Bubico

Autor : I. L. Caragiale
Nouă ceasuri şi nouă minute… Peste şase minute pleacă trenul. Un minut încă şi se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon… Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş găsi un loc mai comod… Aci. O damă singură, şi-fumează, atât mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi văz apărând dintr-un paneraş de lângă cocoană capul unui căţel lăţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-şi.
– Bubico! zice cocoana… şezi mumos, mamă!
„Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!… Lua-te-ar dracul de javră!”
Bubico se linişteşte puţin; nu mai latră; îşi retrage capul în paneraş, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaş de lână roşie; dar tot mârâie înfundat… Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii şi-nchiz ochii. Trenul a pornit… Prin coridor umblă pasajeri şi vorbesc. Bubico mârâie arţăgos.
– Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.
Acum Bubico scoate capul foarte sus şi, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre şi mai grozav că adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoană, care-şi caută biletul ei în săculeţul de mână, pe când Bubico latră şi chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.
– Bubico! zice cocoana, şezi mumos, mămiţo!
Şi-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul şi-a terminat treaba şi iese. Cocoana îşi înveleşte favoritul mângâindu-l „mumos”; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârşâitul unui chibrit: cocoana îşi aprinde o ţigaretă… Încă nu mi-e somn. De ce n-aş aprinde şi eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic… S-o rog pe mamiţa lui Bubico… Scot o ţigaretă, mă ridic şi dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mişcare, şi Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră şi chelălăie şi tuşeşte şi…
– Bubico – zice cocoana – şezi mumos, mamiţico!
„Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!” zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică şi mai scârboasă… Dacă aş putea, i-aş rupe gâtul.
În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi dă s-aprind. Îi mulţumesc şi m-aşez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii şi am să-i trag la cap când şi l-o mai scoate din paner.
– Frumuşel căţel aveţi, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da’ rău!
– Aş! nu e rău, zice cocoana; până se-nvaţă cu omul; dar nu ştiţi ce cuminte şi fidel este, şi deştept! Ei bine! e ca un om, frate! doar că nu vorbeşte…
Apoi către paner, cu multă dragoste:
– Unde-i Bubico?… Nu e Bubico!…
Din paner se aude un miorlăit sentimental.
– Să-i dea mama băieţelului zăhărel?… Bubico! Bubi!!
Băieţelul scoate capul cu panglicuţe… Mamiţa-l degajează din ţoalele în cari dospeşte-nfăşurat şi-l scoate afară. Bubico se uită la mine şi mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:
– Madam! pentru Dumnezeu, ţineti-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, şi nu stiu ce-aş fi în stare… de frică…
Dar cocoana, luând în braţe pe favorit şi mângâindu-l cu toată duioşia:
– Vai de mine! cum crezi d-ta?… Noi suntem băieţi cuminţi şi binecrescuţi… Noi nu suntem mojici ca Bismarck…
– Ha? zic eu.
– Bismarck al ofiţerului Papadopolinii.
Dându-mi această explicaţie, cocoana scoate din săculeţul de mână o bucăţică de zahăr:
– Cui îi place zăhărelul?…
Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham!
– Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel?
Bubico: Ham! Ham!
Şi apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie… Cocoana scoate din alt săculeţ o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi:
– Cui îi place lăptic?
Bubico (lingându-se pe bot): Ham!
– Să-i dea mamiţica lăptic băiatului?
Bubico (impacient): Ham! Ham!
„Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!”
Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, şi lăpăie, şi lăpăie, până când un pasajer se arată la uşa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se opreşte din lăpăit şi se porneşte să latre că o fiară, cu ochii holbaţi şi muscând în sec şi clăntănind din dinţi, şi tuşind şi…
„Vedea-te-aş la Babeş, jigăraie îndrăcită!” gândesc eu, şi prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai infamă.
Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar şi bea şi dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.
– A propos – zic eu – madam, vorbeaţi adineaori de Bismarck… al…
– Al ofiţerului Papadopolinii…
– Ei! Ce e Bismarck?
– Un dulău de curte… Era să mi-l omoare pe Bubico… Papadopolina are o căţeluşă, Zambilica, foarte frumuşică! şade alături de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!… (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineată – că nu ştii ce curat e! – zic: „Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck…” dulăul ofiţerului, care şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu ştiu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri şi ţipete… Strig: „Bubico! Bubico! unde e băiatul?!” Alerg… Mi-l aducea dobitoaca pe braţe; d-abia-l scoseseră ea şi Papadopolina şi soldatul ofiţerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?… tăvălit, leşinat şi moale că o cârpă. Zic: „Vai de mine! moare băiatul!” Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!… Ce-am pătimit, numai eu ştiu… Două săptămâni a zăcut… Am adus şi doftor. Da-n sfârşit, slavă Domnului! a scăpat… (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?
Bubico: Ham!
– Să te mănânce Bismarck… craiule!
– Ham! ham!
Şi sare de pe bancă jos în vagon şi apucă spre mine.
– Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că…
– Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Aşa e el: numaidecât simte pe cine-l iubeşte…
– A! zic eu, având o inspiraţie infernală; a! simte pe cine-l iubeşte… vrea să ne-mprietenim!… Bravo!
Şi pe când căţelul se apropie să mă miroasă, iau un pacheţel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon şi, întinzându-l în jos, cu multă blândeţe:
– Cuţu, cuţu! Bubico băiatul! Bubi!
Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială şi îndoinţă, apoi, încurajat de blândeţea mea, apucă frumos bombonul şi-ncepe să-l clefăie.
– Vezi că v-aţi împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacţie de această apropiere.
Apoi îmi spune genealogia favoritului… Bubico este copilul lui Garson şi al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care vă să zică, însemnează că Zambilica este mătuşa lui Bubico după mamă… În timp ce cocoana-mi povesteşte, eu, înfrânându-mi aversiunea şi dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuinţez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele gratii ale nepotului Zambilichii. Şi-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în braţe. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mişcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conştiinţei mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruinţă această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri şi bonboane.
– Ei vezi! cum v-aţi împrietenit… Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubeşti pe domnul? da?
Şi Bubico răspunde, gudurându-se-n braţele mele:
– Ham!
– Aşa? ai trădat-o care vă să zică pe mamiţica?… craiule!
Bubico: Ham! ham!
– Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine…
– Fireşte, coconită; simte cânele; are instinct.
Când zic acestea, iată că trenul se opreşte în Crivina. Pe peron se aud lătrături şi ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din braţele mele; eu îl ţiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul porneşte iar, şi Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan şi începe, în bratele mele, să urle… în braţele mele!
„Ah! Bubico – zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos – de capu-ţi!… vedea-te-aş mănuşi!”
Dar Bubico urlă mereu.
– Doamnă – zic eu – rău faceţi că-l ţineti aşa de aproape pe Bubico şi acoperit aşa în căldură, poate să turbeze… Chiar aşa, aici e prea cald.
Şi zicând acestea, mă scol cu Bubico-n braţe şi m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binişor jos lângă mamiţa lui, şi cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră că şi ideile mele.
– Bine faci! să mai iasă fumul de ţigară, zice cocoana.
Intrăm pe podul Prahovii… Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâtâind frumuşel din coadă.
„Pe memoria lui Plutone şi a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au minţit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!”
Bubico îmi ia bonboana; îl iau în braţe şi mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba şi respiră din adânc.
– Să nu-l scapi pe fereastră!… pentru Dumn…
Dar n-apucă mamiţica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, şi Bubico dispare că un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre Bucuresti, zburând – la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu faţa spre cocoana şi, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:
– Doamnă!
Un răcnet!… A-nnebunit cocoana!
– Repede, doamnă, semnalul de alarmă!
O duc la semnal şi o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mişcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoţie generală-ntre pasajeri.
– Cine? cine a dat alarma?
– Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leşinată.
Trenul se pune din nou în mişcare. La Ploieşti, cocoana s-a deşteptat din leşin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuinţarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat:
– Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!
Ea leşină iar… Eu trec că un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră…

„Moftul român”, 1901, 29 aprilie; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri (1908)

Opera Apartinand I. L. Caragiale | | Nici un Comentariu »

