de voi ?
Plus de asta, păcătosul
Şi spurcatul de pisoi

Va putea să intre-n voie,
Linişte deloc să n-am,
Iar de-şi face vreo nevoie,
Vin la tine şi-l reclam !

Deci, vreau cuşcă-adevărată,
Cum are orice căţel !
Fug şi una-i fac îndată,
Ca să pot scăpa de el.

Ei ! acum e mândru, foarte
De colibă, iar pisoiul,
Se aude de departe
Când începe tărăboiul.

Vrea să intre, mârâie
Şi aproape că îl muşcă.
Mâţa-n gând îl suduie
Dănd ocol de zor la cuşcă.

Mai apoi, sfârşit pisicul,
Stă şi doarme dupa uşă,
Dar visând că inamicul,
E muşcat de o căpuşă.

Însă Ham habar nu are
De ce Câţ-Pisoi îi toarce.
Se cufundă în visare
Şi pe-o parte se întoarce.

s-a plimbat destul
prin vreme,
s-a topit doar spre-a
renaşte
undeva,-ntr-o mică lume,
unde nimeni n-o cunoaşte

toţi copiii stau
la geamuri,
ea se miră ca şi cum
i-ar mai fi văzut,
dar când ?
urme nu-s, pe nici un drum

ca un urs de grea se simte
în cojocu-mprumutat
de la o bătrână
dusă,
prevestind nămeţi în sat

de-ar putea să îl arunce
chiar aici, în plină
stradă,
s-ar adeveri şi zvonul
minunat,
despre zăpadă

dar nu are încă vlagă
e subţire,
o nuia
de vânt şfichiuind obrazul
cui se uită lung
la ea

eu mi-acopăr ochii,
ştiu
cine e, de ce i-e dor
printre degete-o surprind
fulguind încetişor

şi îmi vine s-o poftesc
înăuntru,
la copii,
că prea stau cuminţi
şi-ascultă,
cu-o ureche, poezii

dacă i s-o face somn,
ar putea chiar să se
culce
în căsuţa lor de miere
pe un pat de turtă
dulce

între timp, cojocul ei
las’ că-l scutur eu,
afară
să vezi mâine dimineaţă
ce voioasă-i şi
sprinţară