Caut iar prin capul meu
O poveste – pe-unde-o fi?
N-o găsesc – şi-mi e cam greu
Azi, ca-n fiecare zi,
Să cotrobăi prin vreo carte!

Mai ales că eu visez
Una-n fiecare noapte.

Să nu-mi spui că n-am visat
Ieri, nimic! Mă bag sub pat
De ruşine, de-i aşa!
Uite-o!

Cică, într-o zi,
Pe când linişte era
Peste tot în lumea largă
Şi nici valul să se spargă
Nu-ndrăznea, privind la stâncă
În neliniştea-i adâncă,

Cică,-atunci, un pescăruş
Fu prins între două uşi,
Repezindu-se să iasă,
Din cea mai tăcută casă,
Cerul,
Doar ca să coboare
Să-şi ia peştele din mare.

Peştele, tăcând chitic,
Învăţat aşa de mic,
Auzi – şi se miră –
Primul ţipăt. Astfel că
Luă iute primul val
Spre-adăpostul de coral.

Marea însăşi se-albăstri
În clipa când auzi
Pasărea ţipând grozav.

Trebuie că era grav,
Dacă, pentru-ntâia oară,
O fiinţă care zboară
Calmă, plină de plăcere,
Pe deasupra-i, o tăcere
Ca a lor, fără egal,
O distruse-n aşa hal.

Ţărmul, ce văzuse multe-n
Veşnicia lui, s-asculte
Începu de astă dată
Tot, din zarea tulburată
Până în adâncul său,
Resimţind păreri de rău
Că-i e visul spulberat
Ca nisipul!
Niciodat’
Nu va fi la fel, degeaba!

După cum se vede treaba,
Pescăruşu-i vinovat
Pentru tot ce a stricat
Cu un ţipăt ascuţit
De durere.
El, rănit,
Până şi-n orgoliul său.

Tu să nu crezi asta! Zău,
Fiindcă e adevărat
Doar un lucru: c-a ţipat.

Însă cine-ar fi ştiut
Pân’ la ţipăt, ce plăcut
E să poţi să zbori, cuminte,
Peste ţărmuri de cuvinte…

Să asculţi val după val
Aducând poveşti la mal…

Să priveşti adânca mare
Ce se zbate-n fiecare,
Dar la chip e liniştită,
Părând chiar că te invită
Să surâzi, de ţi-o fi greu…

Află, deci, copilul meu,
Că tăcere-i încă multă.

Dacă strigi, ea te ascultă…

Dacă taci, tot ea-ţi vorbeşte…

Şi câte mai povesteşte!