Sucă la armată

Autor : Amza Pellea
Mă frate-miu, dintre toate lucrurile dupe lumea asta, cel mai mult şi mai mult, mie îmi plăcu armata, auz?
Pă’ armata ie cea mai sirioasa treabă. La armată fiecare lucruşor ie la locul lui, lustruit, numărat, matricolat, gradu ie grad, ordenu ie orden, tot ie rînduit, arînjat,!
Neam de neamu nostru să-ntoarsă din catanie gradat. După vremea călăraşilor cu schimbu, toată paretă bărbătească din neamu nostru să-ntoarsă acasă cu gradu de sargent.
Numa unu Costică a lu Dumitrică a lu Colan ne făcu de rîs.
Cînd să-ntoarsă iel acas’, ta-su, Dumitrică de, care avea fr’o nouă’j’d-ani şi stă la umbră supt un nuc, ca îmbătîrnisă şi nu mai vedea bine, zice:
– Veni Costică, mă?
– Veni, taică! zice noru-să.
– Ce grad are fă?
– Suptlocotenent!
– Vai de capu lui, zice ăl bătrîn, ne făcu de rîs! Nu fu el în stare să să-ntoarcă măcar caprar, dacă nu sargent!
D-aia cînd veni vremea de-l louă pe Sucă de răcut, o cam băgarăm pe mînecă.
Mă, zic, să ştii că ăsta ne face de ruşine! Pînă acuşica, scăparăm cu obrazu curat, da’ acu bag samă, o sfeclim. Ne terfeleşte Sucă obrazu, ce mai.
Ee, îl corporă pe Sucă tocmai pe la Oradea-Mare. Departe al dracu de casă, şi iel nu prea scria!
Că pe urmă aflarăm noi di ce! Pă’ cum să scrie, că di la carceră n-ai voie, ştii, di la carceră nu ie voie, şi Sucă ăl nostru mai mult p-acolo îşi făcu veacu!
Mumă-să săraca să dă de ceasu mortii..!
– Ce-o face Sucă-al meu, ce-o fi de capu lui, cît i-o fi de greu, cum s-o descurca?
– Mai lasă-l fă, zic, ce tot îl jeleşti? Cum să descurcă ăilalţ, s-o descurca şi iel!
– Mărineee, Mărineee, nu să descurcă, că io îl cunosc, ca îi sînt mumă bună! Nu că ie al meu, da-ţ spui io ţiie: copilaş mai nărod ca Sucă, nu să ezistă!
Mă fraţilor, şi cred că are dreptate mă-sa, îl cunoaşte ia bine! Pă’ dacă nu l-o cunoaşte ia, care să chinui cu iel de cînd ieşi din ghioace, atunci cine?
Pă’ stai să-ţ spui!
Nici nu-ncepusă Sucă al meu bine armata şi-ncepu cu ale nefăcute!
Pă’ în primele zile de armată îi scoasă la cîmp.
Zice gradatu:
– La dreaptaaa!
Ţoţ să-ntorc la dreapta, numai Sucă la stînga.
– Mă, zice capraru, tu ieşti surd?
– Nu! zice Sucă.
– Pă’ atunci di ce te-ntorci la stînga cînd io zic la dreapta?
– D-aia, că pentru mine, stînga ie dreapta.
– Cum vine asta?
– Pă’ io sînt stîngaci! Da’ n-ai grije, cînd o-ţ zice stînga io o să-ntorc la dreapta şi o să fim chit!
– Mă, soldat, fii atent la mine-aci! Tu izecută ordenu, că alminteri te chituiesc io, de nu te vez!
– Pă’ ce sînt io, geam?
– Drept, marş în front!
– Iote ce ie, zice Sucă, mie să nu-mi zici marş! Ce sînt io, cîine?
– Ascultă ostaş, vrei arest?
– Pă’, n-aş prea vrea!
– Atunci învaţă a mai de căpătîi rînduială din armată, „ordenu ie orden, să izecută, nu să discută”.!
– Aha!
– Nu „aha” ostaş, nu „aha”! Răspunde frumos: „Am înţăles, să trăiţ!”
– Pă’ di ce să-ţ zic să trăieşti? că matale nu-mi zisăşi mie!
– Iar discuti?
– Pă’ nu discut, întreb!
– Pă’ asta tot discuţiie ie!
– Asta n-o mai ştiam!
– Atunci, află şi taci!
– Atunci aflu şi tac.
– Zi „să trăiţ”!
– Pă’ nu zisăşi să tac?
– Mă, ieşti nărod?
– Da, să trăiţ!
– Bravo, mă, aşa!
Şi iote aşa, mă fraţilor, numa d-eştia făcu Sucă-al meu!
Auz, odata iereau pe cîmp la instrucţiie şi zice suptlocotenentul:
– Aviaţiie inamică!
Ţoţ să culcară pe burtă, pin şanţuri.. pe supt tufişuri, ce mai, pe unde apucară. Numa Sucă stă-n picioare-n mijlocu cîmpului.
– Ostaş, tu nu te-adăposteşti?
– Pă’ sînt adăpostit, zice Sucă, sînt supt pom!
– Mă, unde vez tu pom, mă?
– Pă’ unde văzuşi matale avioane inamice?
Mă fraţilor, să-nebunească omu, auz! Să-nebunească, nu alta!
Alta dată, facu una şi mai nefacută.
Iereau iei toţ la instrucţiie şi le dete orden:
– Culcat! Scoateţ lopata şi faceţi-vă adăpost! Făcura toţ gropi şi să băgara-n iele.
– Acu, zice suptlocotenentul, încărcat armele!
– Să trăiţ, tovaraşe suptlocotenent, io nu găsasc puşca! zice Sucă.
– Ce vorba ie asta? Pă’ nu venişi cu puşca di la cazarmă?
– Ba da, să trăiţ!
– Şi-atuncea unde ie?
– Nu ştiu, fu aci şi nu mai ie!
Mă fraţilor, o căta fr’o două ceasuri tot plutonu, puşca nicăiri.
– Soldat, o-ncurcaş, zice ofitaru. Curtea marţială te mănîncă!
– Pă’ di ce? zice Sucă.
– Pentru că chierduşi puşca!
– Io? Cum o chierdui, o avusăi cu mine-aci!
– Şi unde ie?
– Nu ştiu, însamnă că mi-o fură careva.
– Cine mă? Nu vez ca nu sîntem decît noi pe tot cîmpu ăsta?
– Io vad, da’ nu văd puşca!
– Pă’ atunci ăl de ţ-o lua, ce făcu cu ia, o mîncă?
Mă fraţilor, într-un tîrziu, găsiră puşca. Unde crez că ierea?
Cum făcusă groapă Sucă al meu, coperisă puşca cu pămînt.
Mă, să supără ofiţaru, că zisă că dinadins făcu Sucă, ca să-şi bata joc de iel. Ce mai, îl băgă la arest.
Ee, da’ nu ieşi bine de-acolo şi facu alta.
S-apucă cu alt jurat de pretin al lui, cu care plecasă la armată-npreună, cu Saiche a lu Zăpăcitu, şi-ntr-o noapte întoarsără uşor patu în care dormea comandantu de grupă. Îl întoarsără cu capu la picioare, ştii?
Da’ omu săracu, avea patu lipit de părete şi ierea-nvăţat să să dea jos din pat pe partea dreaptă.
Sucă şi Saiche întoarsără patu, cum vă spusai, şi pi la miezul noptii, strigă Sucă o dată, cît îl ţinură bojogii:
– Alarmăăă!! Deşteptarea!
Comandantul de grupă, săracu, sări din pat la datorie, da’ sări drept în zid, ca iel ierea învăţat pe dreapta, cum vă spusăi.
Dete omu cu capu în zid, de-i trebuira fr’o trei sferturi de ceas, pe urmă, ca să să dezmeticească, că nu mai ştia pe ce lume ie. Fugea pin dormitor şi urla:
– Alarmăăă! Alarmăăă!
După ce să dezmetici, îl află pe Sucă, îl scoasă la raport şi-l băgă iar la arest pe fr’o zece zile!
Noi acas’ în timpul ăsta, ne miram di ce nu scrie băiatu?! Di ce n-o scri mititelu de iel? Ştii!
Da’ scrisă o dată, scrisă băiatu, scrisă!
Dragele mele,
Aflat despre mine ca sînt sănătos, ceia ce va doresc şi vouă, că la catanie ie bine şi frumos, ca sînt în acelaşi pluton cu Sucă şi dorm cu patu alături, cu care mă-nţălăg foarte bine. Sucă ie tot nărod cum îl ştiţ, da’ ie sănătos şi nu-i pasă, că de alminteri nici mie. Io cred că o să izbindesc să mă întorc gradat, Sucă nu cred că prea le face boacăne.
Cînd s-o limpezi vinu să-m trimeteţ şi mie fr’o trei chile şi să-i spuneţ lu nea Mărin să-i trimeată şi lu Sucă, că poate i-l dă majurului şi scapă şi iel, săracu, să mai doarmă-n pat, că de cînd a venit, ie aproape nedesfăcut, ca iel s-a mutat la arest. Aia ie!
Sănătate!
Al vostru
Sucă.
Mă fraţilor, dacă n-aş fi cunoscut scrisu, ca ie a lu Sucă, n-aş fi stiut ce ie cu a scrisoare. Las’ că şi aşa nu ieream mai lămurit!
Pe urmă aflarăm noi, că Saiche a lu Zăpăcitu, scrisasă acas’, şi Sucă louasă şi iel scrisoarea ca să aibă model, ştii? Da’ nărodu, să louasă cuvînt cu cuvînt dupe scrisoarea lu Saiche.
Altă dată, într-o noapte, cînd fu de platon, s-a-pucă şi udă toate obielele cu apă, că, ştii, cizmele iereau rînduite pe-nculoar cu obietele pe ele.
S-apucă Sucă, le udă şi deschisă geamurile. Cum iera iarnă, îngheţară obiectele zloi, nu alta!
Sa-ntîmplă că-n noaptea aia vru colonelul să scoată regimentu la aplicaţiie.
S-adună tot regimentu, numa plutonu lu Sucă, nu.
Pîn’ la urmă, să află pricina.
Cînd află colonelu că soldaţi nu să pot încălţa, că sînt obielele înghetate, că le-a udat plantonu, vru să-l cunoască personal.
Cînd îl văzu pe Sucă, să uită întîi frun ceas la iel, fără să zică o vorbă, că pe dinafară Sucă prea-ntreg, ştii?
– Ce-a fost în capu tău ostaş, cînd ai făcut asta?
– Nimic, să traiţ!
– Aşa cred şi io, zice colonelu. Acu ştii ce te-aşteaptă?
– Cam banui io.
– Ia pedepsaşte-te singur.
– Nu poci, zice Sucă.
– Di ce?
– Pen’ca nu poci să mă bat, singur, să trăiţ, şi io nu ştiu decît de bătaie.
– Pă’ di ce?
– Dacă aşa mă-nvăţară ai mei?!
– Or fi ştiut iei săracii ce fac, zisă colonelu şi-l bagă iar la arest.
Da’ săracu colonel, nu bănuia că o să mai aibă de-a face cu Sucă.
După fr’o trei luni, îi vine lu Sucă rîndu să stea de santinelă la poarta regimentului.
Vine majuru la iel şi-l întreabă:
– Mă-l văzuşi pe tovaraşu colonel?
– Nu-l văzui, dacă nu-l văzui, nu-l văzui! Ce mai, dacă nu-l văzui.
După o vreme, vine iar majuru:
– Mă, veni tovaraşu colonel?
– Nu veni, nu veni, dacă nu veni, nu veni!
– Mă, fii atent la mine-aci! Cînd o veni tovaraşu colonel, îmi dai de veste, c-altfel dracu te-a luat!
– Am înţeles, să trăiţ, cînd vine tovaraşu colonel, vă dau de ştire, c-altfel dracu m-a luat.
Peste frun ceas vine şi colonelu.
Da’ Sucă al meu, în loc să-i dea onoru, ştii, zice:
– Auz, tovaraşu colonel, vez c-o-ncurcaş! Te caută majuru de fr’o trei ceasuri, să vez ce-ţ face!
Mă fraţilor, înlemni săracu colonel. Om aproape de pensiie şi de cînd ierea iel militar, aşa putere de nărod nu văzusă!
Să gîndi, să suci, colonelu, şi pin’la urmă îl dete pe Sucă la bucătărie, la curăţat cartofi şi la arînjat mesale.
Făcu ş-acolo fr’o două de pomină!
Pusă sare în loc de za’ar în cafea şi za’ar în loc de sare în ciorbă. Uită cîrpa de şters oalele-n tocană şi cuţitu în aluatu de pîine, capela îi cazu în varza călită făcută pentru ofiţari.
Cînd dete un căpitan să bage furculiţa în varză, scoasă boneta lu Sucă.
Nenărocu lui fu că ierea iscălit pe capelă, cu creion clinuriu, d-ăla chimic.
E, asta le-ntrecu pe toate!
Să supărară rău şi-l trimisără la izamen, la doftori, să vadă ce-o fi-n capu lui.
Îl izaminară doftorii fr’o trei săptămîni. Îl ţinură supt observaţie şi pe urmă îi deteră un certificat pe care scria limpede:
„Soldatu Juvete Tănase Tănăsucă, zis Sucă, nu are nimic în cap, săracu! Iel nu ie vinovat de nimic, că nu ie cu ra voinţă. Iel ie narod şi atît! Recomandăm lăsarea la vatră ca inapt pentru sirviciu militar”.
Ş-aşa mă fraţilor, ne făcu Sucă de ruşine, că nici de armată nu fu bun.
Acu să plimbă mîndru pin sat, nu-i ajungi cu prajina la nas. Zice:
– Din tot neamu, io am gradu ăl mai mare!
– Ce grad, mă?
– Nărod la vatră, zice iel. Mai arată-mi unu şi-l mănînc.
Şi are dreptate. De unde să-i scot io încă unu ca iel? De unde să mai scot, un Sucă? Altu ca iel, bag samă, nici nu ezistă!

Opera Apartinand Amza Pellea | | Nici un Comentariu »

Un telefon discret

Autor : Toma Caragiu

Icoane pe sticlă… icoane… Aşa zic şi eu afacere… (formează la telefon)
– Alo Marcel?
– Da.
– Mişu la telefon… vorbesc de la un telefon public, sunt la Satu-Mare, scurt. Pot să-ţi procur nişte vestigii, ieftine…
– Ce măi?
– Nişte… reminiscenţe sticlă…
– Aha… Martini. Ia-mi şi mie câteva să…
– Da… numai la băutură ţi-e capu’. Am nişte racile domnule… racile. Chestii d-ălea care nu ne mai dezbărăm noi şi ne critică, le iau ieftin la prima mână.
– Aha, înţeleg, ca la mare…
– Da, da, nu înţelegi nimic. Ce am venit la Satu-Mare ca să iau ceasuri, ce eşti nebun?
– Eh, atunci?
– Vorbesc de la un telefon public.
– Ahh… şi te plouă acolo…
– Păi, nu plouă! Cum o să plouă…
– Ah, la Bucureşti plouă, rău de tot.
– Eh, da, da… observ că plouă pe banii mei.
– Păi spune, ce e?
– Păi cum sa-ţi explic?…
– Păi oricum.
– Marcel, tu crezi în cineva pe lumea asta?
– Cred, în Maricica.
– Eh, mi-ai luat de grijă, minune, minunea asta cu Maricica… Lasă-mă cu Maricica că-nebunesc! Marcel… pot să-ţi procur…
– Ei, ce?
– Păi asta e, ce… ce… Nişte vederi cu ramă de se pun ele în casă pe peretele de la răsărit.
– Eu pe peretele ăla pun frigiderul.
– Nu… eşti contra mea, eşti contra mea… eu ştiu unde pui tu frigiderul Marcel… Nu toţi oamenii pun frigiderul pe peretele ăla unde când intră cu botezul se duce drept acolo.
– Eh, în baie?…
– Eşti nebun! Cum o să intre cu busuiocul în baie, cap de rumeguş! Marcel, Marcelică… Mişu la telefon…
– Da măi, tu…
– Nu ştiu, eu nu-ţi cunosc părinţii dar despre tine am auzit c-ai fost premiant în liceu, fi atent la ce-ţi spun… Când zic Maramureş, tradiţie, artă, artă primitivă, tu la ce te gândeşti?
– Hmm… la Maricica…
– Lasă-mă doamne cu Maricica că-nebubesc!
– De ce să te las băi?! De ce să te las?! Mă iubeşte, o iubesc… de ce să te las?
– Marcel, fi atent Marcel că-ţi dau de-nţeles. Daca-aş zice luate-ar dracu’, ar fi păcat…
– Păi normal, ce ţi-am făcut?
– Şi nu pot să-l omor că-i departe… Marcel, fi atent. Zic Maramureş, tradiţie, ape, munţi… că mai ascultă vreo-unu… localnici peste tot, şi-n casă la câte-un localnic… la câte-un localnic în casă… eh, ce găseşti la un localnic în casă?
– Palincă…
– Dacă mai zici odata palincă te strâng de gât prin telefon!… Atâta şti, palincă şi Maricica! Mai bine erai mistic, înţelegi? Mistic! Mistic!!
– Păi nu sunt măi…
– Păi, puteam să am eu norocul ăsta? Dute la dracu’!
– Ba du-te tu la dracu’!
– Unde să mă duc eu Marcelică?
– La dracu’…
– Aha… hai că începi să intri pe drumul cel bun. Eşti pe-aproape Marcelică, pe-aproape, fi atent… unde să mă duc eu Marcelică?
– La dracu’…
– Aha! Eh, eu zic ceva invers…
– Aha… vrei să te împaci?
– Nu, vreau să te otrăvesc Marcel, vreau să… Fi atent Marcelică, fi atent, stai că te iau altfel. Fi atent că nu mai am decât doi polei. Ascultă, tu ai văzut la televizor serialul ăla cu unul care avea ceva pe cap?
– Da, Kojak…
– Omule, ăla n-avea nici păr, darămite…
– Mite ce?
– Mite… nu că poate să-nebunească omu’! Poate să-nebunească omu’! Ascultă Marcel, stai că te iau altfel, am găsit – Bucureştiul, Bucureştiul îl cunoşti, opera, opera şti unde e?
– Da.
– E, ce e vizavi de operă?
– Restaurantu’ Opera…
– Eram sigur… Ascultă consumator ramolit, dar lângă restaurant, alături, când o iei pe strada sfântul Elefterie, subliniez sfântul Elefterie, ce e?
– Un părculeţ…
– Bravo Marcel… bravo Marcelică, aşa este, un părculeţ, da aşa e. Şi când intri-n părculeţ… înţelegi? Eh, eu pot să-ţi procur…
– Castane…
– Asta este!… Asta este!… Castane! Uite de ce dau eu 200 de lei la telefon ca să te întreb pe tine dacă nu vrei să-ţi aduc castane de la Satu-Mare. Marcel urmăreşte-mă că nu mai am bani…
– Ce să te urmăresc, eu-s de la miliţie?…
– Marcel, Marcel stai, stai că te iau altfel… E ziua ta.
– Pe 29 mai.
– Când vrei tu…
– Nu e când vreau eu, ţi-arăt şi buletinul dacă vrei…
– Nu, te cred Marcelică, te cred, nu, nu trebuie să-mi arăţi, nu trebuie să-mi arăţi… eşti în elementul tău… Vin, Maricica alături, pe masă vin…
– Roşu…
– Roşu, roşu… cum vrei tu… de care bei tu. Tu închini un pahar. Fi atent… închini un pahar de vin!
– Da.
– Zi mă închin!!
– Da domne, ce mare lucru?
– Îmi vine rău… îmi vine rău! E complet idiot, e idiot complet… Marcel, Marcel, stai că te iau altfel. Nu ai vin…
– Cum să n-am eu?! De ce să n-am eu, bă, vin?!
– Ho stai! Stai, presupunem că n-ai vin, na!
– Păi am bere…
– Nai nici bere! N-ai nimic lacomule! N-ai nici bere, nici vin, nimic! Nici un fel de băutură şi Maricica a fugit cu unu-n provincie… Tu nu te rogi să-i calce tramvaiul?
– Numa’ pe el…
– Normal… Eh, şi cum te rogi?
– Călca-l-ar tramvaiul…
– Răule! Răule! Si nu-l calcă… renunţi?
– Nu…
– E, ce zici? Cum te rogi tu?
– Arde-l-ar focul…
– Păi nu e frumos…
– Da, da’ s-o ia pe Maricia e frumos?
– Păi nu e, nu e… şi atuncea tu zici – dă Doamne! Doamne să-l calce tramvaiul! Zi!
– Să-l calce…
– Să te calce pe tine de idiot!… Zi după mine! Dă…
– Dă…
– Doamne…
– Doamne…
– Stop!! Stop!!! Aici am vrut s-ajung. Am nişte poze cu omu’…
– Cum adică, tu şti cu cine-a fugit Maricica şi mi-ai ascuns…
– Eşti nebun… eşti nebun. Am poze cu ălălaltul, cu…
– Da’ ce sunt doi?
– Unul singur… celălalt… singuru’! singurul!…
– Da, ce să zic, mare lucru să ai poza mea…
– Da, bravo Marcel, bravo Marcel, va să zică tu eşti un Dumnezeu…
– Da, sunt…
– Bine! Bine! Atunci făţi icoane pe sticlă la Foto Buzeşti să vezi dacă ţi le cumpără cineva. Marcel, alo Marcel? Marcel?? Na, că s-a-ntrerupt. Tocmai acuma când plecaseră şi ăştia din jur. Marcel?? (bate în telefon, apoi formează din nou) Alo? Alo? Mişu! Mişu! Cum care Mişu? Mişu Mateiescu, Oraca, colegul tău. Marcel? Marcel, fi atent că pot să vorbesc c-au plecat toţi. Vreau să-ţi procur nişte icoane vechi pe sticlă. Marcel? Nu e Marcel? Nu e casa Marcel? Nu e o casă? Da’ ce e?… Tovaraşul ofiţer… vă rog să mă iertaţi… am greşit!…
CU: Toma Caragiu, Octavian Cotescu
TEXT: Petre Bărbulescu Conti

