Uite, fiule,-o poveste
Ce o port de-un car de ani
Şi-ncă nu s-a arătat
Unul care să-mi dea bani
Că i-o zic – ţi-aş lua o pâine,
Să îţi treacă până mâine
Foamea asta de poveşti…
Numai nu cumva să-mi creşti.

Un fiu iubitor, odată,
Care se înţelegea
Tare bine cu-a lui mamă,
O pierdu. Biata de ea,
Într-o zi se-mbolnăvi
Şi, ştiind că va muri,
Se rugă în ceas târziu,
S-aibă grijă de-al ei fiu,
Domnului.
El i-a trimis,
Alb, un înger.

Ca prin vis,
Îngerul îi spuse-aşa:
-Tot o plângi pe mama ta,
Zi şi noapte, plângi şi plângi…
Lacrimile, să le strângi,
Te-ajut, o voi învia.
Dar adu-mi, să ard tămâia,
Foc.
Şi-anume din întâia
Casă ce nu avu morţi.

Bătu fiul pe la porţi
Toata vremea, în zadar.
Nu era casă măcar
Făr’ un mort, făr-un străbun
Să nu fi plecat la Domnul…
Dar să nu le stricăm
Somnul,
Căci povestea-i la sfârşit.
Fiul, iată, a zâmbit
Pricepând cât fu de prost :

Toate au pe lume-un rost.

Viaţa însăşi e-o minune…
Te trezeşti că te-ai născut
Şi apoi adormi la loc
Într-un vis cum n-ai avut.

Mai frumos de-atât, îţi zic –
Aţipişi? –
Nu e nimic…

(dupa o poveste populară albaneză)

doi năstruşnici am la fel
un pisic şi un căţel
cred că-i ştiţi deja şi voi
Ham-căţel şi Câţ-pisoi

în oricare dimineaţă
fac câte o boroboaţă
însă asta-ntrece felul
c-au făcut ce-a zis căţelul

Ham propune, Câţ socoate
c-ar putea ieşi la noapte
să se-aventureze-n grabă
doar un pic până în stradă

ei ştiau de mai `nainte
c-atmosfera e fierbinte
cu pisici care vânează
şi dulăi ce muşinează

prin gunoaie sau pe străzi
şi-apoi iaca, doi nerozi,
doi sfrijiţi cu dinţi de lapte
ies şi sunt chitiţi pe fapte

însă ştiţi că nu-i uşor
să mergi fără protector
iar dulăul cel mai mare
hămăia aşa de tare

că au revenit în goană
şi n-au pus geană pe geană
toată noaptea, iar în zori
au ieşit triumfători

şi-au crezut că nu se ştie
de a lor gogomănie
i-am certat cum era cazul
şi-apoi mi-a trecut necazul

căci ştiusem despre ei
după zvon de clopoţei
ce-au sunat la ceas de seară
când au fost fugiţi pe-afară.

– Mami, la ce visează o floare de păpădie?

– O floare de păpădie
visează la mai mult de o mie
de zboruri către lună
şi prin soare-napoi.

Ba, visează câteodată
că oameni ca noi,
ca mine şi ca tine, cu sufletele pline
de fulgi nenumiţi de zăpadă,
o să-şi cânte
bucuria înfloririi
în stradă.

Tu nu ştii,
dar ele nu se pot scutura
dacă o inimă mică nu îşi suflă
toată dragostea sa
peste părul lor necăjit de o adiere
de vânt
în trecere pe la mijlocul prieteniei
dintre cer şi pământ.

Dintr-alte ţări, de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi –
Veniţi cu bine!
De frunze şi de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiţi de voi.

În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ce-aţi lăsat? Nu v-a fost dor
De ţara voastră?
N-aţi plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?

Voi aţi cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-aţi adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-aţi spus,
Că doine ca a noastre nu-s?

Şi-acum veniţi cu drag în ţară!
Voi revedeţi câmpia iară;
Şi cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aş vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!

