Fetiţa mea

Eu cred în Dumnezeu când mă strigi: “tata!”
Şi tata, obosit, bolnav, se scoală,
Ca o relicvă vie dintr-o şcoală,
Să-şi mai ajute, încă-odată, fata –

Şi nici nu vede bine, nici nu ştie
La noua întrebare să răspundă –
Şi-ar vrea şi în grădină să se-ascundă,
Şi călăuză-n lume, să îi fie –

Aşa se luptă nervii goi, în mine –
Copilului să-i dea o mângâiere –
Dar nu mai am răbdare şi putere,
Fetiţo, să-ţi răspund, cum se cuvine–

Şi vine clipa-n care “tata!” vei striga –
Demult îţi voi fi dat ce nu mai sunt –
Dar chiar şi prelungire de pământ,
Tot te voi sprijini, fetiţa mea…

Opera Apartinand Poezii pentru Copii | |

Recomandari

Poezii