Opera Apartinand Toma Caragiu | | Nici un Comentariu »

Toma cu cimpoiul

Autor : Toma Caragiu
Aho, aho copii şi fraţi, staţi puţin şi m-ascultaţi.
Mai lăsaţi paharele, nu schimbaţi canalele,
Şi pe unu şi pe doi cântă Toma din cimpoi.
 
Cum de ce am venit cu cimpoiul? Păi buhaiurile sunt ocupate cu pluguşorul şi pe urmă mi-a spus mie cineva că e bun şi cimpoiul. Colinzi cu el, mai pe aici, mai prin turnee, şi colo, şi dincolo. E mult mai avantajos decât cu ONT-ul că nu pleci pe banii tăi. Cu cimpoiul pleci prin virament. Si dacă mai schimbi acolo nişte bemol peste diurnă, poţi să-ţi aduci şi cutie pentru cimpoi – Opel.
 
Ai cimpoi, ajungi urgent din piaţa chibrit într-o piaţă persană. N-ai cimpoi, tot pe loc, tot pe loc, tot pe loc, pe loc, pe loc. Tu cu strigatul, alţii cu plecatul…
 
M-am gândit să m-apuc să compun la cimpoi şi muzică uşoară, o basanova pentru cimpoi şi Dan Spătaru. Şi dacă ia premiu la Mamaia, ce mă fac? Nu mă bag, nu… Nu-i de mine. Găsesc eu mai bine patru sau cinci colegi cimpoieri cu părul până peste burduf şi fac o formaţie, „The Cimpoy”, cu „y”. Cimpoaie electrice cu reclamă la telepublicitate! Astă seară la Savoi concertează „The Cimpoy”! Dacă ne vede şi un regizor de film, coproducţia e gata. „Angelica şi cimpoiul”, premiul Oscar pentru cel mai bun cimpoier eastman color al anului.
 
Ei şi… Nu, nu… Mai bine găsesc o rimă la cimpoi şi fac poezie modernă: „Angoasa cimpoiului, versuri albe şi negre. Optzeci de rime absconse pe cap de locuitor, volumul fluviu.” Şi dacă găsesc un afluent la o editură ne vărsăm în marea fondului literar şi toate drumurile trec pe la cec.
 
Bun, bun… Ce bine e, când cineva, acolo sus, te iubeşte. Uite, o colegă de-a mea, tot colindătoare, a sorcovit un tovarăş care dă domn o doamne, aprobări pentru diverse şi i-a dat: trei mere în plus la încadrare, nuci şi o butelie direct din deposit, covrigi şi cizme muşchetari din import, şi o portocală pe care să o culeagă de la faţa locului cu delegaţie de serviciu. Că şi ea săraca de urat i-a tot urat, până când s-a înserat şi-au cântat în cor, ei doi, această noapte e pentru noi, versul doi, solo cimpoi…
CU: Toma Caragiu, Ion Lăceanu
TEXT: Dan Mihăescu, Grigore Pop

Opera Apartinand Toma Caragiu | | Nici un Comentariu »

Toma şi baletul

Autor : Toma Caragiu
Eu nu sunt de acord cu umoristul care a spus că baletul este o artă călcată în picioare. Foarte multe spectacole umoristice se sprijină pe picioarele balerinelor. De pildă, aici în spectacolul nostru am invitat douăzeci de balerine, înalte, frumoase, blonde. Dar cum lui maestrul coregraf îi plăceau brunele am ales mai cărunte aşa cum ne-a sfătuit soţia regizorului.
 
În ceea ce priveşte înălţimea am fost unanim de acord, toate erau înalte. În afară de nepoata scenaristului care erea prea scundă. Ş-atunci, cu toate că-l iubim foarte mult pe scenarist, am lăsat-o pe nepoată-sa şi le-am schimbat pe toate celelalte nouăsprăzece.
 
Ne-am sfătuit cum să le îmbrăcăm. Operatorul a propus costume cu pene de struţ a la Moulin Rouge, pe care să le achiziţioneze personal din import… ţările… A stat trei luni cu diurnă în fulgi vest şi a adus o tonă de plummes. Plummes, pene de raţă calitatea a doua care le putem lua prin virament de la Crevedia.
 
Cu pălăriile a fost mult mai simplu, s-au propus pălării Madame du Pompadour. Dar a venit şeful serviciului personal care s-a interesat foarte discret în ce relaţii sunt eu cu Madame du Pompadour şi dacă ştiu că ea a fost şi cu… Bine, zic eu, dar ce treabă am eu cu Ludovig al XV-lea? Aşa că din proprie iniţiativă a spus să lăsăm balerinele aşa cum sunt ele cu capul gol.
 
Problema rochilor n-a fost o problemă. Decolteul… Că cine urmăreşte decolteul nu mai urmăreşte textul. Aşa c-am luat măsuri, le-am acoperit şi pe ele, şi avem şi noi acoperire. Astfel ne-am orientat spre rochia lungă de seară unde nimeni n-a avut nici o obiecţie în afara pompierului de serviciu, care a cerut să se consemneze în procesul verbal că rochia lungă de seară îngreunează fuga în caz de incendiu şi dacă este călcată pe coadă creează panică. El a cerut ca fiecare dansatoare să fie dotată cu o pelerină, din foaie de cort, solidă, comodă – toporişcă, găletuţă cu nisip şi cască de protecţie. Scenograful s-a opus categoric, a răspuns că el răspunde de costume. În consecinţă s-a renunţat la toporişcă şi s-au cumpărat târnăcoape.
CU: Toma Caragiu
TEXT: Dan Mihăescu, Grigore Pop

Opera Apartinand Toma Caragiu | | Nici un Comentariu »

Lanţul slăbiciunilor

Autor : I. L. Caragiale
Am şi eu o slăbiciune şi eu sunt om! dorinţele graţioasei mele prietene domnisoara Mari Popescu sunt pentru mine porunci, la cari mă supun cu atât mai bucuros cu cât văd că prietena mea nu abuzează niciodată de influenţa nemărginită ce ştie bine că exercită asupră-mi… De astă dată, ce mare lucru-mi cere?
 
„Stimate amice,
Ştiu ce prieten eşti cu profesorul Costică Ionescu şi cât nu e în stare să-ţi refuze o rugăminte. Mă-ndatorezi până-n suflet dacă obţii de la el pentru elevul Mitică Georgescu din clasa IV liceul X… la latină nota 7, fără de care, băiatul, care mi-e rudă de aproape, rămâne şi anul acesta repetent, ceea ce ar fi o mare nenorocire pentru familia lui – o familie dintre cele mai bune – şi pentru mine o mare mâhnire.
Cu cele mai afectuoase salutări, a dumitale bună prietenă,
Mari Popescu.”
 
A! irezistibilă graţie, cum ştii de frumos să porunceşti! Şi ce bine s-a nemerit! Ionescu are şi el o slăbiciune, şi el e om! ţine la mine şi nu e în stare să mă refuze. Repede mă arunc într-o birje şi alerg la Ionescu, profesorul de latineşte.
– Dragă Costică, viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o chestiune care mă interesează în aşa grad, încât dacă n-aş fi pe deplin convins că tu, care mi-ai dovedit totdeauna, fără să dezminţi niciodată o afecţiune, ce pot zice că la rândul meu… în fine…
– În fine – zice Ionescu – am înţeles… Nu trebuia să mă iei aşa departe. Vii să mă rogi pentru vreo loază de elev de-ai mei.
– Nu e loază, Costică; e un băiat dintr-o familie dintre cele mai bune: mi-e rudă.
– Cine ştie ce leneş, ce dobitoc!
– Nu-i adevărat, dragă Costică; este un băiat prea cumsecade… Să nu mă laşi!… Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o chestiune…
– Ei, lasă astea! ştii că ţiu la tine; ce mai încap între noi astfel de fraze banale?… Ce notă vrei să-i dau pârlitului tău de protejat?
– 7, dragă Costică!…
– Apoi, dacă n-o fi ştiind nimic animalul!
– Ei, acuma şi tu! zi că nu ştie; parcă el o să fie cel dintâi şi cel de pe urmă care să treacă fără să ştie… Te rog, dragă Costică! dacă rămâne băiatul repetent încă un an, e o nenorocire pentru familia lui – o familie dintre cele mai bune – şi pentru mine o mare mâhnire…
– A! irezistibilă milogeală prietenească! zice Costică; ce bine ştii tu să porunceşti! Aide! să-ţi fac hatârul şi de data asta… să-i dau nepricopsitului 7.
– Merci, dragă Costică, mare pomană-ţi faci!
– Cum îl cheamă?
Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari Popescu. Nu e… Zic lui Costică:
– Un moment!…
Şi ies ca din puşcă, sar în birjă şi alerg acasă… Acasă, scrisorica nicăieri… Fuga la d-ra Popescu.
– Prea-graţioasa mea prietenă, lucrul merge bine; am obţinut de la profesor nota dorită; decât, acuma am nevoie să ştiu numele protejatului matale… Cum îl cheamă pe tânărul?
– Ţi-am scris numele în scrisoarea mea.
– Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă printre alte hârtii, şi lucru este urgent: ca să nu pierd vremea căutând-o, am venit la d-ta… Cum îl cheamă?
– Zău, nu mai ţiu minte, zice drăgălaşa mea amică; pentru că drept să-ţi spun, madam Preotescu, o bună prietină a mea, la care ţiu foarte mult – nu sunt în stare să-i refuz nimica – m-a rugat să-ţi scriu, că ştie că ţii foarte mult la mine şi nu mă refuzi niciodată, şi eşti prieten cu d. profesor Costică Ionescu, care ţine foarte mult la d-ta şi nu e-n stare să-ţi refuze nimic.
– Atunci, ce e de făcut? zic.
– Du-te d-ta la madam Preotescu şi întreab-o cum îl cheamă pe băiatul pe care mi l-a recomandat ca să ţi-l recomand d-tale.
– Sărut mânuşiţele.
Şi alerg la Preoteasca… Zic:
– Madam Preotescu, uite la ce am venit să vă deranjez: aţi recomandat amicei mele d-rei Mari Popescu pe un tânăr, să mi-l recomande mie, să-l recomand amicului meu Costică Ionescu, profesorul…
– Da.
– Ei! cum îl cheamă?
– Nu ţi-a scris Mari?
– Ba da, dar am rătăcit scrisoarea, şi d-ra Popescu a uitat cum îl cheamă şi m-a trimis să-mi spuneţi dv.
– Eu… drept să-ţi spun… nu mai mi-aduc aminte, pentru că i-am avut numele pe o însemnărică, pe care am lăsat-o la Mari; dar putem afla de la Diaconeasca – şade aci aproape – ea m-a rugat, că ştie cât ţine Mari la mine şi d-ta nu refuzi nimic lui Mari şi d. Costică Ionescu profesorul pe d-ta nu te refuză niciodată.
– Atunci – zic – cum facem?
– Stai niţel, să trimit să cheme pe Diaconeasca; este aci alături.
N-aştept mult. Madam Diaconescu vine. Dar, fatalitate! şi dumneaei se află în aceeaşi necunoştinţă despre numele junelui nostru protejat: însemnărica i-a dat-o amicei sale madam Preotescu.
– Ce-i de făcut?
– Aleargă la Iconomeasca!
Alerg la Iconomeasca… De acolo, la Sachelăreasca… Pe urmă la Piscupeasca… în sfârşit, am dat de izvor… Tânărul este nepoţelul lu’ madam Piscupescu, băiatul surioarei dumneaei, al lu’ madam Dăscălescu: Mitică Dăscălescu.
Nimic nu refuzăm – madam Piscupescu lu’ madam Dăscălescu, madam Sachelărescu lu’ madam Piscupescu, madam Iconomescu lu’ madam Sachelărescu, madam Diaconescu lu’ madam Iconomescu, madam Preotescu lu’ madam Diaconescu, d-ra Popescu lu’ madam Preotescu, eu d-rii Popescu, şi mie amicul Costică Ionescu… Alerg la Costică Ionescu.
– Dragă Costică, să nu mă laşi… Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi, ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment…
– Lasă, omule, fleacurile…
– Să-i dai nota 7, cum mi-ai promis…
– Cui, frate?
– Lui Mitică Dăscălescu.
– Mitică Dăscălescu!… Nu ţiu minte să am vreun şcolar cu aşa nume.
– Nu se poate!
– Să vedem…
Şi se uită în cataloage.
– Nu; n-am nici unul Mitică Dăscălescu, în cursul inferior; ai făcut confuzie; trebuie să fie în cursul superior.
Alerg… de astă data drept la madam Piscupescu.
– Madam Piscupescu, de ce clasă dă examen nepoţelul matale?
– De clasa VI.
– A! zic eu… Bine.
Şi dau fuga-napoi la Ionescu; zic:
– E în clasa VI Mitică Dăscălescu al meu.
– Atunci nu e la mine, e la Georgescu; îl cunoşti pe Georgescu?
– Nu. Tu nu-l cunosti? ţi-e coleg.
– Ba da, ţine foarte mult la mine, nu e-n stare să-mi refuze nimic.
– Atunci – zic eu – mă rog ţie, nu mă lăsa!… ştiu că pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit…
– Iar?… eşti cu birja… hai de mă du degrabă la Georgescu.
– Haide.
Ajungem… Aştept în birje pe Ionescu. Peste câteva momente iacătă-l.
– Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont; dacă mai întârziam un sfert de ceas, până la două, mergea cu cataloagele la şcoală şi trecea notele în matriculă: protejatul tău avea un 3.
– Şi acum?
– Are 7.
Uite-te – am gândit eu – ce va să zică o întârziere de câteva minute; cum poate nenoroci pe un tânăr! Rămânea Mitică Dăscălescu iar repetent, cu toate că ţine la el atâta mamită-sa Dăscăleasca, la care ţine Piscupeasca, la care ţine Sachelăreasca, la care ţine Iconomeasca, la care ţine Diaconeasca, la care ţine Preoteasca, la care ţine mult graţioasa Popeasca, la care ţiu foarte mult eu, la care…