Cu voi vin florile-n câmpie
Şi nopţile cu poezie
Şi vânturi line, calde ploi
Şi veselie!
Voi toate le luaţi cu voi
Şi iar le-aduceţi înapoi!

Introducere:

Într-o-mpărăţie mare
Şi nu spun numai poveşti
Fu un împărat pe care
Nu cred să-l mai întâlneşti
Nicăieri. Dar ce-mpărat!
‘Nalt, subţire, educat,
Frumos şi…aşa citit,
Că-ntr-o zi s-a întâlnit
Chiar cu sine,
Într-o carte
Pusă de-un copil deoparte.

Cică împăratul ăsta,
Avea el un obicei,
Se-apuca să cerceteze
Faptele fără temei
Ale celor ce-i slujeau.

Zi de zi se-nfăţişau
Înaintea lui, spăşiţi,
Oameni care se ştiau
Vinovaţi

Şi ipocriţi
Ce-l priveau mândri în faţă
Socotind că-l păcălesc.

Însă împăratul nostru…
Ştia tot.

Să-ţi povestesc.

1.Grădinarul

Într-o zi, de dimineaţă,
Cum mergea încet spre piaţă
Să îşi vândă castraveţii,
Un sărman de grădinar
Se-ntâlni – lucru mai rar –
Cu Norocul.

– Ziua bună!
Te cătam de-o săptămână
C-un bilet de loterie.
Na’-l acum, pe datorie.

– Păi, cum vine asta, frate?
Sunt eu prost, dar nici aşa
Să mă scap de-o grijă, poate…
Dar nu-mi trebuie belea!

– Ia biletu’ şi-o să vezi,
Imediat ce-o să câştigi
Bani,
De să îi faci grămezi,
Cum pe nume-o să mă strigi!

Omul auzind acestea,
Crede repede povestea,
Ia biletul norocos,
Zvârle castraveţii jos
Şi se duce la ghişeu:

– Bună ziua, sunt chiar Eu!

– Care Eu? Să mă scuzaţi…

– Unul din cei mai bogaţi
Oameni; cică nu mai sunt
La fel, doi pe-acest pământ.

– A, pricep, daţi-mi biletul!

Omul îşi luă bănetul
Şi, pitit sub o tarabă,
Se puse,-ai ghicit, pe treabă.

Numără fără oprire
Zile bune, nopţi la rând,
Până când dădu de ştire
Că a obosit,
Strigând:

– Hei, Norocule, n-am spor!
Dă-mi o mână de-ajutor.
Şi ia-ţi partea; e cinstit,
Cum ziceai,
Să mă achit!

Însă aşteptă o zi,
Două, trei, pân-adormi;
Lucru care l-a costat
Cam tot ce a câştigat.

Astfel se înfăţişă
Omul nostru la-mpărat…

Sperând că doar Ştie-Tot
Nu îl va numi netot
Şi nici slab, la învoială
Cu ispita; socoteală
Care nici de astă dată,
Nu-i ieşi, o făcu lată.

– Cum că din greşeală-nveţi,
Tu ştiai, zise-mpăratul,
Zâmbind.

Şi câţi castraveţi
Aveai!

Să hrăneşti tot satul!

Sub brăduţ e o cutie,
Înăuntru ce să fie?
Am deschis-o şi: mirare!
Un căpşor din ea apare.
Moş Crăciun e buclucaş,
Mi-a adus un iepuraş!
Unul viu, nu jucărie!
Stai că-s doi! Ce bucurie!
Două gheme de blăniţă
Cu urechi şi cu codiţă.
Oare pot mai înspre seară,
Să-i înham la sănioară?

Drag copil, de când te caut,
Să îţi spun, despre un flaut,
O poveste.

Cică,-odată,
Într-o lume fermecată,
Cred că şi fermecătoare,
Într-o colivie mare,
Doi canari îl desfătau
Pe un mândru împărat;
Care nu avea copii,
Nici soţie. Ce păcat!

Doar un paj, un tinerel,
Se-nvârtea pe lângă el.