„Moftul român”, 1901, 24 iunie; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri (1908)

Opera Apartinand I. L. Caragiale | | Nici un Comentariu »

Fabulă

Autor : Toma Caragiu

(sună telefonul)
– Da… da eu… eu da… ce faci? Parcă l-am chemat pe Mateiaş. Bine, bine…
(intră Mateiaş)
– Să trăiţi.
– Noroc Mateiaş! Ce faci? Îmi pare bine că te văd. Ia loc… ia loc… Mateiaşule, Mateiaşule… Cum îţi merge?
– Bine.
– Bine.
– Bine, să trăiţi.
– Eh… eşti mulţumit la noi.
– Păi se poate, cum să nu fiu? La noi în intreprindere toată lumea este mulţumită.
– Toată lumea…
– Toată lumea…
– Toată lumea, da… Câştigi bine?
– Bine, dar e loc şi pentru mai bine.
– Este, este! Văd că te descurci aşa… scri şi la presa locală.
– Ah, încerc şi eu, amator ştiţi…
– Amator?… Eşti, cum le spune ăstora… satiric.
– Mai mult sau mai puţin.
– Da, e na… satira e o armă, nu?
– Păi da, e.
– Este… şi dumneata tragi!…
– Nu trag. Cum o să trag?…
– Cum nu tragi, dar ce faci?
– Scriu…
– Scri… dar tragi… tragi, tragi, că de-aia e armă!… Spune mă maestre mă, de unde îţi alegi dumneata subiectele, de unde te inspiri, din viaţă nu?
– Păi da… viaţa e sursa.
– Da… viaţa e sursa, viaţa, aşa este… Uite să citim ce ai publicat dumneata ieri, fabula asta care a apărut… Aicea scrie aşa: elefantul, vrăbiuţa plus bursucul şi maimuţa, muncesc cu aprindere, la o intreprindere. La ce intreprindere?
– Una imaginară… e fabulă.
– Fabulă, fabulă măi maestre mă, dar unde baţi cu ea aşa?…
– Nu bat nicăieri.
– Nu baţi?
– Sigur că nu bat.
– Păi scrie aicea – vrăbiuţa e secretară, frumuşică şi sprinţară, iar director elefantul, care face pe… pe…
– Verbantul… n-am găsit altă rimă, să trăiţi.
– Dar parcă nu spuneai că scri aşa din imaginaţie, că viaţa e sursa…
– Da, e… e…
– E… dar de viaţa cui te legi dumneata? Cine este elefantul şi cine este vrăbiuţa? Hmm?!
(intră secretara)
– V-am adus mapa, la semnat.
– Multumesc… Vrăbuiţa, eh?
– Vai, dar cum pot să-mi permit să fac…
– Păi de ce nu poţi să-ţi permiţi dacă e fabulă, eh? Şi dacă ea e vrăbiuţa… atunci eu… eu cine sunt?…
– Vă dau cuvântul meu că…
– Vai, stai, stai, stai… tovarăşul Mateiaş, stai să mai citim… Elefantul a avut de dat un raport cum a lucrat, câte alune avea în plan, câte a cules pe an, fildeş cât a folosit, cât a economisit… însă tot ce a raportat era binişor… binişor… umflat. Umflat nu cu pompa, ci cu… cu…
– Trompa… n-am găsit altă rimă.
– N-ai găsit altă rimă… da, da, da… în schimb dincolo ai găsit, i-auzi… să nu cadă-n disgraţie şi să ia o deco… o deco ce?
– Vă dau cuvântul meu că nici nu m-am…
– Da!… Lasă măi!… Îţi găsesc şi eu dumitale o rimă: foaie verde, drum de fier, mite paşte un trans… trans…
– …plant!
– Ha, ha! Nu, nu, nu un transplant – un transfer. D’neata ai auzit de Vinţul de Sus?
– …
– E, n-ai auzit dar o să faci fabule la Vinţul de Jos. Hai să citim mai departe…
– Mai departe de Vinţul de Jos?
– Nu, mai departe ce scrie aici… Vrabia dactilografă, a făcut o mică gafă. De la poartă a ciripit unui vechi şi drag iubit, un bursuc cu părul rar… un bursuc cu părul rar, din serviciul financiar, dar bursucul ameninţă că dă totul în şedinţă, poate un tigru o să apară din pădurea tutelară, bursucul aruncă bomba, şi elefantul îşi pierde… ce-şi pierde elefantul?
– Trompa… n-am găsit altă rimă.
– N-ai găsit… mă rog, mă rog, mă rog… să zicem că noi nu ştim cine este elefantul şi că nici nu ne interesează. Nu, nu ne interesează… Dar cine e bursucul?
– Unu imaginar, unu care trăieşte în pădure…
– Cum mă maestre mă? Cum mă maestre?… Lucrează la serviciul financiar şi trăieşte-n pădure… Cine te crede asta? Pe cine prosteşti dumneata?! Las c-aflăm noi! Aflăm noi imediat!!
(sună soneria, intră secretara)
– M-aţi sunat?
– Da… fi drăguţă tovarăşa vrăbiuţă… eh, tovarăşa secretară şi cheamă la mine pe tovarăşul bursucul.
– Pe cine?
– Las’ că şti dumneata. Bursucul cu părul rar din serviciul financiar.
– Nu cunosc nici un bursuc.
– Unu vechi, vechi drag şi iubit, care i-ai ciripit, bursucul care aruncă bomba ca să-mi taie mie…
– Trompa…
– Trompa, da… n-ai găsit altă rimă, da, da… n-ai găsit… cine-i bursucul?
– Eu n-am ciripit nimic.
– Cheamă-i la mine pe toţi de la financiar… văd eu care are părul rar!
(intră trei bărbaţi cu părul rar)
– Să trăiţi…
– Să trăiţi…
– Să trăiţi…
– V-am invitat la o… discuţie amicală… este aicea şi prietenul meu Mateiaş.
– Să trăiţi…
– Dar spuneţi-mi vă rog aşa… când discutaţi aşa între dumneavoastră, dar sincer nu… ce porecle vă daţi? Uite, de exemplu, mie mi se spune elefantul, este Mateiaş?
– N-am găsit altă…
– N-ai găsit altă rimă, da… Vouă cum vă zice?
– Ştiţi… când glumim, că mai glumim şi noi…
– Dar numai în pauza de masă…
– El îmi zice mie…
– Cum?
– Bursucul!
– Pentru că şi el îmi spune mie…
– Cum?
– Bursucul!
– Dar câţi bursuci sunteţi la servicul financiar?!
– Noi trei şi o bursucă la caserie…
– Păi bine mă maestre mă… de ce n-ai scris şi dumneata o fabulă mai clară… cum e boul şi viţelul. Ştiam cine-i boul, ştiam cine-i viţelul… ce mă fac eu cu atâţia bursuci pe capul meu?
– N-am găsit altă…
– N-ai găsit altă rimă!! Vă salut!
– Să trăiţi…
– Vă salut!!
– Să trăiţi…
(sună soneria)
– Da… da… am înţeles, e bine… adică numai bine, sigur, sigur… o să vă aşteptăm cu plăcere, cu plăcere. Am aflat cine-i bursucul, în schimb vine tigrul de la pădurea tutelară, bursucul care aruncă bomba, ca să-mi taie mie…
– Trompa…
– E bună rimă, e rimă bună! E foarte…
CU: Toma Caragiu, Mircea Diaconu, Paula Rădulescu, Marius Pepino, Mihai Stoenescu
TEXT: Dan Mihăescu, Grigore Pop, Octavian Sava, Aurel Felea

Opera Apartinand Toma Caragiu | | Nici un Comentariu »

O noapte furtunoasă – Actul I

Autor : I. L. Caragiale

O noapte furtunoasă (1879)

PERSOANELE:

JUPÂN DUMITRACHE TITIRCĂ INIMĂ-REA, cherestegiu, căpitan în garda civică

NAE IPINGESCU, ipistat, amic politic al căpitanului

CHIRIAC, tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache, sergent în gardă

SPIRIDON, băiat pe procopseală în casa lui Titircă

RICĂ VENTURIANO, arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept şi publicist

VETA, consoarta lui Jupân Dumitrache

ZIŢA, sora ei

În Bucureşti, la Dumitrache

ACTUL I
(O odaie de mahala. Uşă în fund dând în sala de intrare; de amândouă părţile uşii din fund, câte o fereastră. Mobile de lemn şi paie. La stânga, în planul întâi şi-n planul din fund câte o uşă; în dreapta, pe planul al doilea altă uşă. În dreapta în fund, răzemată de fereastră, o puşcă de gardist cu spanga atârnată lângă ea.)

SCENA I
Jupân Dumitrache, în haine de căpitan de gardă fără sabie, şi Nae Ipingescu
Jupân Dumitrache: (urmând o vorbă începută) Iaca, nişte papugii… nişte scârţa-scârţa pe hârtie! ‘I ştim noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri… şi seara… se gătesc frumos şi umblă după nevestele oamenilor să le facă cu ochiul. N-ai să mai ieşi cu o femeie pe uliţă, că se ia bagabonţii laie după dumneata. Un ăla… un prăpădit de amploiat, n-are chiară în pungă şi se ţine după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule!

Ipingescu: Nu se ia după toate, Jupân Dumitrache; după cum e şi femeia: dacă trage la ei cu coada ochiului şi face fasoane, vezi bine! bagabonţii atât aşteaptă.

Jupân Dumitrache: Ba să am pardon! Ştiu eu ce vrei dumneata să zici… Dar nevastă-mea nu­i d-alea, domnule.

Ipingescu: Vai de mine! Jupân Dumitrache, adică, gândeşti că am vrut pentru ca să-ţi fac un atac? Îmi pare rău!

Jupân Dumitrache: Nu, nene Nae; dar vreau să zic adică că nevasta mea nu-i d-alea cum ziseşi, şi iaca, după mine de ce s-a luat?

Ipingescu: S-a luat bagabonţii şi după dumneata?

Jupân Dumitrache: S-a luat şi se ia…

Ipingescu: Şi cum eşti dumneata!…

Jupân Dumitrache: Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist…

Ipingescu: Rezon!

Jupân Dumitrache: Apoi să ştiu de bine că intru în cremenal! Să mai văz eu numai că se ţine bagabontul după mine, lasă-l…

Ipingescu: Cara bagabont?

Jupân Dumitrache: Ei! iaca… un bagabont! de unde-l cunosc eu?

Ipingescu: Apoi, dacă nu-l cunoşti, de unde ştii că-i bagabont?

Jupân Dumitrache: Asta-i Una vorbim şi başca ne-nţelegem. Dar de! ai dreptul; nu ştii ce mi s-a întâmplat, nu ştii cum mă fierbe el pe mine de două săptămâni de zile… Nu că mi-e frică de ceva, adică de nevastă-mea… să nu…

Ipingescu: ‘Aida de! Coana Veta! Mie-mi spui? n-o ştiu eu?…

Jupân Dumitrache: Nu că mi-e frică… dar am ambiţ, domnule; când e vorba la o adică de onoarea mea de familist…

Ipingescu: Rezon!

Jupân Dumitrache: Bagabontul…

Ipingescu: Că bine zici! începuseşi să-mi spui istoria.

Jupân Dumitrache: Stai s-o iau de la cap.

Ipingescu: Stau.

Jupân Dumitrache: Ştii dumneata că la lăsata secului am mers la grădină la „Iunion”; erau eu, consoarta mea şi cumnată-mea Ziţa. Ne punem la o masă, ca să vedem şi noi comediile alea de le joacă Ionescu. Trece aşa preţ ca la un sfert de ceas, şi numai ce mă pomenesc cu un ăla, cu un bagabont de amploiat…

Ipingescu: De unde ştii că era amploiat?

Jupân Dumitrache: După port nu semăna a fi negustor. Mă pomenesc că vine şi se pune la altă masă alături, cu faţa spre masa noastră şi cu spatele la comedie. Şade rezemat într-un peş, şade, şade, şade, şi se uită lung şi galiş la cocoane, se uită, se… Eu, cum m-a făcut Dumnezeu cu ambiţ, mă scol ca să plecăm; cocoanele nu! că să mai şedem, că încă nu s-a isprăvit comedia. Încep să mă-ncruntez la bagabontul şi mai că-mi venea să-l cârpesc, dar mi-era ruşine de lumne; eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine… Mai mă uit eu încolo, mai mă fac că nu mă sinchisesc de el… bagabontul cu ochii zgâiţi la cocoane; ba încă-şi pune şi ochilarii pe nas. Tii! frata Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea ochilarii din ochi şi giubenul din cap, de auzea câinii din Giurgiu.

Ipingescu: Rezon!