Într-o zi, la o plimbare
Prin grădină, ameţit
De parfumu-atâtor flori,
Canarul s-a rătăcit.
Caută-l în stânga,-n dreapta,
Înainte şi-napoi,
Caută-l şi luni şi miercuri,
Aşteaptă-l şi marţi şi joi,
Poate, poate, trădătorul
S-o întoarce la palat.

Împăratul, bosumflat,
Cănăriţa arţăgoasă
L-au gonit pe paj de-acasă.

Fără cal, fără merinde,
Pe canar vezi de-l mai prinde!
Noroc că,-n apropiere,
Cât sari gardul, de plăcere!,
După ce, vreo săptămână,
Cu pas iute, dai de el,
Noroc, deci, că pajul nostru
A lăsat grădina-n urmă,
Ajungând la alt castel.

Căci aşa se-nvecinau
Oamenii pe vremea-aceea,
Împăraţii cu-mpăraţi…
Dar să nu îmi pierd ideea –
Lucru nu foarte uşor,
Pentru-un bun povestitor.

Ajuns, iată, la castel,
Ce privelişte frumoasă!,
Întrecându-se pe el,
Cântăreţul. Şi,-ascultându-l,
O prinţesă aşteptând
Să-i sosească şi ei rândul…

O gingaşă melodie,
Mai suavă ca făptura
Fredonând-o, îl făcu
Pe paj să deschidă gura,
Crezând, bietul, c-ar putea
Să spună ceva cu ea.

Atât, tot a reuşit:
Să se facă auzit.
Ceea ce nu e puţin,
Îţi zic, pentru un străin.

Cum luă cu el canarul,
Şi-alte câte ar mai fi,
Îţi spun mâine, în speranţa
Că te-oi prinde iar pe-aci…

Azi mi-a spus un spiriduş
O poveste, una mică:

Cică-odat’, o bătrânică,
Auzi nu prea departe
De căsuţa ei: poc, poc…

– Cine face-atâta zgomot?
Întrebă şi-avu noroc
Să-i răspundă spiriduşul,
Care, cu un ciocănel
– Poc, poc – repara condurul
Unei zâne mici ca el.

– Spiriduşule, te-am prins,
În tufişul meu de laur –
Acum, musai-i să-mi arăţi
Unde ţi-e oala cu aur.

– De unde cunoşti matale
Că ţin aurul în oale
Şi că îl arăt oricui,
Dacă tot m-ai prins, să-mi spui!

– Iaca, ştiu de prin poveşti
Irlandeze; te grăbeşti?

– Uite-aici e îngropată
Oala mea…

– Fug, de lopată
Am nevoie,- a zis bătrâna
Şi şi-a smuls din cap, cu mâna,
Ca să-l prindă în tufiş,
Baticuţul colorat,
Lăsând locul însemnat.

Dar, copii, când s-a întors,
Ce să vadă? Fluturând,
Doar basmale ca a ei
Prin tufişuri.

Rând pe rând,
Cu lopata tot mai grea,
Îi fu greu a mai săpa.

Spiriduşul, în alt loc,
Repara conduri…poc, poc…

după o poveste populară irlandeză

Soră fragă, frate hrib,
Descântaţi-mi să mă schimb.

Soră mură, frate-alun,
Învăţaţi-mă să spun –

Nu mă doare, nu îmi pasă,
Codru-i verde, frunza-i deasă,

Ceru-i cer, iarba e iarbă,
Nu gândeşte, nu întreabă.

Trece clipa nu se sperie –
Clipele mai sunt puzderie.

Trece ora, nu se teme –
Orele se scurg pesemne.

Trec şi zilele uşor –
Ăsta o fi rostul lor.

Trece anul ca un gând –
Unde s-o mai fi ducând?

Trece veacul, nu i-e teamă –
Nici nu la băgat în seamă.

Soră floare, frate spine,
Faceţi-mă şi pe mine

Să nu simt, să nu mă doară,
Să învăţ de la izvoară

Să tot cânt şi să tot curg
De din zori până-n amurg,

De din zori până-n chindie,
Din vecie în vecie…