Jupân Dumitrache: În sfârşit, se isprăveşte comedia. Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală şi dumnealui. Plecăm noi, pleacă şi dumnealui după noi. Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu le ruşinez. Ştii cum e Veta mea,… ruşinoasă.

Ipingescu: Mie-mi spui? n-o ştiu eu?… Ei?

Jupân Dumitrache: Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieşim pe Podul-de-pământ, – papugiul cât colea după noi; ieşim în dosul Agiei, – coate-goale după noi; ajungem la Sfântul Ilie în Gorgani, – moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament, – maţe-fripte după noi… Eu trăgeam cu coada ochiului… fierbeam în mine, dar nu vream să spui cocoanelor…

Ipingescu: Rezon! ca să nu le ruşinezi.

Jupân Dumitrache: Ştii cum e Veta mea…

Ipingescu: Ruşinoasă, mie-mi spui?

Jupân Dumitrache: Când apucăm de la Stabilament în sus, mă uit înapoi cu coada ochiului şi nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar… mă iertase bagabontul.

Ipingescu: Jupân Dumitrache, adică să am pardon de impresie, eu gândesc că numa’ ţi-ai făcut spaimă degeaba. Poate că omul o fi şezând prin partea locului, pe Dealul Spirii. Ei! a venit şi el la grădină ca şi dumneavoastră, a stat şi el până la isprăvitul comediei, şi s-a nemerit să apucaţi tot pe-un drum ca să vă înturnaţi la domiciliu. El a rămas la al lui şi dumneavoastră aţi mers înainte.

Jupân Dumitrache: Aşa am crezut şi eu întâi, dar stai să vezi!… A trecut după aia o săptămână la mijloc. Îmi ca şi uitasem eu de istoria bagabondului; gândeam şi eu: poate c-o fi stâng coate-goale prin partea locului, – bunioară vorba dumitale. Aşa, zice cumnată-mea ieri: „Nene, hai deseară la „Iunion” la Ionescu!” Cum auzii eu de „Iunion”, mă făcui verde la faţă. „Ce să mai căutăm la comediile alea nemţeşti, nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimica; mai bine punem banii în buzunarul ălălalt şi zicem că ne-am dus.” – „‘Aide, nene, zău! parol! să n-ai parte de mine şi de Veta!” Ei! când am auzit aşa vorbă mare, n-am putut pentru ca s-o tratez cu refuz.

Ipingescu: Rezon!

Jupân Dumitrache: Ei! haide!… dar unde mă gândeam eu că o să mi se întâmple un aşa ceva. Ne ducem. Şedem la o masă mai la o parte; şedem cât şedem, şi începe comedia. Nu ştiu cum mă-ntorc cu ochii înapoi, şi pe cine gândeşti că văz la masa de la spate?…

Ipingescu: Pe bagabontul…

Jupân Dumitrache: Pe coate-goale, domnule, pe moftangiul, pe maţe-fripte, domnule! Fir-ai al dracului de pungaş!… Bagabontul, nene, cu sticlele-n ochi, cu giubenul în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă. Cum m-a văzut, – că trebuie să fi fost schimbat la faţă, cum sunt eu când mă necăjesc (îşi mângâie favoritele) – cum m-a văzut, a sfeclit-o… A întorsc capu-ncolo şi a început să bea din ţigară ştii aşa, niznai. Dar mă trăgea cu coada ochiului. Mă-ntorc eu iar la loc şi mă fac că mă uit la comedii, se-ntoarce şi bagabontul iar cu ochii la cocoane!… mă it iar la el, iar se-ntoarce-ncolo;… mă-ntorc iar la comedii, iar se uită la cocoane;… mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo; mă-ntorc iar comedii…

Ipingescu: Iar se uită la cocoane…

Jupân Dumitrache: Ei! iac-aşa m-a fiert fără apă toată seara…

Ipingescu: În sfârşit?

Jupân Dumitrache: În sfârşit… plecăm; coate-goale după noi. Era să mă-ntorc în poarta „Iunionului”, să-i zic numa’: „Ce pofteşti, mă musiu?” şi să-l şi umflu; dar ştii, am ambiţ; m-am gândit: eu negustor… să mă pui în poblic cu un bagabont ca ăla, nu face…

Ipingescu: Rezon!… Ei! pe urmă?

Jupân Dumitrache: Pe urmă s-a ţinut iar gaie după mine.

Ipingescu: Până la Stabilament…

Jupân Dumitrache: Da, până la Stabilament! S-a ţinut după mine până la răscruci, ştii, unde vrei s-apuci spre cazarmă. Ce ziceam eu? „Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina şi lasă!” Aveam de gând să intru cu cocoanele în casă, să trimit repede pe Chiriac pe poarta de din dos pe maidan să-i iasă înainte, şi eu să-l iau pe la spate,… să-l apucăm la mijloc pentru ca să-l întreb: „Ce pofteşti, mă musiu?” şi să-l şi umflu!… Şi dacă nu-i ajungea, să-mi tai mie favuridele! (îşi mângâie favoritele)

Ipingescu: Ei! dacă nu-i ajungea, despărţirea e aproape; să fi poftit la mine la despărţire cu lăcrămaţie, că-i împlineam eu cât i mai lipsea.

Jupân Dumitrache: A avut noroc! mare noroc a avut bagabontul; a scăpat!

Ipingescu: Iii! păcat… Cum?

Jupân Dumitrache: Când am trecut eu de răscruci cu coaoene, şi bagabontul era să intre după noi în uliţă, a ieşit haita de câini de la maiorul din colţ, şi i-a tăiat drumul lui coate-goale. Am lăsat pe Ziţa acasă, m-am suit degrab cu Veta sus, am trimis pe Chiriac repede pe maidan, eu i-am ieşit înainte peste uluci tocmai pe la prăvălia lui Bursuc; dar… geaba! până să ieşim noi, fugise bagabontul!

(Se aude glasul lui Chiriac, strigând afară: „Spiridoane! Spiridoane!”)

Ipingescu: Iacătă vine Chiriac. Să n-auză.

Jupân Dumitrache: Aş! de el nu mă sfiesc. La din contra, el ştie toată istoria, i-am spus-o de la început… Atâta om de încredere am… Băiat bun!… ţine la onoarea mea de familist. Dacă nu l-aş fi avut pe el, mi-ar fi mers treaba greu. Eu, ştii, cu negustoria, mai mergi colo, mai du-te dincolo, mă rog, ca omul cu daraveri, toată ziua trebuie să lipsesc de-acasă. Pe de altă parte, ce să-ţi spui! am ambiţ, ţiu când e vorba la o adică la onoarea mea de familist. De! când lipsesc eu de-acasă, cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul! N-am ce zice! onorabil băiat! De-aia m-am hotărât şi eu, cum m-oi vedea la un fel cu meremetul caselor, îl fac tovarăş la parte şi-l şi însor!

Ipingescu: Da’… coana Veta ce zice?

Jupân Dumitrache: Consoarta mea?… Ce să zică?… De! ca muierea… mai ursuză. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are ea la ochi buni pe Chiriac; dar – ştii cum m-a făcut Dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atitica din al meu, – i-am zis pe şleau: „Nevastă, e băiat onorabil şi credincios; n-ai ce-i face: ce-i al omului e al omului!”

Ipingescu: Rezon!

SCENA II
Aceiaşi – Chiriac
Chiriac: (intrând prin fund) Jupâne, trebuie să facem mandat de arestare pentru Tache pantofarul de la Sf. Lefteri; nu vrea să iasă mâine la izirciţ cu nici un preţ.

Jupân Dumitrache: Dar pentru ce nu vrea?

Chiriac: Zice că-i bolnav. Am trimis gornistul de trei ori la el cu biletul, şi l-a primit cu refuz. Zice mă-sa că nu poate umbla, că de-abia s-a sculat după lingoare.

Ipingescu: Să dea ceferticat medical.

Chiriac: M-am dus eu la el chiar în persoană; zic: pe ce bază nu vrei să vii mâine la ezirciţ, domnule? zice: sunt bolnav, domnule sergent, zice, de-abia mă ţiu pe picioare, nu pot să merg nici pân’ la prăvălie, zice; zic: nu cunosc la un aşa rezon fără motiv; zice: aduc martori, domnule sergent, că am zăcut o lună de zile, zice, întreabă şi pe popa Zăbavă de la Sfântul Lefterie, zice, alaltăieri m-a grijit, m-a spovedit; zic: n-am eu de-a face cu popa Zăbavă, nu-l am pe listă, zic, eu pe dumneata te am pe listă; să te prezanţi mâini la companie. – Acu, trebuie să-i dăm mandat, pentru ca să-l iau mâine dimineaţă.

Jupân Dumitrache: Să-i dăm, să-l iei! Ala-i de-al ciocoilor, îl ştiu eu; cât a umblat dânsul fel şi chip să scape de gardă…

Ipingescu: Şi eu îl am însemnat pe musiu Tache la catastiful meu; e finul lui Popa Tache.

Jupân Dumitrache: Ei! vezi!

Chiriac: Lasă-l că nu se sfinţeşte el cu mine, jupâne, îl pocăiesc eu… Ei! după aia pe nea Ghiţă Ţircădău nu l-a putut găsi gornistul deloc. A fost la el şi ieri şi astăzi cu biletul; cică n-a dat pe-acasă de trei zile!

Jupân Dumitrache: Pricopsitul de cumnatu-meu, n-aş fi mai avut parte de el! Cine ştie în ce cârciumă s-a-nfundat!…

Ipingescu: L-am văzut eu azi dimineaţă, trece pe la despărţire.

Chiriac: Mă duc să-i trimeţ gornistul cu biletul pentru mâine. (iese repede)

Ipingescu: Era afumat rău nenea Ghiţă.

Jupân Dumitrache: Ei! bravos! asta e una la mână. Om stricat, domnule! Păi de ce am dezvorţat-o pe Ziţa de el, gândeşti? Nu mai putea trăi cu mitocanul, domnule…

Ipingescu: Rezon!

Jupân Dumitrache: Fată frumoasă, modistă şi învăţată şi trei ani la pasion, să-şi mănânce ea tinereţele cu un ăla… Tot gândeam la început, că de! e tânăr, o să-i treacă mai încolo, o să-şi vie la pocăinţă. Aş, ţi-ai găsit! Ţircădău şi om de treabă! Eu, ca ăla, cumnat mai mare, cum am zice ca şi un frate, tot i dam poveţe fetii să mai rabde, să nu strice casa. Cu azi, cu mâine, a răbdat biata fată – biată să nu fie! – a răbdat cât a răbdat, până m-am pomenit într-o zi că vine ţipând la mine, pe cum că: „Nene, moartă, tăiată, nu mai stau cu mitocanul, scapă-mă de pastramagiul! să ştiu de bine că mă duc la mănăstire, pâine şi sare nu mai mănânc cu el!” Ei! dacă am văzut ş-am văzut, zic: „Lasă, Ziţo, zic, îţi găseşti tu norocul, n-a intrat zilele-n sac! acu e vremea ta! Lac să fie, că broaşte destul!” – ş-am şi dezvorţat-o. Apoi nu mai era de suferit aşa trai. N-o mai maltrata, domnule, măcar cu o vorbă bună. Mă rog, o dată ce nu e bărbatul levent, ce fel de casă să mai fie ş-aia?

Ipingescu: Mie-mi spus? Nu i-am încheiat eu procestul-verbal atuncea noaptea, când a tratat-o cu insulte şi cu bătaie?

(Chiriac reintră)

Jupân Dumitrache: Apoi de ! n-a avut dreptul muierea să-l? Om fără ambiţ, domnule, nu ţinea la onoarea lui de familist! Un mitocan, mă rog; zice că-i negustor, alege-s-ar praful!

Chiriac: Jupâne, da’ deseară că eşti de rond… mergi?

Jupân Dumitrache: Mai e vorbă? cum să nu merg? De ce m-am îmbrăcat? nu vezi?

Chiriac: Jupâne, da’ face toate posturile? nu-i aşa? Nu sunt multe… până pe două după douăspce le isprăveşti.

Jupân Dumitrache: Aşa, cam pe la două după douăspce, ca totdeauna… Chiriac băiete (îl trage la o parte) ia vezi tu… mă ştii că am ambiţ, când e vorba la o adică, ţiu la…

Chiriac: Lasă, jupâne, că doar nu mă cunoşti de ieri de-alaltăieri.

SCENA III
Aceiaşi – Spiridon aducând o gazetă
Jupân Dumitrache: (lui Spiridon) Dar mai mult nu puteai să şezi, mă?

Spiridon: Vezi că era mulţi muştirii, jupâne, până să-mi dea madama gazeta.

(Ipingescu ia gazeta)

Jupân Dumitrache: Mă Spiridoane, fii băiat de treabă, mă, că iau pe sfântul Niculae din cui; ştii că i-am pus sfârcul nou de ibrişim să nu-i fac saftea pe spinarea ta!

Spiridon: Da’ de ce, jupâne?

Jupân Dumitrache: Atâta-ţi spui eu ţie: ‘aida! du-te iute şi cere cocoanii să-mi dea sabia şi cintironul. (Spiridon pleacă.) Chiriac băiete, (îl ia la o parte) ia vezi, ştii că am ambiţ, ţiu când e la o adică…

Chiriac: Lasă, jupâne, mă ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist.

Jupân Dumitrache: Ei! ia vezi…

Chiriac: N-ai grije, jupâne… Eu mă duc să închiz cantorul şi magazia. (cătră Ipingescu, care, de când a adus Spiridon gazeta, a sorbit-o cu ochii pe toate feţele.) Bonsoar, nene Nae.

Ipingescu: Salutare, onorabile!

(Chiriac iese, prin fund, după ce a schimbat gesturi de înţelegere, despre onoarea de familist, cu Jupân Dumitrache.)

Spiridon: (vine din dreapta cu sabia şi cintironul) Iaca, na, jupâne, poftim.

Jupân Dumitrache: Ce făcea cocoana, mă?

Spiridon: Cosea galoanele la mondirul lui nea Chiriac.

Jupân Dumitrache: Ce a zis?

Spiridon: Zicea că să vii mai devreme la noapte, că-i e urât singură-n casă.

Jupân Dumitrache: Uită mă! Ce ţi-e cu muierea fricoasă! (strajnic) Da’ Chiriac nu-i aicea?

Spiridon: Jupâne, nea Chiriac mi-a zic să-nchidem mai degrabă, că ai să pleci de rond.

Jupân Dumitrache: Du-t’ de ado cheile şi le du lui Chiriac jos. (Spiridon iese.) Nene Nae, auzişi cum îmi poartă Chiriac de grija rondului? Ei! i-e tot frică să nu uit reglementul. Are ambiţ băiatul, ca să fie compania noastră ceva mai abitir din toate. Gândeşti dumneata că mai primeam eu să fiu căpitan dacă nu-l alegea pe el sergent? Ştii cum a regulat compania? E prima domnule, poci să zic…

Ipingescu: Bravos!

Jupân Dumitrache: Face să-i dea şi dicoraţie!

Ipingescu: Să-i dea! de ce să nu-i dea? Şi el e d-ai noştri, băiat din popor…

Jupân Dumitrache: Fireşte, dicorăţiile nu sunt făcute tot din sudoarea poporului?

Ipingescu: Rezont!

Spiridon: (venind din fund) S-a închis, jupâne; acuma eu… mă duc să mă culc?

Jupân Dumitrache: Da, dar tutun şi cărticică ţi-ai luat? Chibrituri ai?

Spiridon: Ce tutun, jupâne?

Jupân Dumitrache: Te face că nu înţelegi, ai? Nu ştii ce tutun? Eu n-am aflat că tragi ţigară? Aoleo, Spiridoane, nu te-oi prinde odată!… Săracul sf. Niculae! i ştii tu păpara lui…

Spiridon: Zău, jupâne.

Jupân Dumitrache: Haida pleacă. (Spiridon pleacă.) Mă! spune lui nen-tu Chiriac să nu uite de ce ne-a fost vorba… să fie cu ochii-n patru.

Spiridon: (ieşind) Bine, jupâne.

SCENA IV
Ipingescu, Jupân Dumitrache
Jupân Dumitrache: (şezând pe scaun) Hei! ia să vedem acu ce mai zice politica. Citişi ceva?

Ipingescu: Bravos ziar, domnule! Ăsta ştiu că combate bine.

Jupân Dumitrache: Apoi nu-i zice lui degeaba „Vocea Patriotului Naţional”!…

Ipingescu: (citeşte greoi şi fără interpunctaţie) „Bucureşti 15/27 Răpciune. – Amicul şi colaboratorele nostru R. Vent. …, un june scriitor democrat, a cărui asinuitate o cunoaşte demult publicul cititor, ne trimite următoarea prefaţiune a unui nou op al său. I dăm astăzi locul de onoare, recomandând cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. Republica şi Reacţiunea sau Venitorele şi Trecutul. – Prefaţiune. – Democraţiunea romană, sau mai bine zis ţinta Democraţiunii romane este de a persuada pe cetăţeni, că nimeni nu trebuie a mânca de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta Constituţiune…”

Jupân Dumitrache: (mulţumit) Ei, bravos! Aici a adus-o bine.

Ipingescu: (căutând şirul unde a rămas) „… A mânca… sfânta Constituţiune…”

Jupân Dumitrache: (cam nedomirit) Adică, cum s-o mănânce?

Ipingescu: Stai să vei… că spune el… „Sfânta Constituţiune, şi mai ales cei din masa poporului…”

Jupân Dumitrache: (nedomirit) E scris adânc.

Ipingescu: Ba nu-i adânc deloc. Nu pricepi? Vezi cum vine vorba lui: să nu mai mănânce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor; adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpân.

Jupân Dumitrache: (lămurit) Ei! aşa mai vii de-acasă. Bravos! Zi-i nainte.

Ipingescu: Stai să vezi: acuma vine un ce şi mai tare.

Jupân Dumitrache: Ei?

Ipingescu: (urmând citirea) „… A mânca poporul mai ales, este o greşală neiertată, ba putem zice chiar o crimă…”

Jupân Dumitrache: (cu deplină aprobare) Ştii că şi aici loveşte bine! Da! cine mănâncă poporul să meargă la cremenal!

Ipingescu: (bătând cu mâna-n gazetă) Apoi de ce scrie el, sireacul!

Jupân Dumitrache: Dă-i nainte, că-mi place.

Ipingescu: „… Ba putem zice chiar o crimă. (schimbând tonul şi mai grav.) Nu! Orice s-ar zice şi orice s-ar face, cu toate zbieretele reacţiunii, ce se zvârcoleşte sub dispreţul strivitor al opiniunii publice; cu toate urletele acelora ce cu neruşinare se intitulează sistematici opozanţi…”

Jupân Dumitrache: (care la fiece accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm) Hahahaha! i-a-nfundat!

Ipingescu: (urmând cu tărie) „… Nu! în van! noi am spus-o şi o mai spune: situaţiunea Romaniei nu se va putea chiarifica; ceva mai mult, nu vom putea intra pe calea viritabilelui progres, până ce nu vom avea un sufragiu universale…” (amândoi rămân foarte încurcaţi.)

Jupân Dumitrache: Adicătele, cum vine vorba asta?

Ipingescu: (după adâncă reflecţie)A! înţeleg! bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea poporului suveran… ştii: masă… sufragiu…

Jupân Dumitrache: Ei! acu înţeleg eu unde bate vorba lui! Ei! bravos! bine vorbeşte…

Ipingescu: Ăsta combate, domnule, nu ţi-am spus eu!

Jupân Dumitrache: Apoi, nu-i zice lui degeaba „Vocea Patriotului Naţional”!

Ipingescu: „… Până ce nu vom avea un sufragiu universal. Am zis şi subsemnez! R. Vent… studinte în drept şi publicist.”

(Când încă nu sfârşeşte bine Ipingescu de citit, se aude afară, în stradă, la dreapta, ceartă mare.)

Un glas de bărbat: (de afară) Lasă, cocoană! Poate că să mor şi să nu ţi-o fac!

Glasul Ziţii: (de afară) Mitocane! pastramagiule! la poliţiune! (amândouă glasurile vorbesc deodată.) Nene Dumitrache!

(Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu rămân uimiţi.)

Jupân Dumitrache: (ascultând) Săi, nene Nae!

Ipingescu: Urgent! (strânge repede gazeta şi scoate fluierul de la cheotoarea mondirului. Amândoi ies fuga prin fund, Ipingescu şuierând signalul de alarmă.)

SCENA V

Spiridon: (singur, intră din dreapta făcându-şi o ţigară) Măă! al dracului rumân şi jupânul nostru! Bine l-a botezat cine l-a botezat „Titircă Inimă-Rea”. Ce are el cu mine? Zău! Biata cocoană şi cu nea Chiriac! Cu ei mai am noroc, ei mai mă scapă de afurisitul, că despre partea lui Jupân Titircă Inimă-Rea, halal să fie de oasele mele! m-ar cotonogi. Ieri săptămâna, când s-a întors de la grădină cu cocoanele, m-a găsit deştept: „Bravos, musiu Spiridoane! zice, nu te-ai culcat pân-acuma; mâine dimineaţă jupânul săracul să deschiză prăvălia; ai stat pân-acuma să bei la tutun, ‘ai? – Nu jupâne, zic, da’ dacă nu mi-e somn. -Nu ţi-s somn, ‘ai? stai că-ţi fac eu ţie poftă de culcat!”… Bietul nea Chiriac m-a scăpat, că luase pe sfântul Niculae din cui… Ieri seară m-a găsit dormind: „Bravos, musiu Spiridoane! zice; dormi, ce-ţi mai pasă! tutun ai tras destul, acum te-ai pus să tragi la aghioase; trai, neneaco, cu banii băbachii! – Nu, jupâne, da’ dacă mi-a fost somn, zic. – Somn, ‘ai? Te trage traiul îl bun la somn! (Auzi, cu sfântul Niculae trai bun, căde-i-ar bunul pe inimă lui jupânul!) Tragi la somn? Stai că am eu leac să-ţi tai de piroteală.” Şi mi-a şi pus mâna-n păr. Dacă nu era cocoana să sară pentru mine tocmai la apropot, mă rupea, că nu-ş’ ce-avea, era turbat rău de tot (s-aude zgomot). Auliu! Vine! (stinge repede ţigara cu degetele şi o bagă în buzunar.)

SCENA VI
Spiridon, Ziţa intră agitată
Ziţa: Auzi mizerabilul! să se-ntinză până-ntr-atâta ca să-mi facă un afront.

Spiridon: Dumneata eşti, cocoană Ziţo? Bine că venişi. Eu n-am putut să viu. Mi-era frică să nu mă spuie nea Chiriac lui jupânul, că am umblat noaptea pe drum…

Ziţa: (repede) Ei! L-ai găsit? I-ai vorbit? I-ai dat? I-ai spus?

Spiridon: Da, cocoană.

Ziţa: Ce-a zis?

Spiridon: „Mersi!”

Ziţa: Şi tu ce i-ai spus?

Spiridon: „Pentru puţin.”

Ziţa: Nu i-ai spus cum ţi-am zis eu?

Spiridon: Ba da, l-am luat să-i arăt casa.

Ziţa: Nu mai trebuia să-i arăţi nimic, că-i scrisesem eu în bilet unde să vie.

Spiridon: Aşa mi-a zis, să-i arăt casa, ca să meargă la sigur… Dar când să ies de pă maidan cu dumnealui, tocmai trecea jupânul de la vale; am lăsat pe persoana în chestine să m-aştepte pe maidan şi eu am sărit peste uluci prin fundul curţii, că mi-era frică să nu dea jupânul cu ochii de mine, ori să vie acasă şi să nu mă găsească.

Ziţa: Prostule! Nu ştii că nenea e de rond la noapte? Nu mai dă pe-acasă până la ziuă.

Spiridon: Dar dacă mă găsea pe uliţă, plăteai dumneata pielea mea?

Ziţa: Ei! Şi zi persoana în chestiune aşteaptă pe maidan?

Spiridon: Da, şi mi-a dat şi biletul ăsta ca să ţi-l aduc.

Ziţa: (luând biletul) Şi nu mi-l dai mai curând! Adu să văz. (merge la o parte şi citeşte.) „Angel radios! De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii… (îşi comprimă palpitaţiile.) Te iubesc la nemurire, Je vous aime et vous adore: que prétendez-vous encore? Inima-mi palpită de amoare. Sunt într-o poziţiune pitorească şi mizericordioasă şi sufăr peste poate. O da! Tu eşti aurora sublimă, care deschide bolta azurie într-o adoraţiune poetică infinită de suspine misterioase, pline de reverie şi inspiraţiune, care m-a făcut pentru ca să-şi fac aci anexata poezie:

„Eşti un crin plin de candoare, eşti o fragilă zambilă,
Eşti o roză parfumată, eşti o tânără lalea!
Un poet nebun şi tandru te adoră, ah! copilă!
De a lui poziţiune turmentată fie-ţi milă;
Te iubesc la nemurire şi îţi dedic lira mea!
Al tău pentru o eternitate şi per toujours.”

(Foarte aprinsă, îşi face vânt cu scrisoarea şi se plimbă repede.)

Spiridoane băiete, du-te, du-te iute; te aşteaptă siguralmente… du-te… spune-i să aştepte, viu şi eu după tine numaidecât, numai să vorbesc cevaşilea cu ţăţica.

Spiridon: Nu pot, cocoană, să mă duc, până nu mi-o da voie ori nea Chiriac, ori cocoana.

Ziţa: Unde-i Chiriac?

Spiridon: Nu ştiu, pân curte.

Ziţa: Dar ţaţa?

Spiridon: Lucrează dincolo. (Ziţa porneşte spre uşa din stânga, când uşa se deschide şi Veta intră.) Iacătă-i cocoana.

SCENA VII
Aceiaşi – Veta
Veta: (intră cu lucrul în mână; coase galoanele la un mondir de sergent de gardă civică; este obosită şi distrată, vorbeşte rar şi încet) Cine-i aici? (văzând pe Ziţa.) A! Tu erai? mă miram cine-i. (trece încet să şază cu lucrul la masa din dreapta.)

Ziţa: Eu, ţăţico; te rog lasă pe Spiridon să se ducă pân’ la mine acasă, ca să-mi aducă mantelul; bate vântul şi mi-e frică să nu răcesc când m-o întoarce… (tăcere. Veta şade la dreapta şi lucrează adâncită în gânduri.) Îl laşi, ţaţo? (se apropie de ea.)

Veta: ‘Ai? Ce să las?

Ziţa: Să laşi pe Spiridon să-mi aducă ceva de acasă.

Veta: Da, îl las.

Ziţa: Du-te, Spiridoane.

(Spiridon, după ce schimbă privire şi semne cu Ziţa, iese.)

Veta: Dar tu, Ziţo, la ce-ai venit? (lucrează înainte.)

Ziţa: Stai să-ţi spui… Dar nu mă-ntrebi, ţaţo, să-ţi povestesc ce am păţi cu mitocanul! Să vezi, e halima… Auzi, mizerabilul! să-ndrăznească să-mi ţie drumul ca să-mi facă un atac… Stai, ţaţo, să-ţi spui şi să te cruceşti, nu altceva. Mai adineaori şedeam acasă. Tuşica, cum ştii c-a făcut-o Dumnezeu, se culcă o dată cu găinile. Eram ambetată absolut. „Dramele Parisului” câte au ieşit până acuma le-am citit de trei ori. Ce să fac? N-aveam ce citi. Zic: hai să mă duc la ţaţa, dacă nu s-o fi culcat, să mai stăm de vorbă. Scoţ ivărul de la şalon şi plec. Când să trec pe maidan, mă pomenesc cu mitocaul, cu pricopsitul de Ţircădău, că-mi taie drumul. „Bonsoar-bonsoar”, şi ştii aşa deodată, sanfasò: „Hei, cocoană, zice, mai bine ţi-e acuma văduvă? – Pardon, domnule, zic, n-am de-a face cu dumneta, şi mai întâi când e la o adică, nu sunt văduvă, sunt liberă, trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine! Acu mi-e timpul: jună sunt, de nimini nu depand, şi când oi vrea, îmi găseşte nenea Dumitrache bărbat mai de onoarea ca dumneata. – Mi că t-ei căi! – Zic: pardon, domnule, nu-ţi permit să te-ntinzi mai mult la un aşa afront; mă-nţelegi? – zice…”

Veta: (întrerupând-o scurt) Ziţo… ce e când ţi se bate tâmpla a dreaptă?

Ziţa: Îţi vine o bucurie.

Veta: Mie, bucurie?… nu crez.

Ziţa: Da’ de ce nu?

Veta: Dar când ţi se bate a stângă?

Ziţa: Te-mpaci cu o persoană cu care eşti certată.

Veta: (ridicând capul cu mult interes) Da? (dând din umeri.) Cu cine să mă-mpac?… Nu sunt certată cu nimeni.

Ziţa: Aşa… zic mitocanului… ţaţo, că era trăsnit… Am auzit că de la o vreme-ncoace într-o băutură o duce. Uf! ţăţico, maşer, bine că m-a scăpat Dumnezeu de traiul cu pastramagiul! Să trăiesc eu cu un mitocan! Nu era de mine; eu sunt o persoană delicată; bine că m-am văzut liberă!… Aşa – să nu-mi uit vorba – zic mitocanului: „Nu-ţi permit, domnule, să te naintezi la un aşa afront! Da’ el: „Gândeşti, zice, că o să te măriţi, cocoană? -Asta mă-mportă pe mine, cine ce treabă are! – Să te măriţi, ‘ai? Cât o trăi Ghiţă Ţircădău, ori să te-nhăitezi cu vreunul? Sărcul! Dar să ştiu de bine că merg cu el de gât până la Dumnezeu, tot n-ai dumneata parte de un aşa ceva; încai dacă m-ai lăsat pe mine, să te duci la mănăstire, că aşa te lăudai la trebunar!… -Mitocane, pastramagiul! La poliţiune! Vardist! Nene Dumitrache!…” Am avut ţaţo, parte că a sărit nenea Dumitrache şi cu Nae ipistatul! aminteri, mitocanul scosese şicul de la baston pentru ca să mă sinucidă… Ei! Ce zici dumneata, ţăţico, de nasul care şi l-a luat mitocanul? (Veta nu răspunde; Ziţa s-apropie de ea şi o observă.) „Ţaţo! Ce ai? Plângi?

Veta: (ştergându-se la ochi) Eu? De ce să plâng? Mă doare capul, mi-e cam rău.

Ziţa: Îţi sunt ochii turburi grozav…

Veta: Nu-ş’ ce am; parcă mă-ncearcă nişte friguri.

Ziţa: Nenea e de rond la noapte?

Veta: Da. (s-apucă iar de lucru.) Tu mai stai, Ziţo

Ziţa: Nu, ţaţo; o să mă duc şi eu să mă culc; trebuie să fie târziu.

Spiridon: (intră şi trece repede lângă Ziţa) Cocoană! (încet.) Până acu am aşteptat degeaba. L-am căutat peste tot, şi pe maidan, şi pe uliţă, nu e nicăieri.

Ziţa: (încet) Biletul, zici că i l-ai dat.

Spiridon: Nu ştii? I l-am dat de când m-am dus la tutungerie, când m-a trimes jupânul. (iese în dreapta)

Ziţa: Bine. (cătră Veta.) Ei! ţaţo, eu mă duc, bonsoar, alevoa. Culcă-te şi matale, nu mai lucra dacă ţi-e rău.

Veta: Lasă să-mi fie rău. (râzând silit.) Mai bine ar fi să mor.

Ziţa: Vai de mine! Ce vorbă-i asta? Ce, ţi-e rău de tot? Să trimitem să caute pe nenea.

Veta: Aş! Eşti nebună! Nu vezi că glumesc. Mă doare capul; nu ţi-am spus? Am lucrat mult la lumânare. (are un fior.) M-a tras şi fereastra… Cum m-oi culca, îmi trece.

Ziţa: Atunci, alevoa, bonsoir, ţaţo. (pleacă şi se întoarce.) A! să nu uit; mâine ne vedem, ştii că-i sărbătoare. Să ne legăm de nenea să ne ducă la „Iunion”.

Veta: (repede) La „Iunion”? Nu Ziţo, nu mai merg la „Iunion”.

Ziţa: Da’ de ce?

Veta: Pentru că… pentru că nu-mi face nici o plăcere acolo, nu-nţeleg comediile alea… Ei! Ce să-ţi spui! Nu voi.

Ziţa: Ei, Doamne! Ţato, parol, ştii că eşti curioasă! Ce, pentru comediile alea mergem noi? Mergem să mai vedem şi noi lumea. Ce, adică toţi câţi merg acolo înţeleg ceva, gândeşti? Merg numai aşa de un capriţ, de un pamplezir; de ce să nu mergem şi noi?

Veta: De ce, de ne-ce, nu voi să merg.

Ziţa: ‘Aide, zău, ţaţo; i zic eu lui nenea,… vrei?

Veta: Nu voi, ţi-am spus o dată, şi nici dumnealui nu mai vrea să meargă; mi-a spus de azi dimineaţă: degeaba-i zici.

Ziţa: Zău! Ţăţico, parol! Să mă-ngropi!

Veta: Nu merg, Ziţo, nu. Mă ştii tu; când zic o vorbă e vorbă.

Ziţa: Zi, nu vrei să mergi, ţaţo?

Veta: Nu.

Ziţa: (obidindu-se treptat) Nu?

Veta: Nu.

Ziţa: (podidind-o plânsul) Fir-ar a dracului de viaţă ş-afurisită! Că m-a făcut mama fără noroc! (pleacă.) N-am avut parte şi eu pe lume măcar de o compătimire! (iese, plângând şi trântind uşa, prin fund. – Spiridon intră din dreapta.)

SCENA VIII
Spiridon, Veta
Veta: (lasă mondirul din mână) Spiridoane băiete, tu de ce mai stai? Mai ai vreo treabă?

Spiridon: Nu, cocoană.

Veta: Apoi, dut-t’ te culcă, ce mai aştepţi? – Domnul Chiriac unde este?

Spiridon: E jos pân curte; adineaori şede pe laviţa de la poartă. Dar… nu ştiu ce o fi având nea Chiriac, cocoană… parcă nu-i sunt toţi boii acasă…

Veta: Cine ştie ce-o fi având şi dumnealui.

Spiridon: E necăjit foc; un ceas s-a tot plimbat pe jos; când am trecut pân curte, umbla de colo până colo, parcă vorbea singur şi se bătea cu pumnii-n piept…

Veta: O fi supărat, cine ştie!… Spune-i să-nchiză poarta. Galoanele i le-am cusut; uite mondirul, să i-l duci.

Spiridon: Bine, cocoană. (vrea să plece cu mondirul.)

Veta: Pe urmă, să-i spui… nu; pe urmă, să te duci să te culci, nu mai ai ce căuta p-aci. Să nu vie dumnealui să te găsească deştept, că iar o paţi.

Spiridon: (aparte) Ei, că parcă dacă m-o găsi dormind nu-i tot un drac!

Veta: ‘Aide, du-te.

Spiridon: Mă duc; noapte bună, cocoană.

Veta: Noapte bună, Spiridoane. (Spiridon iese.) Noapte bună!… Săracul Spiridon! Nu ştie el ce-i pe sufletul meu, nu ştie el cum râde de mine! Eu şi noapte bună!… (merge încet la fereastra din dreapta uşii din fund, se uită în curte, apoi se-ntoarce tot adâncită în gânduri.) Ei! Iacă nu vrea omul, nu vrea! Dragoste cu sila nu se poate. – Nu-i mai place, nu mai vrea!… Bine! N-o să mor nici eu!… De unde ştii? Poate mai bine că s-a întâmplat aşa… A! De ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!? De ce nu moare omul când e fericit!? De ce am mai trăit eu s-ajung la aşa ceva!?… (plânge; se aude zgomot.) Vine! (se şterge la ochi repede şi vrea să plece.) Nu! Nu mai voi să fiu proastă: dragoste cu sila nu se poate! (porneşte să iasă spre stânga, când intră Chiriac, care rămâne un moment la uşă. Veta stă locului. Tăcere.)

SCENA IX
Chiriac, Veta, apoi de afară Jupân Dumitrache şi Ipingescu
Chiriac: Dumneata m-ai chemat?

Veta: Eu?… Nu.

Chiriac: Spiridon mi-a spus că…

Veta: Da… am zis lui Spiridon să-ţi aducă mondirul; l-am cusut.

Chiriac: Mersi!

Veta: Pentru puţin.

(Pauză)

Chiriac: Poarta… am închis-o.

Veta: Bine. (întoarce capul în faţa scenii; e mişcată.)

Chiriac: Alt nimic nu mai ai să-mi porunceşti?

Veta: Ce! Eu să-ţi poruncesc dumitale?

Chiriac: Să-mi porunceşti, fireşte; nu-mi eşti stăpână?… Nu sunt slugă în casa dumitale, cu simbrie?

Veta: (întorcându-se cu faţa spre Chiriac) Bine, domnule Chiriac, bine; zi înainte, că n-ai zis destule.

Chiriac: (înaintează) Ei! De ieri seama până acu cum ai petrecut? Ţi-e mai bine aşa?

Veta: (scoborând un pas spre a se depărta de el) Da.

Chiriac: Îţi pare bine de ce-ai făcut?

Veta: Nu mă ştiu să fi făcut nimic; dar nu-mi pare rău că s-a-ntâmplat aşa.

(Pauză)

Chiriac: (mai apropiindu-se) Mâine seară mergi iar la „Iunion”?

Veta: Dacă o vrea dumnealui să mergem, trebuie să merg, fireşte.

Chiriac: Ca să te curtezi cu amploiatul dumitale?

Veta: (tresărind şi ridicând capul spre el) Domnule, te-am rugat să fii bun să nu-mi mai zici vorba asta. Dacă n-ai avut destul vreme să mă cunoşti, păcat! Eu te credeam pe dumneata mai deştept.

Chiriac: (stă la îndoială, apoi se mai apropie) Jură-te încă o dată!

Veta: Să mă mai jur – eu?… Nu m-am jurat? N-am plâns? Cu ce m-am ales? Nu mai mă jur, pentru că nu mă crezi; de plâns aş mai plânge, dar nu mai pot… Dar… în sfârşit, nu strici dumneata… eu stric… nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata… D-aia zic şi eu mai bine că s-a întâmplat aşa. Tot trebuia să isprăvim odată… Am isprăvit…

Chiriac: Jură-te încă o dată şi…

Veta: (cu emoţie din ce în ce mai nestăpânită) Ce folos! Dumneata crezi mai mult în prostiile şi în bănuielile lui bărbatu-meu, decât în jurământul meu, şi gândesc că trebuia să ne cunoşti destul de bine şi pe mine şi pe dânsul. Dar… foarte bine ai făcut să nu mă crezi. Aşa e. Eu sunt o femeie rea; am vrut numai să râz de dumneata. Eu te las pe dumneata ca p-o slugă „cu simbrie” să păzeşti casa, şi târăsc pe dumnealui pe la grădini ca să curtez cu alţii. Eu sunt o femeie mincinoasă; n-am simţit nimic când ţi-am spus că nu ştiu să mai fi trăit până să nu te cunosc pe dumneata… Toate le-am făcut pentru dumneata numai din prefăcătorie… totdeauna alta ţi-am spus şi alta am gândit; te-am minţi, te-am amăgit, am râs de dumneata atâta vreme… Acuma, bine că ţi-ai deschis şi dumneata în sfârşit ochii ca să vezi cine sunt. De! Ţi-am făcut rău, dar… ai scăpat de mine. Lasă! Ce-a fost a trecut… Bonsoar. (vrea să plece spre stânga.)

Chiriac: (ieşindu-i cu un pas înainte) Te duci?

Veta: La ce să mai stau? Ce mai am eu cu dumneata?

Chiriac: Nu-mi mai zice „dumneata”.

Veta: Cum pofteşti să-ţi zic?

Chiriac: Cum mi-ai zis până ieri.

Veta: Azi e azi, ieri a trecut. (porneşte să iasă.)

Chiriac: (tăindu-i drumul) Şi nu vrei să se mai întoarcă?

Veta: (scoboară un pas, depărtându-se de el la dreapta) Nu.

Chiriac: (apropiindu-se) Veto!

Veta: Nu; lasă-mă… Ce folos câtă fericire am avut un an, dacă într-o zi mi-am plâns-o toată! Nu, nu mai voi; mai bine mi-este aşa cum sunt…

Chiriac: Dar eu.. eu ce să fac?

Veta: Ce fac şi eu… Învăţul are şi dezvăţ, nu ştii dumneata?

Chiriac: Dezvăţ! Lesne din gură. Îi scoţi rumânului ochii şi după aia-i zici: „Lasă că nu e rău şi fără să mai vezi… mai bine că s-a întâmplat aşa! N-o să mori fără luminile ochilor!… Învăţul are şi dezvăţ!…” Dar dacă n-oi vrea eu să mai trăiesc aşa!… care va să zică să mor, ‘ai?

Veta: Ei, bine ar fi să poată muri omul când vrea; dar… nu moare nimeni de asta!

Chiriac: Dar dacă eu oi muri? (se repede şi ia spanga de la puşcă.) Vezi dumneata spanga
asta?

Veta: (se redepe la el şi vrea să i-o smucească) Chiriac!

Chiriac: (luptându-se cu ea) Fugi!… Lasă-mă!…

Veta: Nu te las! Te ştiu eu cine eşti. Nu te las! Nu voi să ţi se tragă moartea de la mine.

Chiriac: Lasă-mă! Lasă-mă!… (se luptă.)

Veta: (desperată) Chiriac! (înecându-se.) Dacă vrei să te omori, omoară-mă întâi pe mine! (se luptă din putere.) Chiriac!… Nu ţi-e milă ţie de mine? Toate, toate de un an şi mai bine le-ai uitat într-o zi?… Chiriac!…

Chiriac: Tocmai pentru că nu le-am uitat, vreau mai bine să mor. Dacă nu mai este nimic între noi, spune-mi dumneata cum să mai trăiesc! Dacă mă laşi, dacă nu mai mă vrei, tot mort sunt eu; mai bine, lasă-mă: adio, viaţă! (se smuceşte.) Lasă-mă!

Veta: (ţinându-l strâns) Chiriac! Vrei să strig? Eşti nebun?

Chiriac: Da! Sunt nebun, fireşte că sunt nebun; m-ai înnebunit dumneata; dumneata să-mi tragi păcatul! Câte gânduri şi dor m-a ars pe mine, nu mă-ntrebi?

Veta: Dar tu pe mine nu mă-ntrebi?

Chiriac: Nu mai boi să ştiu de nimic, nu mai ştiu cine sunt! Am vrut să mă omor adineori în curte, dar ţi-am văzut trecând umbra peste perdeaua de la fereastră, ş-am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lângă tine, cum am trăit. (cu vorbele acestea Chiriac s-a mai domolit.)

Veta: Chiriac, ascultă. Nu mi-ai zis tu să mă jur încă o dată? Dacă m-oi jura, mă crezi?

Chiriac: Te crez.

Veta: (repede) Dragă Chiriac, să n-am parte de ochii mei, să n-am parte de viaţa ta, să nu mai apuc măcar o zi fericită cu tine – na! Ce mai vrei? – Dacă ştiu eu ceva la sufletul meu din câte ţi le-a sporit dumnealui.

Chiriac: De ce te-ai dus la grădină?

Veta: M-am dus numai de gura sorii-mii Ziţii. Era lume multă, de n-aveam unde sta; cânta muzica; juca comedii; n-am auzit nimic, n-am văzut nimic. Toatea seara în uietul grădinii m-am gândit numai la tine; parcă dormeam şi visam ceva… Ştiam eu că o să mi se întâmple mie un necaz mare; mi se făcuse semn: răsturnasem de dimineaţă candela.. Încă dumnealui, dacă m-a văzut că mă speriu, zice: „Ei ce e dacă s-a răsturnat! Nu mai crede în prostii de-alea. Ce! Ce-o să ni se-ntâmple? Să-mi arză cherestigiria? Arză sănătoasă! Nu m-a făcut ea pe mine! Este asiguripsită… Atâta pagubă!…” Răsturnasem candela; pe urmă ochiul ăl drept mi se bătea într-una de vreo trei zile. Pe tine te lăsasem acasă ştergându-ţi puşca: ştii că ruginise încărcătura înăuntru şi te apucaseşi s-o scoţi cu vergeaua. Nu puteam să-mi iau gândul de la puşcă. Mă gândeam: dacă s-o descărca, Doamne fereşte! Puşca în mâna lui, ce să mă fac eu când l-oi găsi mort întins acasă!… Da’ de ce nu i-am spus să bage de seamă! De ce nu l-am rugat să o lase cu gândurile toată seara. N-am văzut, zău! N-am văzut nimic, n-am auzit nimic! Mă jur pe ce vrei tu; mă crezi?

Chiriac: (biruit cu desăvârşite) Te crez! (aruncă departe spanga şi ia pe Veta în braţe.)

Veta: (strângându-l cu putere) Chiriac! (rămân o clipă îmbrăţişaţi în tăcere.) Chiriac, să nu mai faci ce mi-ai făcut, că mor… zău! mă omori…

Chiriac: Nu, nu mai fac.

Veta: Îmi făgăduieşti? Te juri?

Chiriac: Da.

Veta: Şi o să mă crezi că eu numai la tine mă gândesc?

Chiriac: Da.

Veta: Că numai pentru tine trăiesc?

Chiriac: Da.

Veta: Şi n-o să-mi mai zici nici o vorbă rea?

Chiriac: Nu.

Veta: Şi n-o să mai mă faci să plâng?

Chiriac: Nu! Nu! Nu! Dar mă ierţi?

Veta: Dar tu pe mine mă ierţi?

Chiriac: Eu te-am iertat de mult (se strâng bine în braţe).

Jupân Dumitrache: (de afară, sub fereastră) Chiriac! Chiriac!

(Cei îmbrăţişaţi rămân încremeniţi ascultând.)

Veta: Hii! Dumnealui…

Chiriac: (repede, fără s-o lase din braţe, merge spre fereastră) Nu-i nimic! Trece la posturile dinspre Marmizon… (cătră Jupân Dumitrache, pe fereastră.) Dumneata eşti, jupâne?

Jupân Dumitrache: (de afară) Dar ce, Chiriac puiule, nu te-ai mai culcat?

Chiriac: Încă nu, jupâne, acu mă culc.

Jupân Dumitrache: (de afară) Somn uşor!…

Ipingescu: (asemenea) Şi vise plăcute, onorabile!

Jupân Dumitrache: (depărtându-se treptat) Chiriac, puiule, ia vezi de ce am vorbit, fii cu ochii-n patru, d-aproape de tot: mă ştii că ţiu când e la o adică…

Chiriac: (strângând pe Veta cu putere) Lasă, jupâne, mă ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist!…

(Cortina)

Opera Apartinand I. L. Caragiale | | Nici un Comentariu »

Sucă la facultate

Autor : Amza Pellea
Mă frate-miu, cînd ţi-oi spune ce mi se-ntîmplă, n-ai să crezi. Să vezi şi să nu crezi! Stai o ţîra să-ţi spui!
Vine la mine, acu fr’o săptămînă, frate-miu Stănel, care o ţine pe-a lu cuscru Neaca. Pe Florica, de! Aşa, şi zice:
– Mă tată, iote colea 500 de lei, du-te pînă la Bucureşti.
– Pă’ di ce, mă?
– D-aia, zice iel, că mie nu-mi miroasă a bine.
– Iu, Doamne ia-mă, ce vorbă-i asta?
– Nu-i a bună cu Sucă.
Că uitai să vă spui, Sucă ie băiatu al mijlociu a lu frate-miu Stănel, cum s-ar zice, nepotu-miu. Da’ ce să zici, că chiar aşa şi ie.
– Pă’ ce ie cu iel?
– Ce să fie, zice fi-miu, plecă la Bucureşti să dea izamen, la construcţii, şi nu mai veni.
– Pă’ n-o fi fîrşit băiatu?
– Pă’ cum să nu fîrşească, că scrisă şi la gazetă că să fîrşiră izamenele. D-aia, ia colea 500 de lei şi du-te la Bucureşti, vezi ce ie cu iel, că m-aşi duce io, da’ n-am vreme, că am nişte treburi care nu să mai poate să sufere amînare.
Mă pusăi io în trin şi plecai la Bucureşti. În trin, din vorbă-n vorbă aflai că aşa ie, că s-au fîrşit izamenele şi că ăi de n-apucară să intre, mai dau un izamen la toamnă.
Ajunsăi la Bucureşti, şi trăsăi la fata lu Marincea care ie măritată cu unu di la Galicea-Mare şi face sirvici la poştă.
Mă duc io la iei.
– Buna ziua.
– Buna ziua.
– Unde ie Sucă? zic.
– Pă’, zice femeia, ie plecat la facultate.
– Pă’, ce face acolo, că izamenele să fîrşiră?
– Să fîrşiră, zice ia, da’ să fîrşiră prost!
– Cum vine asta?
– Iota aşa, că Sucă nu intră!
– Pă’ şi atunci, ce mai cată acolo?
– Dracu ştie, că pleacă dimineaţa şi vine noaptea.
Ia să mă duc io la facultate, mă. Ia să mă duc io! Şi cu toate că nu mai fusăsărăm, nimerii. Ihi, cum ajunsăi io şi intrai la facultate. Pă’ Sucă al meu, di ce n-o fi intrat?
La facultate nici ţipenie de om, lumea în conced, ştii?!
Mă, unde să-l cat, că Bucureştiu ie mare de nu să mai poate şi s-a schimbat, auz, de cînd nu mai fusăi io, de nu-l mai cunoşti. Frumos, ce mai!
O loai şi io aşa pe străzi. La un colţ de uliţă, văd doi băieţi de sama lu Sucă. Mă duc la iei şi zic:
– Mă, mînca-v-aş ochii, nu-l cunoaşteti cumva pe Sucă, băiatu lui fi-miu, Stănel?
Da’ unu din iei, zice:
– Sanchi, face mişto de noi, agricultura.
Mă gîndii io, mă, cum de nimerii io peste strini, că strini iereau, că nu-nţălegeam vorbele lor şi aveau şi păru lung aşa, bag sama veniţi de departe.
– Vă rog iertaţi-mă, zic, da’ nu-nţăleg limba dumneavoastră.
Să uitau şi iei la mine şi mestecau din fălci, parcă rumegau. Bag sama aveau ceva în gură. Sau poate aşa s-o saluta pi la iei. Rumegai şi io din fălci în loc de buna ziua şi plecai.
Mai-ncolo văzui altu, după păr tot strin, da’ vorbea româneşte şi ierea tot de-o samă cu Sucă.
Zice lu altu:
– Mă duc la grădiniţă, că acolo sînt tot băieţi!
Mă, zic, ce-o căta ăsta la grădiniţă, om bătrîn!
Mă loai dupa iel. Şi să vezi minune! Cine ierea la grădiniţa cu băieţ? Mă, să vezi şi să nu crezi. Sucă!!! Sucă, mă, a lu fi-miu Stănel.
Iel, cînd mă văzu,-ngălbeni că băutura de-o avea-n pa’ar.
Mă aşez şi io la masă, că aci la „grădiniţă” ie cîrciumă, nu ie facultate, da, nu ie facultate!
Zic:
– Sucă, scoate mîna de sub masă.
– Pă’ di ce? zice iel.
– Să nu-ţi arzi pantalonii cu ţigarea.
Îngălbeni de tot.
– Hai, zic! Şi plecarăm.
Ajunsărăm la gazdă şi zic:
– Lasă-ne puţin singuri că vreau să-i arăt lu Sucă metoda „0” şi pe urmă pe a „3”-a, că pe-a doua o sărim.
Femeia nu-nţăleasă, da’ nici Sucă.
– Ce ie cu tine, Sucă?
Iel tace.
– Daca nu loaşi izamenu, di ce nu venişi acasă să-nveţi, să dai iar în toamnă, să intri, să te faci om in rîndu lumii.
Iel tace.
– Mă, zic, poate n-auzi ce te-ntreb? Ţi-a crescut păru peste urechi şi n-ai auzît? Ia stai tu cu tata să-ţ explic io metoda „0”, şi-l apucai frumusel de chica şi cu foarfecele hîrşt, hîrşt, îl descopăr urechile.
– Acu auzi, Sucă?
– Ihi, zice iel.
– Aşa, băiatu tatii, acu ţ-aplic şi metoda „3”-a, şi harşt, harşt, trei perechi de palme.
– De ce dai taică?
– De „Grădiniţă”, zic io, sanchi, faci mişto de agricultură, măgarule! Acasă! La trin, şi acasă!
Acu stă sub nuc în grădină şi învaţă. Invaţă săracu, că dacă cunoscu metoda „3”-a ştie că n-are scăpare. Nu întră la izamen, îi spui io lu frate-miu:
– Lasă că-l iau cu mine la plug, la arăturile de toamnă, dacă nu ţ-o place ce „grădiniţă” fac io cu iel, să nu-mi zici mie „taică”, aia ie.
Auz vorba la iei „sanchi”, „face mişto de noi agricultura”, mă ce limbă o fi, că româneşte nu ie!

Opera Apartinand Amza Pellea | | Nici un Comentariu »

Aşa e în tenis

Autor : Toma Caragiu
Stimaţi tenismeni, stimate tenismene, îngăduiţi-mi să vă fac o confidenţă, am o nouă dragoste – iubesc tenisul. Mustaţa care o vedeţi mi-am lăsat-o în semn de omagiu pentru acela care a fost la o mustaţă de salatieră. Debutul meu în tenis nu s-a produs nici pe Progresul, nici la Wimbledon, nici la Forest Hills ci la cineva de la federaţia de încălzire centrală. Am aşteptat patru seturi până să intru în audienţă dar cum persoana arbitra în deplasare am intrat în prelungire. În finală, m-a primit, i-am îmânat memoriul, după ce l-a studiat cu toată atenţia, mi-a făcut memoriul ghem. Am luat ghemul, deci am câştigat întâlnirea şi-am rămas la încălzirea cu lemne, că aşa e în tenis.
 
Depinde foarte mult cu cine joci. Eu odată am jucat cu un jucător senior care m-a rugat să fac ceva pentru juniorul său să nu fie trimis la tenis de câmp, să rămână în Bucureşti la tenis de masă ca adjunct de băiat de mingi. N-am ştiut cum să-l servesc pe junior şi atunci seniorul mi-a luat serviciul, că aşa e în tenis.
 
De pildă, un fost vecin al meu, la început eram egali peste tot, eu teren cu zgură, el teren cu zgură, eu două camere, el două camere, eu salariat, el salariat. Pe urmă, el şef abator, eu salariat, avantaj servici el. Eu teren cu zgură, el gazon ultra central, avantaj el. Eu joc simplu, el joc dublu, eu cantină, el maşină, avantaj el. Pe urmă, eu aici, el în spatele fileului zece ani, avantaj eu, că aşa e în tenis.
 
Mi-aduc aminte într-o altă partidă, un jucător cu o pozitie foarte bună în clasament a trimis o minge afară, a trimis a doua minge afară, l-a trimis pe frate-său afară, pe cumnatu-său afară, pe soru-sa afară, bine frate dar toţi out, toţi out, toţi out?! S-a observat în tribune, respectivul a fost eliberat din lot şi numit arbitru pe tuşe, că aşa e în tenis.
 
Am răcit… Ia uitati-vă cum umblu. Am încercat să-mi fac rost de un echipament cojoc de miel a la Simon Sfântul. Dar de la magazin passing shot la fabrică, de la fabrică passing shot la depozit, de la depozit passing shot la stână si cojoace câte vrei numai la passing shop. Şi de unde mingi sterline, că aşa e în tenis.
 
Mai am un break şi pentru unii juniori care nu pun mâna pe rachetă, nu pun mâna pe servici, nu pun mâna pe nimic. Ciupesc de la papa două mingi, two ball, pe urmă un pol şi-un Pall-Mall. Şi pe tabelul lor de marcaj azi zero, mâine zero, poimâine zero, dar ce vor băieţii ăştia să stea toată viaţa la zero, ăştia sunt tot timpul contra serviciului!
 
Da, da… sunt anunţat de arbitrul de scaun că e o minge match ball pentru mine…
CU: Toma Caragiu
TEXT: Dan Mihăescu, Grigore Pop, Octavian Sava

Opera Apartinand Toma Caragiu | | Nici un Comentariu »

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech